Nicolina Halgaş

În procesul de întemeiere şi evoluţie socio-culturală şi economică a umanităţii cercetarea ştiinţifică deţine un rol determinant. Nivelul de cunoaştere al lumii contemporane este consecinţa organizării superioare a activităţilor de cercetare. Oricât ar părea de absolută o asemenea afirmaţie şi oricât de mare ar fi tentaţia de a căuta alternative, recunoaşterea cercetării ca expresie a adevăratei maturităţi, într-un domeniu sau altul, este evidentă şi generală. Logica cercetării ştiinţifice, după cum arată Karl Popper, unul dintre marile nume ale gândirii moderne, este un proces complex, în care se întâlnesc o mulţime de cauze şi determinări, de aşteptări şi de viziuni, întemeiate atât pe caracteristicile naturii umane, cât şi pe stadiile şi proiecţiile organismului social. Cercetarea este, într-o anumită măsură, o metafizică, pentru că porneşte adesea de la elemente speculative, dar este, mai ales, expresia unui nivel superior de conştientizare, propunându-şi o metodologie generală a înţelegerii, explicării şi stăpânirii lumii. "Teoriile - scria Karl Popper - sunt plase pe care le aruncăm pentru a prinde ceea ce numim lumea; pentru a o raţionaliza, a o explica şi stăpâni. Ne străduim să facem ochiurile plasei cât mai mici".¹

Se ştie că nivelul de dezvoltare al unei societăţi este determinat, în mare parte, de performanţa sistemului său de învăţământ, de nivelul de educaţie al cetăţenilor. Resursa umană înalt calificată, creativitatea, producerea şi valorificarea cunoaşterii s-au dovedit a fi factori determinanţi în evoluţia economică a ţărilor puternic dezvoltate. Trecerea la o societate bazată pe cunoaştere reprezintă o opţiune strategică fundamentală şi va avea un impact deosebit asupra dezvoltării globale durabile a omenirii, universităţile având un rol esenţial prin contribuţia adusă la producerea, transmiterea, diseminarea şi utilizarea de cunoştinţe.

Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării subliniază, în programul său strategic, importanţa crescândă a universităţilor pentru cercetarea ştiinţifică. "În lupta pentru excelenţă, universităţile joacă un rol tot mai important. Acestea sunt provocate să se transforme în actori importanţi pe piaţa cunoaşterii, atrăgând şi dezvoltând resurse umane de vârf şi concentrând facilităţi de cercetare semnificative".²

Puţine sunt domeniile rămase în afara cercetării ştiinţifice, astfel că aceasta a devenit şi pentru bibliotecile universitare modalitatea prin care ele şi-au definit o direcţie specializată de căutare şi răspuns la necesităţile ştiinţifice ale învăţământului universitar.

Investigaţia şi creaţia ştiinţifică şi culturală depind de calitatea şi cantitatea surselor infodocumentare la care au acces cecetătorii. În lumea contemporană, în contextul creşterii exponenţiale a acestor surse, bibliotecile dobândesc o importanţă maximă pentru munca intelectuală şi pentru progresul vieţii materiale şi spirituale. Chiar dacă informatizarea şi internetul au revoluţionat accesul la informaţia ştiinţifică şi culturală, bibliotecile universitare, profund reformate, rămân datorită colecţiilor pe care le deţin şi serviciilor pe care le oferă, sursele infodocumentare de neînlocuit pentru toate categoriile de cercetători, de creatori şi de consumatori de cultură.

Într-un context marcat de explozia numerică, biblioteca universitară joacă rolul cel mai important în oferirea accesului la informaţia ştiinţifică, criteriu principal al competitivităţii internaţionale a universităţilor. În faţa unei puternice concurenţe internaţionale, ea este un element constitutiv al identităţii de imagine a universităţii, mai ales în rândul studenţilor şi al profesorilor cercetători din diferite ţări. Deşi Strategia Naţională de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare a Ministerului Educaţiei şi Cercetării nu face referiri directe, în textele sale, la bibliotecile universitare, prin prevederile care există aici, referitoare la dezvoltarea interesului şi aptitudinilor de cercetare şi inovare ale tinerilor pe întreg parcursul educaţional, formarea cercetătorilor (cu accent pe numărul şi calitatea doctoranzilor), calitatea educaţiei terţiare, transformarea universităţilor româneşti în actori pe piaţa internaţională a cunoaşterii³, programele de dezvoltare ale cercetării nu pot fi privite în afara acestor instituţii.

Prin urmare, dezvoltarea şi modernizarea bibliotecilor din învăţământul superior şi de cercetare reprezintă o miză importantă, axele ce trebuie vizate referindu-se la facilitarea accesului la informaţie prin dezvoltarea continuă a liberului acces şi al accesului la distanţă la colecţii, dezvoltarea resurselor numerice, în special reviste ştiinţifice, baze de date, documente numerizate, difuzarea producţiei pedagogice şi ştiinţifice a universităţii (teze de doctorat, publicaţii ştiinţifice, resurse pedagogice etc.), formarea profesorilor cercetători şi a studenţilor în cercetarea şi exploatarea informaţiei.

În condiţiile  creşterii continue a preţului publicării şi a accesului la rezultatele publicării, pe plan mondial se dezvoltă tot mai mult mişcarea "open access" - "acces deschis", respectiv varianta electronică a publicaţiei ştiinţifice, care poate fi citită pe internet, tipărită, distribuită, fără nici un scop comercial, fără nici o plată sau restricţie.

Mişcarea este puternic dezbătută în mediul internaţional, iar universităţile au reacţionat şi au aderat la această mişcare publicând rezultatele cercetărilor în acces liber pe internet. Programele de cercetare au găsit astfel soluţii tehnice: surse deschise şi depozite digitale.

În Europa s-au dezvoltat depozite digitale în 30 ţări, acestea reprezentând 50% din totalul depozitelor dezvoltate în întreaga lume în repertoriul revistelor în acces deschis există 18 reviste româneşti, dar deocamdată nu există un depozit digital românesc.

La nivelul Uniunii Europene, sistemul de editare ştiinţifică este văzut ca un element fundamental al sistemului european de cercetare şi, în acest sens, în ultimii ani au fost elaborate două documente esenţiale: un studiu privind evoluţia economică şi tehnică a pieţelor de editare ştiinţifică din Europa, realizat la cererea Comisiei Europene, şi comunicatul comun al comisarilor europeni pentru ştiinţă şi cercetare şi pentru Societatea Informaţională, privind informaţia ştiinţifică în era digitală.

În România, deocamdată abordarea accesului deschis nu face obiectul unor dezbateri reale în mediul ştiinţific şi universitar. Preocuparea principală nu este neapărat cea a accesului restrictiv la conţinutul publicaţiilor ştiinţifice româneşti, ci cea a accesului limitat la informaţia ştiinţifică din revistele de prestigiu din străinătate şi la bazele de date ştiinţifice.

Dacă cercetarea ştiinţifică sau "calitatea de noi cunoaşteri" cum o denumea Beveridge⁴ generează noi teritorii ale cunoaşterii şi lansează noi provocări în sfera mentalităţilor, bibliotecile reprezintă, în acest context, nu doar suportul fundamental şi indispensabil al întregului sistem de cercetare ştiinţifică, ci sunt, prin nevoile ştiinţifice şi prin preocupările specialiştilor de care dispun, veritabile instituţii de investigaţie şi creaţie ştiinţifică şi culturală.

Pe lângă aceste necesităţi, biblioteca răspunde şi celor specifice propriului domeniu de activitate, pentru care interesul a crescut semnificativ după 1990, odată cu reînfiinţarea învăţământului universitar biblioteconomic. Numărul mare al revistelor de specialitate, al studiilor, al cărţilor şi tratatelor publicate până în prezent, la care se adaugă manifestările ştiinţifice locale, naţionale şi internaţionale organizate în biblioteci sau în diverse centre culturale, ilustrează interesul pentru această ramură a ştiinţei, aflată în evidentă expansiune şi, implicit pentru profesia de bibliotecar.

Bibliotecile româneşti nu au avut o tradiţie consolidată în cercetarea obiectivelor specifice. Lucrările legate de istoria culturii româneşti, elaborarea repertoriilor bibliografice de anvergură şi a altor categorii de instrumente auxiliare muncii intelectuale, în ciuda importanţei fundamentale în ordonarea memoriei cunoaşterii şi în susţinerea cercetării în diversele arii disciplinare, nu acoperă în totalitate nevoile de înnoire şi de creştere a performanţei în perimetrul infodocumentar. Mişcarea informaţiei este un teritoriu vast, iar raporturile informaţiei cu existenţa şi cu perspectivele societăţii sunt atât de diverse şi de complexe încât ignorarea acestei realităţi nu mai poate fi acceptată la nivelul profesiilor specifice şi cu atât mai puţin la nivelul strategiilor dezvoltării.

Neexistând la nivel naţional, un program unitar de cercetare în domeniul biblioteconomiei, bibliologiei, istoriei cărţii, bibliotecarii din domeniul cercetării sunt cei care, identificând problemele acestui domeniu, pot să îşi stabilească strategii, să creeeze o bază metodologică comună, pentru ca structura de cercetare în bibliotecă să devină viabilă şi să fie realizată de profesionişti autentici.

Anca Podgoreanu distinge, în articolul său referitor la structura de cercetare în bibliotecă două nivele definitorii pentru această activitate, în cursul procesului ei de transformare într-o activitate tipică pentru biblioteca universitară. Primul nivel ar fi cel de adaptare la acest tip de muncă, care presupune acceptarea schimbării, cunoaşterea unei noi realităţi, învăţare, precum şi recunoaşterea oficială şi susţinerea profesională a bibliotecarilor implicaţi în cercetare. Cel de-al doilea nivel este format din opţiunea pentru o nouă comunicare interumană atât între bibliotecarii din cercetare, cât şi între aceştia şi utilizatori, comunicare care ar duce la deschiderea bibliotecii către o nouă ordine intelectuală. "Comunicarea, spune Anca Podgoreanu, înseamnă să ştii să recunoşti valoarea acolo unde se află şi să o mediatizezi în folosul comunităţii în care lucrezi".⁵

După părerea profesorului univ. dr. Ion Stoica, criza (în sensul de schimbare intensă şi profundă) pe care o traversează spaţiile şi relaţiile infodocumentare nu poate fi depăşită decât prin ridicarea cercetării din aceste domenii la nivelul general de dinamism şi rigoare al cercetării ştiinţifice naţionale, sau chiar deasupra acestuia. "Nu există un model unic în cercetarea infodocumentară. Nu există nici un model de strategie valabil pentru toate ţările. Există, însă, o logică a dezvoltării în care cercetarea reprezintă zona cea mai generativă a strategiei oricărui domeniu de activitate şi motorul cel mai important al calităţii reale. Numai organizarea cercetării specializate va determina spargerea blocajului de gândire cu privire la potenţialul aşezămintelor din spaţiile infodocumentare în promovarea generală a unei calităţi superioare în procesele de cunoaştere".⁶

Producţia ştiinţifică a unei naţiuni, a unei instituţii, sau chiar a unei persoane, este o valoare inestimabilă de care dispune o comunitate. Ea are o bogată semnificaţie spirituală, o misiune culturală nobilă, este componenta dezvoltării ştiinţifice, dar şi o componentă economică din ce în ce mai importantă. Prin urmare, atenţia faţă de calitate trebuie să fie factorul major în situarea fermă a bibliotecilor în centrul revoluţiei informaţionale.