Felix Ostrovschi

Avand la dispozitie un spatiu destul de restrans, vom incerca in randurile de mai jos o scurta abordare teoretica a cenzurii, incercand o definire a acesteia, prezentarea tipurilor sub care s-a manifestat si a instrumentelor de realizare si impunere. In numerele viitoare ne propunem aplicarea acestor aspecte teoretice asupra spatiului cultural romanesc din intervalul 1944-1956.

La origini atribut al Puterii, fie ea religioasa, politica sau militara, cenzura pare sa fi aparut chiar inainte de a primi un nume, odata cu primele forme de exprimare scrisa, dupa cum o atesta chiar textele biblice. O prima marturie in acest sens o aduce Noul Testament ("Faptele apostolilor" - cap.19/19) potrivit caruia, apostolul Pavel, aflat in localitatea Efes, vestita pentru practicarea magiei, a determinat prin predicile sale distrugerea publica a inscriptiilor exorcistilor: "Si multi dintre cei care facura lucruri de nici un folos aducand cartile le ardeau inaintea tuturor".

Din perspectiva etimologica, cenzura este legata de cens, recensamant al cetatenilor romani si al averii acestora, realizat de cenzori ale caror atributii s-au extins ulterior si in viata politica; cenzura, ca magistratura a patricienilor a aparut, se pare, in anul 443 i.Hr. Nu exista un reper temporal cert de la care putem vorbi despre cenzura in acceptiunea sa curenta, practica examinarii si interzicerii scrierilor identificandu-se cu istoria culturii si civilizatiei (1).

Sa incercam in continuare o definire a cenzurii. Astfel, cenzura este actul oricarei entitati politice, religioase, militare ori administrative de a conditiona exprimarea/difuzarea de informatii, opinii, idei, in sens mai larg, creatii intelectuale, pe care publicul are dreptul sa le cunoasca, in functie de valorile pe care acesta [entitatea respectiva] intelege sa le protejeze la un moment dat. Intelegem prin "a conditiona" revendicarea dreptului de a examina/controla si a interzice informatii, produse intelectuale si artistice, integral ori partial, ca forma si/sau continut, pentru perioade de timp determinate sau nu, sub diferite sanctiuni. Facem mentiunea "pe care publicul are dreptul sa le cunoasca", pentru a distinge intre cenzura impusa de protejarea unor informatii secrete (de stat, militare) a caror difuzare ar leza interesele unei comunitati nationale si celelalte forme de cenzura conjuncturale. Daca, in primul caz, restrictiile sunt definite prin norme juridice, in cel de-al doilea dominanta o constituie arbitrarul. Aria secretelor a caror protejare se justifica prin binele comun si individual, are o geometrie variabila, in functie de regimul politic, starea de pace ori de beligeranta, precum si de alte determinante (2).

Dupa momentul examinarii produsului cultural distingem cenzura preventiva ("restrangerea prealabila") si cenzura a posteriori. Prima, din perspectiva istorica, a fost cenzura preventiva, prin care se urmarea eliminarea tuturor elementelor, considerate ca inoportune pentru publicare; ea se aplica anterior producerii bunului cultural (in proiect) sub forma interventiilor asupra planului editorial, al programului reprezentatiilor ori repertoriilor si/sau in momentul elaborarii acestuia – in faza de manuscris, montaj de film ori repetitie. Intrebuintam aici termenii de produs/bun cultural cu sensul de entitate ce inmagazineaza efort intelectual - ziarul, revista, cartea, filmul, programul de radio sau televiziune, opera picturala.

Institutionalizarea cenzurii s-a realizat sub forma privilegiilor, licentelor si brevetelor, a autorizatiilor prealabile, a cautiunilor. Sistemul privilegiilor presupune existenta unui raport bine definit intre Putere si solicitant, in sensul ca se recunostea celui de-al doilea dreptul de a produce si difuza informatii, opinii, creatii intelectuale, in regim non-concurential. Aceste forme de monopol erau conditionate de aderarea la paleta restrictiilor definite de Putere. Puterea selecteaza, din ansamblul celor ce doresc sa intemeieze o intreprindere de presa, pe aceia pe care ii considera "de incredere", deci pe aceia care, prin comportamentul anterior si prin interese, apar ca potentiali sustinatori ai strategiilor aparatului de conducere.

O forma derivata a sistemului privilegiilor il constituie licentele si brevetele. Fata de situatia anterioara, de aceasta data este vorba de o limitare a numarului celor carora Puterea le acorda dreptul de a produce si difuza informatii, opinii, creatii intelectuale, de o asemenea maniera incat controlul si sanctiunea sa fie posibile. Fie ca se refera la activitatea editoriala (licenta/brevetul de editor, de tipograf, de librar) ori la cea dramatica, singura care pune conditii este autoritatea care emite documentul respectiv.

Autorizatia reprezinta un alt instrument al cenzurii prin care Puterea se asigura de adecvarea politicii editoriale la interesele ei, precum si de disponibilitatea solicitantului de a respecta normele impuse. Cel mai adesea, eliberarea autorizatiei prealabile este conditionata de alte masuri.

Toate aceste forme de cenzura "in amonte" au fost folosite succesiv sau concomitent pentru a contracara orice manifestare publica critica ori neconforma pozitiilor oficiale, indeosebi pentru limitarea/lichidarea presei de opozitie, fiecare din ele constituind in acelasi timp instrument de santaj (privilegiile, licentele etc. puteau fi oricand anulate de emitentul lor).

Cenzura a posteriori se realizeaza dupa finalizarea produsului cultural, controlul fiind in acest caz justificat de verificarea modului in care s-au materializat indicatiile date de autoritate sau prevederile legale. De regula, cenzorul solicita modificari asupra continutului si/sau formei produsului de realizarea carora depinde difuzarea acestora.

Dispozitivul sanctionar in cazul cenzurii "in aval" a fost compus din avertisment, suspendare si suprimare, si a fost aplicat in cascada, in ordinea amintita. Avertismentul era avizul administrativ prin care autoritatea il soma pe jurnalist sau creator sa respecte restrictiile definite in momentul autorizarii sau ulterior, altfel spus, isi impunea vointa sub amenintarea aplicarii celorlalte sanctiuni. Ignorarea somatiei ori interpretarea ei in dezacord cu autoritatea declansa masura suspendarii, o interdictiei de publicare pentru o anumita perioada de timp, dupa care, prin negociere - a se intelege un nou angajament de obedienta - se reautoriza aparitia publicatiei. Un nou conflict cu cenzura ducea la aplicarea suprimari, decizie definitiva si irevocabila prin care un titlu de publicatie era definitiv scos de pe piata.

Exista si o forma de cenzura interna, unde agentul de control nu mai este Puterea, ci unul dintre membrii grupului si/sau din imediata sa proximitate (proprietar, actionar); caracterul normativ al relatiei dispare in beneficiul conventiei interne, al arbitrarului.

Teama de sanctiune genereaza, indiferent de pozitia agentului de control, reflexul reprimarii dorintei de exprimare libera, numit autocenzura, reflex "cultivat", in mod premeditat, in regimurile politice autoritare, in totalitarism indeosebi. Autocenzura este expresia unui cost psihologic ridicat, pe care il presupune exprimarea in spatiul public a ceea ce gandeste si exprima jurnalistul, creatorul, in spatiul privat.

Din aceasta perspectiva, libertatea, si mai ales libertatea presei, dobandeste materialitate daca si numai daca sunt intrunite urmatoarele elemente:

• independenta fata de Putere;
• independenta fata de sursele de informatii;
• independenta fata de proprietari/detinatori;
• independenta fata de sursele de finantare;

Un grup distinct de masuri de control asupra producerii si diseminarii bunurilor culturale il constituie ceea ce numim practicile asociate cenzurii. Este vorba de controlul Puterii asupra resurselor de materii prime (hartia de ziar), asupra capacitatilor de productie (tipografii) si a retelelor de distributie, ulterior si a frecventelor de telecomunicatii. In mod curent, monopolul asupra materiilor prime, asociat cu un sistem de impozitare severa (a productiei, circulatiei si publicitatii), a fost numit cenzura economica.

Amintim in continuitatea celor enumerate alte doua practici asimilate - controlul accesului la profesie si cenzura populara. In primul caz, Puterea instituie criteriile pe baza carora un individ poate practica o anumita profesie, cum ar fi studiile, apartenenta la o rasa, la o clasa sociala sau grupare politica. In cel de-al doilea caz, Puterea nu are parghii de actiune ori, din cauza imprejurarilor, nu apeleaza la ele, preferand o actiune indirecta asupra presei indeosebi fie prin incitarea unui grup politic, religios ori profesional la actiuni de reprimare, fie prin tolerarea unor astfel de actiuni. In cele din urma, protestele, presiunile grupului "legitimeaza" actul interdictiei sau pe cel al avertismentului dat celui incriminat.

Cenzura constituie, pe langa o limitare a dreptului la informare si a libertatii de exprimare, cea mai eficienta modalitate de netezire a traseului mesajului propagandistic. De aceea, momentele de maxima severitate in aplicarea cenzurii coincid cu marile actiuni propagandistice si se identifica in regimurile totalitare. Institutiile cenzurii si propagandei se imbina in practica, forma si continut, fiind identice in despotismele vechi ori in dictaturile moderne. Prin cenzura, presa ajunge sa vehiculeze o "non-actualitate", unica valoare a unei stiri - reclamata si suficienta pentru a intra in traficul informatiilor publice - fiind data de masura in care serveste partidului unic. Decuparea ipocrita a evenimentelor, ocultarea acestora - procese supravegheate de "functionarii adevarului" - dependenta de o unica agentie de presa a intregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie si al practicilor profesionale, al resurselor materiale si al diseminarii produselor culturale, privarea de surse alternative de informare, sunt cateva din componentele modelului comunist de comunicare in masa. Printre rezultatele acestor mecanisme amintim generalizarea "limbii de lemn", a discursului publicistic steril si sterilizant, construit din "adevaruri convenabile" si din "interpretari conforme", vicierea educatiei si culturii prin politizarea lor excesiva, paralizarea fluxurilor informationale atat la nivelul sferei private, cat si al celei publice – publicului i se cere sa adere la "adevarurile oficiale", iar daca nu o face sa nu-si manifeste indoiala, sa nu exprime comparatii si, mai ales, sa nu critice (3).

Avem deci:

1. Cenzura prealabila	Are ca instrumente: sistemul privilegiilor; licentele si brevetele; autorizatiile.
2. Cenzura aposteriori	Prevede ca sanctiuni: avertisment; suspendare; suprimare.
3. Cenzura interna	Presupune existenta unei conventii, a unui acord, intre membrii.
4. Autocenzura	Sau reflexul reprimarii dorintei de exprimare libera (reflex "cultivat" in mod premeditat).
5. Cenzura economica	Sau alte practici asociate cenzurii.
6. Controlul accesului la profesie
7. Cenzura populara

Cei care s-au consacrat analizei comunismului sunt unanimi in a descrie cultura politica totalitara sub semnul limbajului dublu. Oamenii obisnuiau sa tina adevarul in ei, sa-l impartaseasca doar unui numar restrans de apropiati, prieteni si membrii ai familiei; in schimb, ei isi rosteau in public devotamentul fata de Partidul Comunist si fata de politicile sale economice si sociale. Oamenii foloseau deci, in mod curent, doua limbaje: unul privat, prin intermediul caruia se formulau adevarurile referitoare la societate, si unul public, utilizat pentru exprimarea principiilor ideologice ale cunoasterii adevarului societatii. Limbajul dublu a fost un loc al rezistentei deopotriva anticomunitare si anticomuniste si datorita faptului ca ideea unei opozitii publice a ramas straina societatii romanesti.

Inainte de toate, mecanismele cenzurii demonstreaza ca spatiul public, sub comunism, nu a fost un spatiu pus in comun de catre cetateni, in urma unui act colectiv si liber de vointa, ci un spatiu inventat de suveran, adica de catre Partidul Comunist. Intr-o asemenea lumina, cenzura a jucat, simultan, doua roluri: unul negativ, acela de a interzice, epura si expurga, si unul pozitiv, acela de a crea, prin selectie ideologica, un "front literar", un "front istoric", un "front stiintific" etc. Asadar, functia majora a cenzurii a fost, probabil, aceea de a produce noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran. In termeni istorici, este mai putin important faptul - fara indoiala dureros in momentul producerii sale - interzicerii anumitor autori, ori eliminarii din orizontul public a anumitor opere, cat cel al promovarii altor autori si a altor opere drept model exemplar. Cu acest titlu, elitele formate si consacrate sub regimul cenzurii totalitare, apartin integral, dincolo de vointa lor explicita, spatiului creat de "suveranul" comunist.

Rolurile cenzurii:

NEGATIV	POZITIV
- a interzice - a epura - si expurga	- De a crea un "front literar", un "front istoric", un "front stiintific". - De a produce noi elite.

Rezistenta prin cultura este, deci, un nonsens atata timp cat intreaga cultura a celor cinci decenii de totalitarism este produsul mecanismelor variabile, dar infailibile, ale cenzurii. In ultima instanta, a face cultura nu a constituit o forma de rezistenta, ci una de participare, o participare la dinamica spatiului public comunist. Din aceasta pricina, este mult mai nimerit sa vorbim despre un asentiment prin cultura (4).

Asadar, in cultura totalitara, cenzura indeplineste functia de observator unic. In orice situatie, ea asigura vizibilitatea actorului cultural: fie pe lista autorilor interzisi, fie pe cea a autorilor editati. Nici un scriitor nu trecea nebagat in seama. Cenzura stabilea cine trebuia sa devina vizibil pentru societate si cine ramane vizibil doar pentru propriii sai functionari si pentru suveranul care le daduse aceasta insarcinare. [...] Obiectivul cenzurii nu a fost numai acela de a stabili numai cine nu publica si ce nu se citeste, ci, in egala masura, de a hotari cine urmeaza sa publice si ce tip de literatura urmeaza sa fie citita de catre romani (5).

Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stapani prin forta sau de a-si distruge adversarii, ci de a-si determina supusii sa gandeasca sincer asa cum vor ei, conducatorii.

Controlul informatiilor este instrumentul folosit in restructurarea conceptiilor, in modificarea concluziilor experientei de viata, in deformarea relatiilor interpersonale, in distorsionarea proceselor imaginative, in recrearea sistemelor de norme morale si etice, in rescrierea istoriei, in dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, in remodelarea sentimentelor. Controlul informatiilor este instrumentul de baza prin care se creeaza "omul nou". Controlul comunicatiilor umane se refera nu numai la cenzura informatiilor pe care le primeste individul din exterior, ci si la comunicarea cu el insusi. Permanenta discordanta perceputa intre presiunea falsitatilor exterioare si simtamintele interioare provoaca individului o stare de nesiguranta, perceperea unei profunde amenintari la adresa autonomiei sale. Pentru a iesi din aceasta stare, inconstient, individul incearca sa se detaseze, sa priveasca realitatea ca pe ceva ce nu are o legatura apropiata cu el. Acest lucru, insa, nu il scuteste de a fi profund afectat in posibilitatea lui de a mai intelege ce este bun, adevarat si relevant in lumea exterioara, dar si in interiorul lui. In permanenta, mai mult sau mai putin, el se va simti victimizat de cei aflati la controlul societatii.

Manipularea mistica, cea de-a doua cale de remodelare a mintii umane, consta in crearea unei aure aproape mistice in jurul grupului conducator, al actiunilor si conceptiilor lui. [...] Acest lucru are aceleasi efecte: induce in randul maselor un anumit tip de comportament, creeaza reflexe si obisnuinte, in sensul dorit de lider.

Cultul confesiunii apare in stransa legatura cu propovaduirea cerintei de puritate. Confesiunea, marturisirea vinei, atrage dupa sine iminenta pedepsei. Indivizii fac eforturi pentru a-si ascunde gandurile si trairile. In momentul in care sunt fortati sa marturiseasca spun totul in afara lucrurilor importante. Se produce un veritabil fenomen de dedublare a personalitatii. Individul foloseste toate metodele pentru a-si inmormanta in adancul eu-lui sau toate secretele, in loc de a se elibera de ele. Insa toata viata secretele personale se vor afla intr-o permanenta opozitie cu presiunea interioara de a le destainui si de a scapa de presiunea lor. In cele din urma, exacerbarea conflictului interior aduce indivizii in situatia de a nu mai putea sa mentina echilibrul intre demnitate si umilinta. [...] Pornind de la acest cult al confesiunii, combinat cu directiile de aplicare a cerintei de puritate, politia politica a sistemelor totalitare a experimentat si dezvoltat o uriasa institutie a santajului.

Stiinta sacra se manifesta prin crearea unei aure de sacralitate in jurul dogmelor de baza ale ideologiei totalitariste. Aceasta ideologie este prezentata drept singura in masura sa asigure "dezvoltarea plenara" a fiintei umane, in cadrul unei societati perfecte, guvernate de o moralitate absoluta (6).

Daca am incercat o abordare teoretica a cenzurii, poate ca cel mai potrivit ar fi sa incheiem cu descrierea pe care o face Orwell cenzurii: "A sti si a nu sti, a fi constient de o totala veridicitate in timp ce spui minciuni cu grija construite, a sustine in acelasi timp doua idei care se exclud reciproc, stiind ca sunt opuse si totusi crezand in amandoua; a folosi logica impotriva logicii, a renega morala in timp ce o pretinzi; a uita tot ce este necesar sa uiti, pe urma a readuce acel lucru inapoi in memorie exact cand este nevoie de el si a-l uita imediat din nou" (7).