Maria, o sărmană văduvă stătea în seara unei zile de vară, după o căldură înăbusitoare, la fereastra odăitei sale si privea în frumoasa grădinită din jurul căsutei. Iarba o cosise încă în dimineata acestei zile si la razele dogoritoare ale soarelui se si uscase aproape pe deplin. Spre seară, formă mici grămezi, iar mirosul de fân pătrundea în odăită răcorind si întărind. Amurgul începu să dispară deja la marginea cerului senin, iar luna cea frumoasă si strălucitoare îsi arunca lumina în camera prietenoasă, formând cu umbra pe podeaua ei figuri poligonale după ramele ferestrelor si după frunzisul ce le înconjura. Micul Ferdinand, un băiat de vreo sase ani, stătea într-un colt al ferestrei, iar fata lui, precum si buclele lui aurii, o parte din mâneca cămăsii si din vesta rosie erau drăgut luminate de lună.
Sărmana femeie sedea aici, ca să se odihnească putin. Dar oricât de grea ar fi fost munca din ziua călduroasă, era o altă suferintă mult mai grea, care o apăsa si o făcea să-si uite osteneala. Din cina, care consta dintr-o strachină cu lapte, în care erau muiate niste bucăti de pâine, înghitise abia vreo câteva linguri. Micul Ferdinand era si el foarte tăcut si nu se misca, văzând pe mama sa atât de mâhnită. Si el observând-o că plânge, în loc să mănânce, îsi puse lingura de o parte, iar strachina de lut rămase aproape tot atât de plină precum fuse adusă la masă, si fiind luminată de razele lunii, reflecta pe tavanul odăitei un cerc luminos.
Maria devenise văduvă abia pe la începutul primăverii trecute. Răposatul ei bărbat, unul dintre cei mai de treabă oameni din sat, îsi agonisise prin sârguintă si economie, atâta, că-si putu cumpăra mica căsută si grădinita dimprejurul ei, nu însă fără a face datorii. El îsi plantase mai multi pomi fructiferi, si azi ei aduceau cele mai frumoase roade. Cu toate că în afară de o crestere bună, Maria n-avea nici o mostenire de la părintii ei, el si-o alesese de sotie. Căci ea era considerată ca cea mai evlavioasă, cea mai silitoare si cea mai modestă fată. Amândoi duceau o viată foarte fericită. Iată că se ivi o epidemie în sat, si bărbatul ei căzu jertfă. Si ea se îmbolnăvise de aceeasi boală pe când îl îngrijea cu mare devotament, si numai cu mare greutate scăpă de moarte.
În urma bolii slăbise foarte mult. Si acum era în pericol să mai piardă si căsuta. Răposatul bărbat servise mult timp la unul din cei mai bogati gospodari din sat, cu numele M. Acesta îl stima foarte mult pentru fidelitatea si sârguinta lui, si astfel îi împrumută trei sute de fiorini, pentru a-si putea cumpăra căsuta si grădinita, cu conditia, ca să-i dea înapoi annual câte 25 de fiorini, iar pentru alti 25 de fiorini să-i facă diferite servicii. Bărbatul îsi îndeplini întocmai obligatiunile până în anul când căzu la pat; dar din datorie nu rămăsese decât 50 de fiorini neplătiti. Despre acestea stia Maria foarte bine.
Dar si M. muri de aceeasi boală. Mostenitorii gospodarului, un ginere si o fiică a lui, găsiră printre documentele lăsate, si o polita de 300 de fiorini. Deoarece decedatul nu vorbise niciodată despre acestea cu dânsii, nu stiau cum stau lucrurile. Asa că cerură de la sărmana văduvă suma întreagă. Femeia speriată îi asigură si se jură, că bărbatul ei ar fi plătit totul până la un rest de 50 de fiorini. Dar toate vorbele ei nu ajutară la nimic. Tânărul tăran o făcu mincinoasă si o dădu în judecată. Iar ea neavând nici o dovadă la îndemână pentru a arăta suma achitată, fu obligată să plătească întreaga sumă.
Mostenitorii insistau acum să li se achite cei 300 de fiorini, si deoarece Maria nu-i avea, urma să vândă căsuta si grădinita, întreaga ei avere. Ea ii rugase chiar si în genunchi pe mostenitori să nu o arunce pe ulită, tot astfel făcuse si Ferdinand - dar toate erau în zadar. Da, chiar a doua zi era ziua fixată pentru licitatie. Aceasta o aflase ea cu o oră mai înainte, tocmai când terminase cu lucrul. Un vecin îi spusese prin gard.
De aceea sedea ea acum asa de buimăcită la fereastra deschisă, privea când la cercul luminat de lună, când la micul Ferdinand. Vărsa lacrimi fierbinti, iar la urmă rămânea cu ochii pierduti în gol. Era o liniste tristă.
"Bune Dumnezeule" se gândea dânsa, "atunci am cosit azi pentru ultima dată fân din grădină! Primele prune galbene care le-am cules azi pentru Ferdinand al meu, sunt ultimele fructe pe care le gustă sărmanul băiat de pe pomii plantati de tatăl său cu atâta sârguintă. Da, poate chiar locuim pentru ultima dată în aceste încăperi. Mâine pe vremea aceasta, locuinta noastra va deveni proprietatea altuia, si cine stie de nu ne goneste îndată dintr-ânsa. Numai Dumnezeu stie unde ne vom odihni capul noaptea viitoare. Poate chiar sub cerul liber!" Acum începu să suspine tare.
Atunci se apropie micul Ferdinand, care până acuma stătea nemiscat si zise suspinând: "Mamă nu mai plânge asa de tare! Căci altfel nici nu mai pot să vorbesc cu tine din cauza suspinelor. Nu stii tu oare ce ne-a spus tata pe când zăcea în pat? "Nu plângeti atâta!" zicea el. "Dumnezeu este tatăl văduvelor si orfanilor. Rugati-vă Lui la nevoie, si El va avea grijă de voi." Acestea sunt cuvintele lui. "Nu este asa?"
"Da, scumpul meu copil", răspunse mama "Asa este!" "Atunci", continuă micutul, "cum poti tu să plângi atâta! Roagă-te bunului Dumnezeu, si El te va ajuta. Oh, pe când mă aflam cu tata în pădure si el tăia acolo lemne, când îmi lipsea ceva, când îmi era foame, sau când călcam într-un spin, nu plangeam prea mult. Mergeam iute la răposatul tata, îl rugam să mă ajute, si el arunca toporul la o parte, îmi dădea pâine sau îmi scotea spinul. Tot atât de bucuros ajută bunul Dumnezeu. El nu este asa de crud ca acel bogătas, înaintea căruia îngenunchiarăm, cerând să-i fie milă de noi, si care era cât pe ce să ne lovească cu piciorul, gonindu-ne pe usă afară. Sau crezi că Dumnezeu n-ar fi destul de bogat pentru a ne putea ajuta? El este mult mai bogat decât M. Ia priveste numai pe fereastră afară! Ale Lui sunt luna si stelele! Tata zicea doar adesea: "Toată lumea este a Lui". Atunci ce rost mai are plânsetul si chinul nostru? Vino să ne rugăm bunului Dumnezeu. El ne va ajuta cu sigurantă. Începe tu, si eu te voi ajuta la rugăciune. În orice caz, ne va merge mai bine decât bogătasului".
"Scumpul meu copil, tu ai dreptate", zise mama si se mai linisti, simtindu-se mângâiată. Ea îsi împreună mâinile si-si ridică ochii spre cer, iar micutul făcu la fel. Luna le lumina fetele si se oglindea în lacrimile lor. Mama începu să se roage, iar băiatul repeta cuvânt cu cuvânt după dânsa.
"Bunule tată ceresc", zise ea, "Priveste aici la o sărmană mamă si la fiul ei! O sărmană văduvă si orfanul ei îsi ridică ochii spre Tine! Noi ne aflăm în mare mizerie si n-avem pe acest pământ, unde să ne adăpostim. Dar inima Ta este plină de milostivire. Tu însuti ai spus: Cheamă-mă în nevoile tale, si eu te voi scăpa. Spre tine ne adresăm cu rugăciunile noastre! Nu lăsa să fim izgoniti din această căsută! Nu lua unui sărman orfan mica lui mostenire. Iar dacă, Tu Doamne, în hotărârea Ta, care pentru noi este de nepătruns, dar cu sigurantă foarte înteleaptă si binevoitoare, ai lăsa aceasta - atunci dă-ne un alt locusor pe întinsul pământ si trimite mângâiere sufletului nostru, ca să nu suferim prea mult, când de pe colina din apropiere ne vom mai arunca pentru ultima dată privirea spre căsuta noastră".
Mama nu mai putea să vorbească din cauza suspinelor si privi spre cer plângând în tăcere. Deodată, micutul, care stătea încă cu mâinile împreunate, începu să strige arătând cu degetul: "Mămico, iată colo, ce-i asta? Acolo zboară o mică lumină! O mică stelută! Iată a ajuns la fereastră! Uite, acum intră chiar în odaie! Cât de frumos străluceste! Iată o lumină verzuie! Aproape mai frumos decât luceafărul! Uite zboară în tavan! Ce minunat de frumoasă este!"
"Acesta este un licurici, dragă Ferdinand!" zise mama. "În timpul zilei este un gândăcel mic de tot; dar noaptea luminează frumos".
"Pot să-l prind?" întrebă micutul; "nu-mi face vreun rău si nu mă pârlesc de lumina lui?"
"Nu te pârlesti", răspunse mama zâmbind cu obrajii plini de lacrimi. "Prinde-l si priveste-l mai de aproape. Si el este o minune a atotputerniciei dumnezeiesti".
Micutul uitase acuma toată tristetea si încercă să prindă micul gândăcel, care zbura când pe lângă podea - când sub masă, când sub scaun.
Dar deodată strigă speriat de tot: "Vai de mine!" - Licuriciul, tocmai când întinse băiatul mâna să-l prindă, se retrase sub un dulap de lângă perete. El se uită sub dulap. "Eu îl zăresc foarte deslusit", zise el; "el stă acolo pe perete, iar zidul, podeaua si fiecare prăfulet din apropierea lui strălucesc parcă ar fi luminate de lună; dar nu-l ajung cu mâna. Bratul meu este prea scurt".
"Ai putină răbdare", zise mama; "el va iesi din nou afară".
Băiatul asteptă câtva timp, apoi merse la mama lui si-i zise cu o voce blândă, rugătoare: "Mamă! Ajută-mă să dau dulapul la o parte, si atunci usor pot pune mâna pe el".
Mama se sculă, dădu dulapul la o parte, iar copilul prinse micul gândăcel, îl privi din toate părtile si avea o bucurie mai mare decât ar avea un print privind cel mai strălucitor si curat diamant.
Mama însă băgă de seamă un alt lucru. Miscând dulapul, căzuse pe podea un obiect care stătuse prins între dulap si perete. Ridicându-l, strigă "Ah, Doamne!" zise ea, "acum dintr-odată am scăpat de toată nevoia. Acesta este calendarul anului trecut, pe care l-am căutat atâta timp. Ah, credeam, că în timpul bolii mele ar fi putut fi distrus de mâini străine, care nu prea stiu să îngrijească bine de gospodărie. Acum se va putea dovedi că tatăl a plătit suma ce ni se pretinde. Cine s-ar fi gândit, că în spatele dulapului, pe care l-am primit împreună cu căsuta aceasta, si care încă nu fusese miscat din locul său, s-ar afla calendarul!"
Ea aprinse iute o lumină si cu lacrimi în ochi începu să caute prin calendar. Era trecut într-ânsul, faptul că la începutul anului împrumutase 300 fiorini, iar din când în când sumele achitate din datorie. La urmă mai găsi niste rânduri scrise chiar de mâna lui M.: "De ziua sfântului Martin am făcut din nou socoteală cu Ioan Blum si el nu-mi mai datorează decât 50 de fiorini".
Mama bătu din palme de bucurie, îsi îmbrătisă copilul si strigă încântată: "O, Ferdinand, multumeste si tu bunului Dumnezeu! Căci acum nu mai trebuie să ne mutăm; acum putem să rămânem în locuinta noastră".
"Nu este asa?" zise băiatul, "eu am făcut să găsesti calendarul. Dacă nu te-as fi rugat să misti dulapul, nu l-ai fi găsit. Ar fi putut să rămână acolo încă peste o sută de ani".
Mama tăcu - în urmă zise: "Scumpul meu, aceasta a făcut-o bunul Dumnezeu! Când mă gândesc mai bine, mă trec fiori. Iată, pe când ne rugam noi cu lacrimi în ochi, ne zbură în odaie acel licurici si ne lumină calea spre calendar. Da, cu adevărat, Dumnezeu cârmuieste toate, până si cele mai mici lucruri. Pronia dumnezeiască veghează asupra noastră. Nimic nu vine din întâmplare. Nu uita aceasta si ai nădejde într-ânsul, dar mai cu seamă la nevoie. El usor ne poate ajuta si salva. Nu trebuie să ne trimită un înger strălucitor; poate să facă aceasta si printr-un gândăcel zburător!"
Mama nu putu să doarmă de bucurie. Abia se lumină de ziuă si dânsa se îndreptă spre judecător. Acesta îl chemă pe mostenitor. El sosi. Se recunoscu autenticitatea scrisorii, iar mostenitorul se rusină foarte mult că o acuzase pe sărmană femeie în mod atât de neomenos. Judecătorul declară că mostenitorul, pentru neplăcerile, rusinea si mizeria făcută femeii, ar fi dator cu o despăgubire. Omul se arătă dispus la aceasta.
Iar când sărmana văduvă istorisi întreaga întâmplare cu aparitia licuriciului, judecătorul îi spuse: "Aici se vede degetul lui Dumnezeu; El v-a ajutat într-un mod vădit".
Tânărul M. rămase miscat si zise cu ochii înlăcrimati: "Da, asa este. Dumnezeu este tatăl văduvelor si orfanilor - dar si răzbunătorul lor. Iertati-mă că am fost atât de aspru cu D-voastră. S-a întâmplat din eroare. Pentru a alina întrucâtva suferintele ce vi le-am pricinuit, vă dăruiesc cei 50 de fiorini, iar dacă veti avea vreodată nevoie de ceva, eu întotdeauna vă voi sta în ajutor. Căci acum văd si eu clar de tot: Cine are încredere în Dumnezeu, pe acela El nu-l uită, iar nădejdea în El este un capital mai sigur decât cea mai mare avutie. Iar dacă s-ar întâmpla ca eu să ajung în nevoie, sau sotia mi-ar deveni văduvă, iar copii orfani, atunci Atotputernucul să ne ajute si pe noi cum v-a ajutat pe voi".
"Puneti si voi nădejdea Intr-ânsul", spuse judecâtorul, "fiti si voi oameni de treabă ca această femeie si atunci în caz de nevoie nu veti fi lipsiti de ajutorul Lui".