Articol de Dana Mărcuş
(Ştiinţele Informării şi documentării, anul 2,
Facultatea de Istorie, Universitatea "Babeş-Bolyai")

Născut în Transilvania, cu studii începute în capitala Moldovei şi desăvârşite apoi la Bucureşti, Alexandru Lapedatu, s-a remarcat în perioada interbelică ca unul din istoricii reprezentativi pentru istoria criticistă. Studiile sale ce se disting prin forma literară îngrijită şi prin documentaţia vastă şi de multe ori inedită, vor contribui la orientarea şi conturarea istoriografiei României reîntregite.

Pe lângă scrierile sale, el lasă posterităţii o bibliotecă specializată cu peste 7000 de volume, pe care le donează Bibliotecii Universitare din Cluj. Se regăsesc aici numele marcante ale istoriografiei naţionale, cu o predilecţie pentru autorii interbelici şi în special pentru cei ce i-au fost profesori, cum e cazul lui Tocilescu, Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan sau Nicolae Iorga. Este astfel adunată la un loc o documentaţie vastă asupra problemelor fundamentale din istoria românilor din antichitate până în contemporaneitate, de la probleme de istoria artei la cele de istorie bisericească şi chiar politică.

Fondul B.A.L., reflectă pe de o parte stilul şi interesele intelectuale ale lui Alexandru Lapedatu iar pe de altă parte viaţa şi activităţile sale. Pe baza unei analize, care nu are pretenţia de a fi una exhaustivă, am descoperit în rafturile bibliotecii sale cărţile ce au servit ca bază documentară pentru studiile şi scrierile sale începând cu cele din perioada de studenţie şi până la cele de maturitate. Din felul cum se prezintă fondul unui simplu vizitator reiese respectul şi grija deosebită a posesorului pentru cărţile sale. Legate şi copertate majoritatea pe cheltuiala profesorului, acestea vorbesc în stilul lor despre relaţia inseparabilă între interesul şi pasiunea lui Lapedatu pentru istorie şi funcţiile pe care le-a îndeplinit. O parte din cărţile sale poartă în ele însemnările şi autografele autorilor, dovedind prestigiul de care istoricul s-a bucurat, prieteniile şi legăturile sale ştiinţifice.

Articolul de faţă îşi propune să prezinte o parte din legăturile academice şi de prietenie pe care Alexandru Lapedatu le-a stabilit cu colegii săi în anii în care a predat la Universitatea din Cluj.

Cel care, în numele Consiliului Dirigent, îi adresează invitaţia de a preda la Cluj, era prietenul său din copilărie Sextil Puşcariu. Lingvistul îi scria să accepte catedra de istoria românilor deoarece "e de prisos să vă spun că lucrările dvs. ştiinţifice şi inima caldă de român v-au consacrat în opinia publică pentru această catedră, una din cele mai importante ale noii Universităţi, care va avea să fie un focar de ştiinţă adevărată şi de cultură românească" ¹. De altfel, însuşi Alexandru Lapedatu mărturisea mai apoi, în memoriile sale, că a primit cu plăcere catedra de la Cluj, "între altele şi pentru că în fruntea noii universităţi, ca prim rector era vechiul meu coleg de la Braşov şi bunul meu prieten de mai târziu, Sextil Puşcariu"².

Această îndelungată şi adevărată prietenie a rămas înscrisă şi între paginile cărţilor din biblioteca istoricului. La 19 octombrie 1905 Lapedatu primea în dar de la Sextil Puşcariu Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache³, împreună cu dedicaţia "Iubitului mieu Alecu în semn de duioasă prietenie". Tot Sextil Puşcariu este cel care, evocându-l pe Lapedatu în memoriile sale, îl prezenta drept cel "care mai mult decât toţi ceilalţi are simţul prieteniei" ⁴. Peste ani, reîntâlnindu-se la Cluj, cei doi prieteni, uniţi acum de cadrul universitar, reiau legătura. Semn că amiciţia lor a rezistat războiului stă Istoria literaturii române⁵ a lui Sextil Puşcariu pe care acesta ţine să noteze la 16 mai 1921, "Lui Alexandru o mică dovadă a vechei şi neschimbatei prietenii". Intimitatea şi amiciţia dintre lingvist şi Lapedatu reiese din însăşi tonul familiar al dedicaţiilor. Pentru prietenul său de o viaţă, Alexandru Lapedatu nu era nici domnul profesor, nici domnul ministru sau domnul academician ci era pur şi simplu Alecu.

Dar, Alexandru Lapedatu primeşte invitaţia rectorului universităţii din Cluj şi "...pentru că aveam, ca coleg de catedră...pe Ioan Lupaş cu care încă din 1905 legasem o sinceră şi trainică prietenie" ⁶. Ioan Lupaş, preot, istoric şi om politic, făcuse facultatea din Budapesta unde se împrietenise cu fratele geamăn a lui Alexandru, economistul Ion Lapedatu iar apoi ajunge bun amic şi cu istoricul Lapedatu. Relaţiile bune dintre cei doi vor contribui, de altfel la succesul Institutului de Istorie Naţională pe care ei îl înfiinţează în 1920 şi îl vor conduce împreună timp de aproape trei decenii.

Despre apropierea dintre cei doi cărturari vorbesc şi cărţile adunate de-a lungul timpului de Alexandru Lapedatu. Însumând peste cincizeci de titluri, colecţia profesorului Lapedatu, oferă şi azi celor interesaţi o imagine destul de exactă asupra întregii activităţi publicistice a colegului său Ioan Lupaş, de la opere din tinereţe ale acestuia cum sunt Despre începutul neamului românesc⁷, Un capitol din istoria ziaristicii române ardelene-Gheorghe Bariţiu⁸, Românii şi dacii. Luptele lor şi obârşia neamului românesc⁹ la lucrările sale despre istoria bisericii, Mitropolitul Andrei Saguna¹⁰ (şi ediţia a doua, 1911), Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici şi loan Bob la Curtea din Viena în anul 1792¹¹, Spice din istoria noastra bisericească ¹², Istoria bisericească a românilor ardeleni¹³, Viaţa şi faptele lui Andrei Şaguna¹⁴ Episcopul Vasile Moga şi profesorul Gheorghe Lazar¹⁵, 12 petitori ai episcopiei Transilvane vacante de la 1796 la 1810¹⁶, la conferinţele şi cuvântările pe care istoricul Ioan Lupaş le rosteşte (Cea mai veche revistă literară românească ¹⁷, comunicare citiă în şedinţa publică a Academiei la 19 mai 1919; Revoluţia lui Horea, ¹⁸ conferinţă rostită în aula Universităţii din Cluj în 9 octombrie 1921 sau Sufletul lui Şaguna¹⁹, cuvântare expusă cu ocazia comemorării semicentenarului morţii mitropolitului), la scrierile sale despre trecutul Transilvaniei (Documente istorice transilvănene²⁰, împăratul Iosif II şi răscoalele ţăranilor din Transilvania²¹, O lege vitala în dieta transilvana din Cluj 1842²², Problema Transilvaneana în timpul lui Cuza şi Carol I²³) şi chiar manualele pe care Lupaş le publică din cerinţa Ministerului Instrucţiunii Publice, Istoria Românilor.Manual²⁴. Ediţia a 2-a este dedicată "Colegului Lapedatu cu veche prietenie". Aceasta sintagmă "cu veche prietenie" se pare că îi revenea mereu profesorului Lupaş când era vorba de colegul său, ea găsindu-se şi pe lucrările Realităţi istorice în Voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI²⁵, Istoria unirii românilor²⁶.

Daca stăm însă să observăm cronologia acestor dedicaţii, putem constata din însăşi modul în care Ioan Lupaş îşi formula dedicaţiile felul cum el percepe relaţia sa cu Alexandru Lapedatu. În perioada de tinereţe, pe lucrarea din 1906 despre Gheorghe Bariţiu, dedicaţia ne spune, "în semn de dragoste şi stimă". Trei ani mai târziu îi dăruia "Bunului prieten Alexandru cu dragoste frăţească", monografia istorică despre Mitropolitul Andrei şaguna dovadă ca relaţiile dintre cei doi deveniseră mai apropiate şi se trecuse de la dragoste şi stimă la dragoste frăţească. Pe lucrările din perioada de maturitate apara acea formulă "veche prietenie", o remarcă la timpul ce s-a scurs dar care nu a afectat relaţiile dintre cei doi.

La Cluj, Lapedatu va locui o perioadă pe strada Nicolae Iorga, în casa contesei Lazar, unde îi va avea ca vecini pe Vasile Bogrea şi George Oprescu. Cu ambii, istoricul va lega prietenii de o viaţă. La 2 ianuarie 1925, Vasile Bogrea îi scria lui Kirileanu,"Sf. Vasile l-am făcut cu câţiva prieteni (mai am câţiva şi de aceştia pe aici), printre care Valsan (...) Lapedatu, Goanga,..." ²⁷. Dintre lucrările filologului câteva au captat interesul lui Alexandru Lapedatu care, conştient de nevoile unui istoric de a face apel şi la alte discipline pentru a-şi susţine punctul de vedere, aduna în biblioteca sa lucrări de etimologie ca Din vechea noastra terminologie juridica: ferîire²⁸ sau Studii de semantică ²⁹.

Bogrea, care de altfel îl desemnase pe Lapedatu ca executorul sau testamentar, îşi va arăta preţuirea pentru prietenul său şi în câteva însemnări pe cărţile ce i le oferă. Astfel, lucrarea Pagini istorico-filologice³⁰, era adresată, "Domnului A. Lăpedatu cu iubită şi afectuoasă consideraţie", iar Românii în civilizaţia vecinilor³¹, este închinată "Domnului Alexandru Lapedatu învăţatului şi prietenului în semn de afectuoasă recunoştinţă".

La fel ca şi Bogrea şi criticul şi istoricul de artă, George Oprescu va contribui la îmbogăţirea colecţiei de cărţi a lui Alexandru Lapedatu. Dedicaţiile sale ne permit să înţelegem felul cum unul dintre contemporanii şi prietenii săi îl percep pe Lapedatu. De exemplu pe una dintre primele sale lucrări, Arta ţărănească la români³², regăsim următoarea însemnare: "Dlui Alex Lapedatu pasionat cercetător al trecutului nostru, de la un prieten ce năzuieşte să-i semene". Un an mai târziu, pe un volum despre Mircea Rădulescu şi Franţa³³, Oprescu îl numea pe Lapedatu "harnicul şi priceputul nostru istoric", asigurându-l totodată de "expresia sincerei, adâncei şi devotatei mele prietenii". Cunoscând interesul prietenului său pentru lucrările de istoria artei, George Oprescu adresează, o altă lucrare de a sa, de data aceasta depsre Nicolae Grigorescu, "Dlui Lapedatu iubitor de lucruri româneşti acestă mică încercare asupra unui mare artist român".

Un exemplu pentru legăturile lui Alexandru Lapedatu cu colegii de la Universitate este relaţia sa cu mai tânărul istoric Silviu Dragomir. Format şi el în curentul pozitivist, ajunge să îşi orienteze cercetările către relaţiile autohtonilor cu slavii. La Universitatea din Cluj funcţionează pentru câţiva ani ca şi profesor suplinitor, timp în care ajunge să îl cunoască şi să colaboreze cu profesorul Lapedatu, atât pe plan universitar cât şi în alte activităţi de promovare a ştiinţei istoriei. În primul rând Silviu Dragomir îi datorează lui Alexandru Lapedatu numirea sa ca şi profesor titular al catedrei de istorie sud-est Europeană. În acelaşi an era investit şi ca director al noului înfiinţat Institut de istorie universală, iar un an mai târziu ajunge decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie³⁴.

Promotor al studiilor medievale, profesorul Lapedatu aprecia competenţa lingvistică şi rezultatele studiilor lui Silviu Dragomir pentru oferirea de noi dovezi în relaţiile noastre cu slavii, adunând în biblioteca sa douăzeci şi trei dintre lucrările publicate de slavist. Dintre acestea nu lipsesc cele trei titluri pe baza cărora Lapedatu şi-a construit argumentaţia în raportul pentru titularizarea colegului său mai tânăr. Regăsim aşadar Câteva urme ale organizaţiei de stat slavo-române³⁵, pe care profesorul Lapedatu o prezenta ca fiind "o mică dar substanţială broşură...o foarte interesantă încercare de a deduce existenţa cânda pe teritoriul nostru românesc a unor instituţiuni de stat slavo-române" ³⁶; lucrarea Fragmente din Cronica lui Gheorghe Brancovici³⁷, "un interesant şi documentat studiu" ³⁸. Istoria dezrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul XVIII³⁹, poartă pe fiecare dintre cele două volume câte o dedicaţie din partea autorului pentru Alexandru Lapedatu "Cu deosebită stimă" şi cu un "omagiu colegial".

De la catedra de fonetică a Universităţii clujene, lingvuistul Iosif Popovici, îmbogăţea biblioteca profesorului Lapedatu cu lucrarea Ortoepia şi fonetica⁴⁰, consacrată, "Colegului Alex Lapedatu în semn de prietenie". După numirea lui Alexandru Lapedatu ca ministru, colegul său i se va adresa cu această funcţie pe scrierea despre Problema şcoalelor minoritare din Ardeal si Bănat⁴¹, menţionând însă "prietenia de un sfert de veac" care "se înclină".

Relevante pentru activitatea sa universitară la Cluj nu sunt numai relaţiile lui Lapedatu cu colegii săi şi mediile intelectuale ci şi cu zecile de studenţi care au avut norocul de a-l avea ca şi profesor. Dintre aceştia, câţiva se vor distinge la rândul lor ca nume marcante ale istoriei. Arheologul de mai târziu, Constantin Daicoviciu, pe care Lapedatul îl aminteşte în memoriile sale ca un elev conştiincios şi inteligent, îi mulţumea în 1929 profesorului său oferindu-i una dintre primele sale lucrări Fouilles et recherches à Sarmizegetusa⁴², "D-lui professor Al. Lapedatu în semn de recunoştinţă şi devotement, d. d. d.". Profesorul şi elevul vor lucra îmrpeună în cadrul Comisiei Monumetelor Istorice, secţia pentru Transilvania, unde Daicoviciu îl asista de pe postul de secretar al Comisiei. Întors din străinătate de la Accademia di Romania di Roma, Daicoviciu, ajuns deja un nume rezonant în studiul antichităţii romane, nu uita să-i dăruiască retrospectiv profersorului său cu "respectuos omagiu" un extras din periodicul şcolii Române de la Roma, Ephemeris Dacoromana, în care el publicase studiul Castrimoenium e la così detta 'via Castrimeniese. La fel şi istoricul Mihail P. Dan, nu uita să-şi omagieze, îm 1945 magistrul prin scrierea Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI⁴³, însemnând pe pagina de titlu, "Domniei sale doomnului professor Alexandru Lapedatu, omagiu de adânc respect din partea unui fost elev.

Liant între personalităţi, dedicaţiile caută să sublinieze locul pe care atât dedicantul cât şi celui căruia i se adresează dedicaţia o ocupă în viaţa celuilalt. Se descoperă astfel o întreagă gama de relaţii interumane, în marea lor majoritate pline de afecţiune, căldură şi prietenie. Mai mult, pe lângă valoarea deosebită pe care aceste dedicaţii o dau bibliotecii, prin formulele folosite şi gândurile transmise, ele creionează portretul lui Alexandru Lapedatu aşa cum era el perceput de contemporanii săi.

Sursa imaginii: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Categorie:DP