Claudiu Rusu

Concomitent cu proclamarea Republicii Populare Române s-a declanşat un proces de distrugere a fundamentelor societăţii româneşti anterioare anului 1948, cuprinzând o transformare radicală a tot ceea ce însemna "lumea burgheză", înlocuită fiind printr-un nou construct ce se plia peste principii politice, sociale şi economice dominante ale noilor lideri comunişti. Prin monopolizarea de către Partidul Muncitoresc Român a tuturor mijloacelor de constrângere, precum şi cele de informare şi de îndoctrinare, având la bază o viziune teleologică asupra istoriei, se putea pune în practică o acţiune politică ce prevedea o finalitate clară, deşi imposibil de localizat cronologic, societatea comunistă, fiind considerată stadiul social suprem.

Noul regim politic, al democraţiei populare, reprezenta, de fapt, un construct ideologic menit a asigura o forma de tranziţie spre societatea socialistă, având la baza sa, îndeosebi, "teroarea" şi "constrângerea" populară. În acest context, ca orice regim politic instaurat prin violenţă şi intervenţie externă, când o minoritate preia frâiele puterii se manifestă o lipsă totală de legitimitate, transpusă în realitate prin necesitatea extinderii sistemului de supraveghere, al poliţiei secrete, însărcinată cu coerciţia şi teroarea opiniei publice, prin înlăturarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. Hanah Arendt considerând că, la începutul existenţei sale, regimul totalitar, precum cel al democraţiei populare, îşi propune să organizeze "masele", nu clasele, nici cetăţenii, capabili de a-şi exprima o identitate aparte, susţine "oriunde totalitarismul stăpâneşte controlul absolut, el înlocuieşte propaganda cu îndoctrinarea şi foloseşte violenţa, nu atât pentru a-i speria pe oameni (această fază se face doar în faza în care mai există opoziţia politică), cât pentru a realiza constant doctrinele sale ideologice şi minciunile sale practice"¹.

Din această nouă construcţie socială, promovată prin îndoctrinare şi teroare, "cele două feţe ale aceleeaşi monede", ne-am îndreptat atenţia asupra a două elemente centrale ale sistemului de delaţiune, creat şi extins asupra întregii Românii, sistem considerat a fi unul dintre principalele instrumente de a menţine un control strict asupra populaţiei şi de a perpetua sentimentul de teamă în rândul acesteia: a ofiţerului de securitate şi a informatorului. La data de 30 august 1948 a fost adoptat decretul de înfiinţare a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, a cărui scop declarat fiind apărarea "cuceririlor revoluţiei" şi de garantarea siguranţei Republicii Populare Romania contra uneltirilor "duşmanului din interior şi exterior" (era formată din 10 direcţii centrale - Informaţii interne, Contrasabotaj, Contrainformaţii penintenciare şi miliţie, Contrainformaţii militare, Cercetări penale, Paza guvernului, Tehnică, Cadre, Politică şi Administrativă, la care se adaugă o serie de secţii auxiliare, cum era cea a Controlului poştei - la care se adaugă 13 direcţii regionale²), practic încercându-se cimentarea noului regim politic şi a menţinerii în sfera de influenţă sovietică. Imediat s-a trecut la constituirea unui sistem de supraveghere populară, al cărui element central era "ofiţerul de securitate". Modul de recrutare al acestora, în condiţiile în care întreaga moştenire a serviciului secret interbelic, Siguranţa Statului, era înlăturată, insista, îndeosebi, asupra "nivelului politic" al candidaţilor, consideraţi a fi "căliţi în lupta cu duşmanul de clasă", orice considerent de natură profesională trecând în planul secund. Conform statisticilor realizate în 1956, 38% dintre ofiţeri erau membri ai Partidului Muncitoresc Român, 8,52% erau candidaţi pentru acceptarea în partid, 43,92% erau membrii UTM³. Erau preferaţi cei cu pregătire profesională şi intelectuală redusă, aceştia fiind consideraţi mai receptivi îndoctrinării şi mai obedienţi. O clasificare dupa criteriul studiilor, ne demonstrează că, în anul 1956, 13,85% dintre ofiţeri aveau doar 4 clase elementare, 15,16% aveau între 5 şi 6 clase, 49,29% aveau 7 clase, 7% între 8 şi 9 clase şi doar 3,36% aveau studii superioare⁴. Din punctul de vedere al originii sociale, la începutul creării acestei instituţii, între anii 1948-1949, perioadă în care erau prevăzute 4822 de posturi (în 1956 fiind prevazute 15000 de posturi), acestea erau ocupate, în totalitate, de ofiţeri de "origine sănătoasă": 64% muncitori, 4% ţărani, 28% funcţionari, 2% intelectuali. Etnic, procentajul este destul greu de stabilit, întrucât un număr considerabil dintre membrii Securităţii, deşi erau de diferite etnii, şi-au românizat numele, datele obţinute din documentele instituţiei reliefând următoarea taxonomie: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% de alte naţionalităţi. În 1956 numărul de posturi ocupate în cadrul Securităţii era de aporximativ 15.000. Grija pentru "puritatea cadrelor" era adesea dusă la extrem de către autorităţile comuniste, ofiţerii fiind supuşi unui control riguros, exercitat nu doar asupra propriului trecut şi a vieţi lor private, ci şi asupra trecutului membrilor familiei, chiar şi a unor rude îndepărtate. Cum afirma Marius Oprea, "în mod paradoxal, securiştii învăţau pe propria piele ce înseamnă să fii urmărit"⁵.

Instituţia Securităţii Statului va cunoaşte o nouă transformare în perioada imediat următoare numirii lui Nicolae Ceauşescu ca "prim-secretar" al Partidului Comunist Român, acesta încercând să împletească lupta pentru subordonarea Securităţii (instituţia aproape atingând statutul de "stat în stat") cu lupta pentru impunerea supremaţiei politice şi îndepărtarea posibililor adversari, principalul vizat fiind Al. Draghici (acesta din urmă fiind înlocuit, în urma deciziilor Congresului al IX-lea al PCR cu un apropiat al noului prim-secretar, Cornel Onescu). În acest context, o serie de direcţii centrale au primit alte denumiri şi au fost incluse în direcţii mai mari. În februarie 1968, ca urmare a noii împărţiri administrative a ţării, direcţiile regionale au fost desfinţate şi înlocuite cu Inspectoratele Judeţene ale Securităţii (structuri independente în cadrul Inspectoratelor Judeţene ale Ministerului Afacerilor Interne). Noua reorganizare a permis reducerea cu 10% a posturilor din Securitate şi a oferit un bun prilej pentru a se opera o selecţie a cadrelor, o mare parte dintre ofiţeri fiind pensionaţi sau trecuţi în rezervă⁶. Printre alte modificări importante putem aminti crearea Consiliului Securităţii Statului, care avea sarcina de a "înfăptui politica PCR şi a Statului în domeniul apărării şi securităţii", controlat de Comitetul Central, precum şi promovarea unei "noi politice de cadre", promovată de Iulian Vlad, şeful Direcţie de Învăţământ⁷. Noua politică de cadre presupunea atragerea unui număr cât mai mare de absolvenţi de studii superioare, mai ales de ştiinţe umaniste (istorie, filologie, drept), punându-se un mai mare accent pe cunoaşterea limbilor străine.

Marius Oprea aduce în discuţie o problemă destul de interesantă a autorităţilor comuniste, referitoare la asigurarea loialităţii propriilor slujbaşi faţă de "valorile comunismului"⁸, subliniind faptul că existau deficienţe majore ale elitei comuniste, inclusiv în cazul securiştilor, de a înţelege transformările pe care le proclamau. Adesea ofiţerii de securitate se aflau în serioase dileme, nedumeriri, în raport cu însuşirea cunoştinţelor ideologice ale regimului, esenţiale în pregătirea lor. De cele mai multe ori "înţelegerea" era înlocuită cu "repetarea" până la însuşirea pe de rost a informaţiilor. În ceea ce priveşte programa analitică în şcolile de securitate (cea mai importantă fiind şcoala de ofiţeri de la Băneasa), numărul orelor de ştiinţe sociale era mult mai mare într-un ciclu de studiu decât cel al orelor de pregătire profesională. Însă, după absolvire, urmau câteva luni de perfecţionare în cadrul sistemului. Loialitatea ofiţerilor faţă de regim era totuşi asigurată, mai întâi, ca urmare a sentimentului de teamă pe care-l insufla în rândul membrilor autoritatea politică, dar şi puterea discreţionară a aparatului de securitate, precum şi de conştientizarea avantajelor, deloc de neglijat, pe care le conferea apartenenţa la elita comunistă.

După 20 de ani de la preluarea puterii, regimul comunist a reuşit să subordoneze în totalitate societatea, acest fapt având o consecinţă asupra vechilor metode brutale de terorizare a populaţiei, duse la extrem, fiind înlocuite, dar nu în totalitate, cu creşterea accelerată a supravegherii informative, cu scopul descoperirii şi neutralizării din timp a oricăror acţiuni protestatare⁹. Cea mai utilizată şi răspândită metodă folosită de ofiţerii de securitate, începând cu anii 1960, a devenit avertizarea (care, de cele mai multe ori, avea loc în sediul Securităţii). O altă metodă utilizată a fost demascarea şi punerea în dezbatere publică, însă, datorită nemulţumirilor remanente ale societăţii, s-a recurs destul de rar la aceasta.

Supunerea întregii societăţii româneşti unei supravegheri şi unui control total din partea organelor de securitate, s-a reuşit, în parte, datorită constituirii unei "agenturi", a unei vaste reţele de informatori, a cărei ramificaţii cuprindea toate compartimentele vieţii sociale, care, totodată, a reuşit să determine persistenţa imaginii Securităţii omniprezente. Un document "strict secret" al Direcţiei Generale a Securităţii Statului din 1948 cuprinde, în linii generale, structura sistemului de delaţiune, care urma să fie încorporat societăţii româneşti. Astfel, agentul informator este prezentat ca fiind elementul de bază al acţiunii informative, aflându-se în contact direct cu obiectivele urmărite, acesta fiind de două tipuri: informatorul voluntar, acesta având, în opinia organelor Securităţi, o valoare mai redusă, uneori chiar dăunatoare, deoarece este perceput a fi interesat de vreo "cauză oarecare" şi informatorul recrutat, cel care organizează acţiunea serioasă de informare¹⁰. Aceşti agenţi sunt recrutaţi din rândul colectivului în care îşi desfăşoară existenţa persoana aflată în atenţia organelor de securitate, fiind capabili să intre în contact direct cu subiecţii. Trebuie să precizăm faptul că informatorii recrutaţi erau remuneraţi în funcţie de obiectivul stabilit, de acţiunile şi de cheltuielile ce ar trebui să le realizeze. Întotdeauna un organ de securitate le dirija acţiunea de informare, iar contactul dintre ofiţer şi informatori se făcea conspirativ, în locuri special amenajate, acele "case conspirative" aflate întotdeauna la dispoziţia ofiţerului.

Un alt document din 1951, intitulat "Directiva despre munca cu agentura", surprinde "profesionalizarea" şi dezvoltarea sistemului de delaţiune, realizând o taxonomie mai complexă. Acest document ne prezintă şi ne defineşte trei catergorii de informatori: informatorii necalificaţi, reprezentaţi de acei informatori, care din însărcinarea Securităţii Statului depistează persoanele suspecte de activitate duşmănoasă, clarifică anumite aspecte ale comportamentului acestora, descoperă şi comunică date referitoare la manifestaţii, inscripţii, accidente, acţiuni de sabotaj, adesea fiind lipsiţi de aptitudini şi posibilităţi contrainformative¹¹. Următoarea categorie este cea a informatorilor calificaţi, acei informatori care prin aptitudinile, trecutul şi legăturile lor au posibilitatea să pătrundă în mijlocul "elementelor subversive" şi să realizeze acţiuni precise de informare împotriva acestora. Documentul precizează necesitatea recrutării acestora din interiorul "elementelor" străine clasei muncitoare sau compromise prin legături sau prin activitatea lor "criminală"¹². Ultima categorie este cea a rezidentului, referindu-se la acei colaboratori acoperiţi ai organelor Securităţii Statului, care conduc activitatea reţelei de informatori necalificaţi, intermediind legătura dintre ofiţerul de securitate şi informatori, menţinând legătura cu maxim 10 persoane, primind şi predând informaţiile organului de securitate. Se recrutează din rândul membrilor de partid, verificaţi, membrii UTM şi doar în cazuri excepţionale din rândul indivizilor neafiliaţi partidului, dar care au dovedit devotament. Concepută drept o măsură de precauţie, o parte din informatorii "cei mai capabili", vor păstra legatura directă cu ofiţerii de securitate, pentru a se putea verifica activitatea rezidentului¹³. De cele mai multe ori, recrutarea infomatorilor se făcea la locul de muncă, la domiciliul lor, în incinta diferitelor instituţii de stat sau la sediul Miliţiei, ridicarea celui vizat făcându-se pe ascuns, încât lipsa de la locul de muncă sau de acasă să nu pară suspectă. Cel recrutat încheia un angajament scris, prin care se obliga voluntar să colaboreze cinstit cu organele de securitate şi să păstreze cea mai strictă conspirativitate. Un alt element al sistemului de delaţiune era reprezentat de "persoanele de sprijin", ocupând un statut inferior informatorului, dar având posiblitatea de a avansa.

Acest sistem de control, perfect articulat, reprezintă una din componentele centrale ale noului edificiu totalitar construit începând cu 1948 în România, având ca obiectiv nu doar controlul populaţiei, ci şi transpunerea "minciunilor" propagandiste, ţesute în jurul unei "ficţiuni centrale", pentru a folosi sintagma menţionată de Hannah Arendt, într-o "realitate funcţională". Trebuia să-şi aducă aportul la realizarea unei societăţi ai cărei membrii să acţioneze şi să reacţioneze potrivit unor reguli imaginate de doctrinarii comunişti.