|
CĂLĂTORIA OAMENILOR CĂRŢII
Nicolina Halgaş
|
Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor cărţii
|
Scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk este considerată una dintre prozatoarele cele mai interesante şi mai apreciate ale generaţiei sale. S-a născut în 1962 la Sulechów, provenind dintr-o familie în care materialismul era singura filozofie admisă. Crescută într-o oarecare izolare intelectuală, părinţii ei conducând o universitate populară la ţară, ea şi-a creat un univers populat cu zei descoperiţi în cărţile de mitologie greacă şi latină. Curioasă să cunoască cât mai multe despre diversele dimensiuni şi semnificaţii ale fiinţei umane a studiat psihologia la Universitatea din Varşovia (1980-1985), înainte să devină romanciera cea mai citită, de către polonezi, de la sfârşitul secolului al XX-lea.
În adolescenţă a fost mai întâi atrasă de poezie, debutând în 1989 cu o plachetă intitulată Un oraş în oglinzi. Iubitoare de filozofie şi admiratoare a lui Jung, a colaborat în 1990 la Dicţionarul conceptelor de analiză a lui Jung, devenind însă celebră ca romancieră. Romanul cu care a debutat ca prozatoare, Călătoria oamenilor cărţii (1993), este cunoscut astăzi şi cititorilor români prin traducerea şi prefaţa semnată de Constantin Geambaşu (Ed. Polirom, 2001), urmat de romanele: E. E. (1995), Străveacul şi alte vremi (1996), Casa de zi, casa de noapte (1998). Toate au fost primite cu mare interes atât de cititiori, cât şi de critica literară poloneză. Este, de asemenea, autoarea unor volume de povestiri: Dulapul (1997), Cântând pe mai multe tamburine (2001), Păpuşa şi perla (2001), Ultimele întâmplări, majoritatea scrierilor ei fiind recompensate cu binemeritate premii.
Bună cunoscătoare a ştiinţelor oculte, inserând numeroase elemente referitoare la iniţiere, magie, numerologie, alchimie, astrologie, Olga Tokarczuk plasează acţiunea romanului Călătoria oamenilor cărţii în secolul al XVII-lea, într-o Franţă şi o Spanie în care Misterul domină în detrimentul realismului, scrisul său caracterizându-se printr-o specifică alunecare a prezentării realiste în miraculos, prin descifrarea a ceea ce se obţine îndărătul aparentei banalităţi a cotidianului. Romanul constituie într-o oarecare măsură o parabolă modernă: căutarea eşuată a unei Cărţi misterioase şi marea dragoste pe care o trăiesc cele două personaje principale, fascinaţia pentru mister şi ceea ce se ascunde înţelegerii umane situându-se la loc de onoare.
Povestea este simplă în aparenţă: se porneşte în căutarea Cărţii, iar cei ce vor face călătoria până la capăt nu vor fi tot cei care au pornit la drum cu acest scop. Motivul esenţial al cărţii este călătoria, personajele devenind la rândul lor simbolul călătorului "generic", adică al omului în ipostaza de "oaspete şi călător" pe acest pământ.
Scopul călătoriei lor nu este conştientizat de la început de toţi, dar se limpezeşte pe parcurs, pe măsură ce personajele se pun de acord cu ele însele şi îşi clarifică propriile resorturi interioare. Călătoria presupune întotdeauna o descoperire, presupune cunoaştere, acest demers convertindu-se în romanul Olgăi Tokarczuk în pelerinaj, călătorie înspre un loc sfânt, mănăstirea părăsită din Sierra del Cadi unde se află Cartea, din motive spirituale, pentru recâştigarea condiţiei umane iniţiale şi pentru tentarea propriilor limite. Personajele se transformă, cu sau fără voie, în pelerini, pelerinul definind situaţia fiinţei pe pământ: o serie de încercări, o Golgotă personală, pentru a ajunge la recuperarea Paradisului pierdut. Caută ceva, iar această căutare oferă întotdeauna surprize afective, intelectuale sau estetice. Aventură transformată pentru majoritatea în drum spre moarte, călătoria personajelor se îmbogăţeşte în semnificaţii din relaţia acestora cu timpul, din descoperirea alterităţii, a celuilalt şi a sinelui.
Obiectul călătoriei, căutarea Cărţii primordiale, Cartea Vieţii, primeşte în roman nenumărate valenţe simbolice, fiind înrudită cu toate miturile care presupun căutarea unei comori materiale sau spirituale, adevărul şi puritatea spirituală fiind resorturile intime ale acestui proces. Personajul care va merge până la capăt va fi doar Gauche, tânărul vizitiu lipsit de grai, devenit întâmplător membru al grupului. El întruchipează omul din perioada primordială, strâns legat de tainele naturii, înţelegând graiul animalelor şi alfabetul plantelor, cu comportament nealterat de legile civilizaţiei. Găsit şi crescut de călugăriţe, care au înţeles că "micul lor ucenic e un copil al Domnului", Gauche îşi trăia viaţa după ciclurile naturii, visul său suprem fiind să poată vorbi într-o zi şi rostind "Sunt Gauche" [...] "să se scoată în felul acesta pe sine din abisul indefinitului". Pentru Gauche semnificaţia lucrurilor era Cuvântul pe care nu reuşise niciodată să îl rostească. Atingând Cartea el îşi va recâştiga glasul şi, odată cu el, puterea de a numi şi de a înţelege semnificaţia lucrurilor. El va putea să transmită omenirii mesajul că aceasta există, ceea ce înseamnă că drumul căutării nu a luat sfârşit, iar omul îşi poate continua peregrinările.
Locul central este ocupat de Marchiz, iniţiator al călătoriei. Făcea parte din societatea secretă a Oamenilor Cărţii şi descifra semnificaţia evenimentelor cu ajutorul ştiinţelor oculte, prin magie şi iniţiere, fiind preocupat de obţinerea Puterii. Preocupat şi de propria imagine şi identitate, îi plăcea să se privească în oglinzi pentru "a surprinde momentul când eşti mai slab decât propria imagine, când o captezi cu o clipă înainte ca ea să repete gestul", acesta fiind, după părerea lui, lucrul care te face mai conştient de unicitatea ta şi momentul în care se naşte puterea.
În epoca lui oamenii ajunseseră la o răscruce, la orizont îşi făcea apariţia perioada raţionalismului, iar a te ocupa de ştiinţele oculte însemna un soi de filozofie totală şi aflarea "limbajului care să permită definirea unei a treia căi". Uneori, marchizul era chinuit de conştiinţa mărginirii şi a închistării, se izola de lume şi o accepta în singurătate "ca pe un sacrament apăsător, greu digerabil". Dar asta se datora influenţei lui Saturn şi, după o vreme, lucrurile reveneau la normal.
Dragostea lui pentru Veronica, născută pe parcursul drumului, va constitui o nouă etapă a călătoriei. Ea este echivalentă cu repetarea păcatului originar, ceea ce îi va aduce o nouă condamnare atât prin asistarea la agonia iubitei, cât şi prin închiderea drumului către Carte şi deci, imposibilitatea accesului la divinitate. Personajul îşi va găsi moartea la doar câţiva paşi de ea.
Ideea păcatului originar este sugerată şi prin prezenţa tabloului lui Paolo Uccello, Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, prezentat şi comentat de toţi în castelui domnului de Chevillon care îi găzduieşte pentru o perioadă. Comentariul lui de Chevillon, care consideră că în natura omului nu există păcat şi că acesta "vine din afară, fiind de origine satanică", capătă caracterul unui discurs cu puternică încărcătură etică.
Veronica este prototipul Mariei Magdalena. Participarea ei la căutarea Cărţii este sinonimă cu anularea condiţiei de curtezană, iar dragostea pentru Marchiz cu o nouă experienţă de viaţă. Avea vise premonitorii, pe care " le folosea ca pe nişte scrisori cu semnale trimise de forţele supreme" şi, la fel ca şi Gauche, nu era frământată de nelinişti care tulbură ordinea primordială a lucrurilor, privind viaţa cu ochii copilului înclinat spre visare şi basm. "Veronica credea că semnificaţiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea şi Visele". Ca orice femeie Veronica credea în minuni, iar pentru ea minune era dragostea veşnică, nesfârşită..
Iniţial călătoria a însemnat realizarea promisei căsătorii cu cavalerul D'Albi, adevăratul scop al acesteia fiind multă vreme misterios pentru ea. Alături de Marchiz va deveni personajul principal, iar relaţia ce se va înfiripa între ei va duce la derularea călătoriei în decorul dragostei.
Un alt membru al expediţiei în căutarea Cărţii, bancherul şi filantropul de Berle, este finanţatorul călătoriei. Preocupat de alchimie şi astrologie, "aparţinea acelui soi de oameni care văd evoluţia lumii în aspiraţia din ce în ce mai mare spre ordine, stabilitate şi claritate". Filozofia lui Berle nu era complicată, el intuia că semnificaţia lucrurilor se află în însăşi esenţa lor. Treptat îşi va pierde credinţa şi plin de îndoieli, convins că totul scăpase de sub control, se va întoarce din drum, părăsindu-şi tovarăşii.
Cel mai tânăr membru, cavalerul D'Albi, plin de entuziasm, se înflăcăra şi se stingea asemenea focului, împrejurările nefavorabile făcându-l să nu mai plece în călătoria spre Cartea în care credea cu patimă. Londonezul John Burling, personaj care li se alătură la un moment dat şi îi însoţeşte o parte din călătorie, este exact opusul Marchizului, încrezător doar în ştiinţă şi în puterea raţiunii. După părerea lui ştiinţa nu are nevoie de magie şi nici invers. Ca orice raţionalist avea însă nevoie de apa din izvorul iraţionalismului, al basmului şi al superstiţiei, chiar şi doar pentru a se lupta cu ele. Aflând despre Carte, îşi concentrează întrega inteligenţă pentru a-şi explica rostul existenţei acesteia. "Ce sens ar mai avea atunci dezvoltarea, progresul, căutările şi frământările omului, lupta lui cu posibilităţile de înţelegere, dacă totul este explicat şi înscris în Cartea pe care oricine o poate afla ?" Pentru el cartea nu poate fi altceva decât un simbol al legilor ce guvernează materia.
Un personaj fascinant, care apare spre finalul romanului, bătrânul alchimist Delabranche, este o fiinţă enigmatică, un asiduu continuator al gânditorilor antici, care trăieşte în afara timpului, într-o ciudată şi interminabilă locuinţă subterană ce coboară pe sub munte spre centrul pământului. Prezentându-le călătorilor operele vieţii sale: omul artificial creat pe cale alchimică, lucrarea Taumatologia precum şi uimitoarea sa bibliotecă, Delabranche are un rol hotărâtor pentru Marchiz în continuarea drumului spre Carte. Timpul petrecut în casa lui i-a oferit Marchizului "cuburile pentru înălţarea acestor construcţii spirituale".
Romanul nu abandonează total istoria şi politica, chiar dacă acestea sunt uneori reduse la starea de peisaje în favoarea instalării experienţei personale trăită de personaje, exodul hughenoţilor spre Olanda, a căror caravane sunt observate de la fereastra trăsurii, anularea Edictului de la Nantes, sunt inserate episodic. Creând microcosmosuri care reprezintă tot atâtea «patrii locale» unde doar respectul pentru ceea ce este diferit la celălalt şi pentru diversitatea modurilor de viaţă este purtător de speranţă, autoarea instaurează legături complexe şi adesea misterioase între diferiţii protagonişti ai cărţii sale, între ei şi locurile în care trăiesc şi prin care călătoresc. Se preocupă de fragilitatea existenţei umane, de caracterul trecător al sentimentelor, personajele ei încercând să arate compasiune faţă de cei care, la fel ca şi ele, suferă de egoismul distrugător caracteristic tuturor epocilor.
Romanul este o prezentare a multiplelor căi de căutare a Adevărului şi de apropiere de divinitate, pline de încercări şi eşecuri. Suntem conştienţi de existenţa « Cărţii », aceasta are pentru fiecare fiinţă o altă semnificaţie, dar, din păcate, nu a venit încă timpul să fie înapoiată oamenilor. După părerea traducătorului şi prefaţatorului Constantin Geambaşu, romanul poate fi privit şi ca "un imn adus cărţii, exprimat în aserţiuni cu valoare axiologică". Plecând de la această idee un rezumat ar putea arăta astfel:
Gauche este în această poveste o apariţie întâmplătoare.
La început Dumnezeu a creat lumea dintr-o literă frântă. Fiecare carte este o ipostaziere a Cărţii şi se constituie într-o reflectare a ei. şi totul merită să fie descris. Nu doar vieţile sfinţilor, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci şi naşterea celui de al şaptelea copil în familia unui ţesător, secerişul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune şi ziua în azilul din Nantes. De aceea fiecare carte seamănă puţin cu omul. în acelaşi timp, fiecare carte scrisă de om îi supravieţuieşte. Omul care scrie o carte se depăşeşte pe sine.Dacă Dumnezeu a scris Cartea, în ea s-a depăşit atât pe sine, cât şi propria operă de creaţie. Cartea constituie aşadar o extindere a conştiinţei divine, fiind mai divină decât însuşi Dumnezeu. Gauche îşi apropie faţa de file şi văzu ceva mai clar structura hârtiei şi conturul ascuţit al literelor pe fundalul alb. ştia că pentru oameni aceste semne au înţeles. Moarte şi nemişcate, conţineau în ele mişcare şi viaţă. Cartea zace în continuare acolo unde a lăsat-o Gauche. Se poate însă întâmpla ca, până la urmă, cineva să o găsească şi să o aducă lumii, şi atunci cu siguranţă nu va mai rămâne nimic de scris. Gauche nu este o persoană importantă în acesată poveste. La fel ca toate celelalte personaje care apar aici.
Sursa imaginii: http://www.wga.hu/html/u/uccello/6various/5dragon1.html
|
