Invataturi crestine

INVATATURI CRESTINE

Reflexii despre spiritualitatea poporului român - Pr. Dumitru Stăniloae
Jurnalul fericirii - Nicolae Steinhardt
Pateric Athonit - Cuviosul Paisie Aghioritu
Imitatiunea lui Hristos - Toma de Kempis

Reflexii despre spiritualitatea poporului român - Pr. Dumitru Stăniloae

Poporul român afirmă importanta credintei sale crestine numind-o lege românească sau lege strămosească. Ea reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viată printr-o convietuire de reciprocă pretuire si conlucrare care-i asigură unitatea si identitatea.
Spunându-I lege românească si strămosească, poporul nostru afirmă trăirea în ea de la începuturile existentei sale, care coincide cu timpul aparitiei crestinismului si răspândirii lui prin Apostolii lui Iisus Hristos.
Dar această îndelungată si necurmată trăire în legea de supremă noblete a lui Hristos a presupus o deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu care i-a devenit întru totul familiar.
Această familiaritate afectuoasă fată de Dumnezeu, care a pus o pecete de afectiune si pe relatiile fiecărui ins cu semenii săi, o tâlcuieste poporul nostru prin expresia Dumnezeu drăgutu! Dumnezeu nu este un stăpân aspru si distant, ci un Parinte iubitor si de aceea drag, ba, chiar drăgut. E un diminutiv care, ca aproape toată multimea de diminutive ale poporului românesc, nu exprimă o micime a lui Dumnezeu numit astfel, ci o intimitate si o căldură a relatiei cu El, a venirii Lui în apropierea noastră, faptă săvârsită de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Lui, numită de Sfântul Apostol Pavel chenoză, smerire, dezbrăcare de slava exterioară ca să-L putem simti apropiat de noi. Cum spune copilul tatălui său tăicutu, fără a înceta să-l vadă în mărimea lui, dar simtindu-I în acelasi timp coborârea iubitoare la el, asa spune poporul nostru: Dumnezeu drăgutu, simtind coborârea Lui la comunicarea iubitoare cu sine.
În acelasi înteles foloseste poporul nostru expresia Măicuta Domnului, Văzând-o Măicută nu numai pentru Fiul ei iubitor, ci si pentru tot cel ce se adresează ei. Simt pe Măicuta Domnului tot asa de apropiată de mine si trăiesc aceeasi afectiune fată de ea, cum simt si cum o trăiesc fată de maica mea, când îi spun măicută.
Prin expresiile acestea, poporul roman arată delicatetea sufletească, ce I s-a imprimat prin credinta lui. Delicatetea aceasta si-a exprimat-o si fată de Domnul Iisus Hristos în colindele în care foloseste cele mai gingase cuvinte pentru Pruncul dumnezeesc născut în ieslea din Betleem. Dar tot în aceste cuvinte e descrisă toată lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Între altele, Pruncul este prezentat ca Dumnezeu care îsi însuseste plânsul nostru, dar nu pentru trebuintele Lui, ci pentru păcatele noastre, plans care-L va duce până la moarte pe cruce pentru noi.
O expresie originală a primit în creatia populară românească jertfa lui Hristos în Legenda Mănăstirii Arges. În ea, Hristos e numit Manole, forma românească a lui Emanuel, cum e numit Hristos în Sf. Scriptură, care se traduce în româneste cu noi este Dumnezeu. Emanuel sau Manole nu poate întemeia Biserica, decât pe jertfa trupului Sau, cuvântul trup fiind în limba greacă de genul feminine (sarx).
Dar poporul roman a generalizat această idee, cunoscând faptul că oricine îsi dedică viata unei opere pentru altii uita de grija celor apropiati.
În unele datini, mult grăitoare, accentuează poporul nostru importanta învierii lui Hristos. În satul meu, si cred că si în altele, în noaptea Învierii se dă vitelor de mâncare toată noaptea, iar când sună clopotul bisericii pentru prima data anuntând slujba Învierii, cineva din casă merge si scoate apă din fântână, socotindu-se sfintită de Hristos a cărui înviere e crezută ca având si o lucrare actuală asupra întregii naturi.
O atentie deosebită dă poporul roman pomenirii mortilor. După slujba prohodului de Vineri noaptea, toti credinciosii se duc din biserică, la cimitir cu lumânări aprinse, punând lumânările pe mormintele celor adormiti.
Nu mai vorbim de parastasele si pomenirile dese ce le închină poporul nostru celor decedati.
Între cei plecati si cei de pe pământ e o continua comunicare. Lumea noastră nu este despărtită de cea a celor scumpi plecati dintre noi.
Credinta în Dumnezeu cere oamenilor să fie buni, asa cum este El însusi. Omul bun este omul lui Dumnezeu. Omul rău e un pagan care nu crede în Dumnezeu. Bunătatea e una cu sănătatea mintii. Cel lipsit de bunătate e nebun. Omul bun e si un om cu sufletul frumos. Omul rău e un om urât. Omul bun e omul comunicativ. Când nu ai pe cineva cu care să comunici, ti-e urât. Numai omul comunicativ îti face viata frumoasă, plăcută.
Se afirmă prin aceasta firea comunicativă a românului.
Eu am nevoie de altul, altul are nevoie de mine.
Se afirmă prin această valoarea persoanei. Când mă aflu numai între lucruri mi-e urât. Aceasta arată că la fundamentul existentei nu e o esentă impersonală, ci o comunicare de personae, adică Sfânta Treime.
Pentru poporul roman lumea întreagă răspândeste o lumină, prin rânduiala ei. De aceea îi spune lume de la cuvântul lumină.
Un peisaj frumos e o gurã de rai. Este în el o frumusete plină de taină. Ea nu este produsul unei esente lipsită de gândire si de bucuria pentru o rânduială. Omului I se cere să facă un lucru ca lumea, prin aceasta afirmându-se că si lumea e facută lume, printr-un simt constient al rânduirii, al frumosului.
Iadul în care totul se află într-o luptă plină de dezarmonie e un întuneric.
În toată rânduiala lumii e present Dumnezeu cu iubirea Lui fată de oameni. Dar fată de oamenii fără Dumnezeu, păgâni si răi, El foloseste lumea si pentru a le adduce greutăti si nenorociri; poporul roman spune atunci că-l bate Dumnezeu.
Încercări pot veni si peste oamenii buni. Dar până la urmă ei sunt ajutati să ajungă la o si mai mare bucurie.
Poporul roman, strain spiritual de mistica occidentală a întunericului, e un popor care se bucură de lumină.
Căci lumina e în planul fizic expresia rânduielii, iar în planul spiritual e expresia bunăstării, sau a relatiei armonioase, generoase a omului cu semenul său. Fata omului bun răspândeste lumină. De aceea, Sfintii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos. Omul bun e omul care zâmbeste luminos în bucuria comuniunii.
Toate acestea reprezintă un program pentru înnobilarea reală a omului. Si numai în comuniunea bucuroasă cu altii, asa cum e practicată de poporul roman, se înnobilează omul. Numai în comuniune se înaintează la nesfârsit în această noblete si în descoperirea fără sfârsit a tainei omului, care se hrăneste din taina comuniunii între Persoanele Sfintei Treimi.

sus

Jurnalul fericirii - Nicolae Steinhardt

Intreabă. Cere. Bate. Indrăzneste. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stâruie. Năvăleste. Fii treaz. Fii întreg la minte.
Tot atâtea îndemnuri, care cu prisosintă arată că nu se cuvine să fim prosti. Dovada e însusi faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-L aflăm, să-l descoperim; că lumea Lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e dat mură-n gură, natura e complicată si dialectică, dincolo de complicatii si dialectică ni se cere s-o deslusim; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. O vasta cimilitură în care numai o minte intreagă se poate descurca. Si pâna la urmă, în acest rebus, Îl găsim pe Dumnezeu ascuns - unde? În locul cel mai putin probabil fiindcă era cel mai evident - unde nu ne-am fi gândit, ca in Scrisoarea lui Poe - înlăuntrul inimii noastre!

sus

Pateric Athonit - Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfaturi pentru curătire si ascultare

Pentru ca mintea si inima să fie sfintite, omul trebuie să respingă gândurile viclene. Să se sileasca simplu si smerit si să lupte cu dăruire.
Gândurile curate au o putere duhovnicească mai mare decât orice asceză, post, ori veghe, pentru cei care luptă pentru păstrarea curăteniei lor sufletesti si trupesti.
La începutul vietii duhovnicesti, luptătorul alungă gândurile rele prin studiu duhovnicesc, rugăciune continuă si asceză cu dăruire. După aceea vin, singure, numai gândurile bune. Mai târziu si gândurile bune se opresc si omul simte un gol, după care primeste lumina divină.
Cea mai grea dintre bolile epocii noastre sunt gândurile desarte ale laicilor, care aduc stresul. Tratamentul îl dă numai Hristos prin linistea sufleteasca si prin vesnicie; este suficient ca omul să se căiască si să se îndrepte spre Hristos.
Cu cât oamenii se îndepărtează de viata firească, simplă si se îndreaptă spre lux, cu atât creste în ei nelinistea sufletească. Cu cât creste politetea lumească, cu atât se pierd simplitatea, bucuria si zâmbetul omenesc, cele firesti.
Cel mai bun leac pentru fiecare, în încercările noastre, este suferinta mai mare a semenilor nostri; este suficient să ne gândim la ea.
Vrei ca rugăciunea ta sa fie din inimă, ca să fie bine primita de către Dumnezeu? Fă din durerea semenului tău durerea ta, chiar si un oftat din inimă pentru aproapele tău va aduce roadă bună. Înstiintarea dumnezeiască a primirii rugăciunii este mângâierea divină pe care o simte omul dupa rugăciune.
Bucuria pe care o simte omul când primeste o binecuvântare materială este o bucurie omenească. În timp ce bucuria pe care o simte atunci când dăruieste ceva este divină. Bucuria dumnezeiască vine prin dăruire.

sus

Imitatiunea lui Hristos - Toma de Kempis

Despre supunerea smerită

Nu te interesa prea mult cine tine cu tine sau cine e contra ta: dar fă si îngrijeste-te, totdeauna, ca Dumnezeu să fie cu tine în toate ce faci.
Aibi cugetul curat si Dumnezeu te va apăra oricând.
Căci celui pe care Dumnezeu vrea să-l ajute, nu-i poate strica întru nimic răutatea oamenilor.
Dacă tu stii să taci si să rabzi, fără îndoială vei simti ajutorul Domnului.
El stie timpul si modul cum te va scăpa din nevoie, de aceea trebuie să te supui vointei Sale prea sfinte.
Numai Dumnezeu te poate scăpa din nevoi si numai El te poate ajuta la necaz.
Adeseori e de mare folos, ca greselile noastre să fie cunoscute si mustrate de altii, pentru a ne putea întări în smerenie.
Când omul se smereste, recunoscându-si greselile, atunci usor împacă pe altii si potoleste numaidecât pe cei supărati pe el.

Despre omul bun si pasnic"

Fii mai întâi om pasnic si atunci vei putea înpăca si pe altii.
Omul împăciuitor are mai multă valoare decât unul învătat.
Cine este stăpânit de pacea lăuntrică, nu bănuieste de rău pe nimeni. Pe când cel nemultumit si tulburat e chinuit de diferite bănuieli: nici el nu e linistit si nici pe altii nu-i lasă în pace.
Mai întâi de toate poartă grija de tine însu-ti si atunci cu drept cuvânt ai putea să te mai îngrijesti si de aproapele tău.
Dacă vrei ca altii să fie îngăduitori cu tine, fii si tu la fel cu ei.
Vezi cât de departe esti incă de adevărata dragoste si smerenie, care nu stie a se supăra sau indigna contra altora, ci numai contra sa însăsi.
Nu e cine stie ce mare lucru să trăiesti bine cu oamenii buni si pasnici, aceasta e ceva plăcut tuturora din firea omului; ori cui îi place linistea si iubeste mai mult pe cei care sunt de acord cu el.
Dar când poti să te împaci cu oamenii ticălosi si nedisciplinati, sau cu cei care te supără, este un mare dar si o faptă eroică si vrednică de mare laudă.
Dar totusi linistea noastră sufletească în această viată ticăloasă atârnă mai mult de răbdarea cu care suferim necazurile, decât de la înlăturarea lor.
Cine stie să sufere mai bine, acela va avea mai multă liniste sufletească. Un astfel de om e învingător asupra sa însăsi si stăpânul asupra lumii, prietenul lui Iisus si mostenitorul împărătiei cerurilor.

"Despre bucuria unui cuget curat

Păstrează-ti cugetul curat si vei fi totdeauna vesel.
Nu te bucura decât când ai făcut un bine.
Cei răi nu simt niciodată o bucurie adevărată si nici nu sunt stăpâniti de pacea lăuntrică: căci nu există pace pentru cei nelegiuiti, zice Domnul.
Nu e lucru greu a se lăuda si a fi cu fruntea sus chiar în nevoi, pentru cel ce iubeste pe Hristos, căci a se lăuda astfel însemnează a se lăuda în Crucea lui Hristos.
Lauda pe care o aduce lumea ca si cea pe care o primesc oamenii de la ea e de scurtă durată.
Slava celor buni constă în cugetul lor curat, iar nu în gura oamenilor.
Cine doreste slava adevată si vesnică, nu se interesează de cea vremelnică.
De mare liniste sufletească se bucură acela, căruia putin îi pasă fie de lauda lumii, fie de ocara ei.
Dacă vei tine seamă de ceea ce te arată cugetul, nu te vei uita la cele ce spun oamenii despre tine.
Omul îti citeste pe fată, iar Dumnezeu în inimă.
Omul se uită la fapte, Dumnezeu cântăreste gândurile.
A face totdeauna bine si a nu se pretui prea mult pe sine: acesta este semnul după care se cunoaste sufletul smerit.

sus
Craciun 2002