Dr. Olga Morar

Pornind de la această premisă vom încerca să aducem câteva lămuriri necesare, considerăm noi, dar în acelaşi timp să argumentăm, convingându-i şi pe acei critici, care se îndoiesc de existenţa acestei literaturi ca gen (o includ în marea literatură), că ea este piatra de temelie a edificiului viitorului cititor.

Discuţia pleacă de la un articol, apărut în 1997, al distinsului profesor şi critic literar Nicolae Manolescu, care pune sub semnul întrebării acest gen. Argumentele domniei sale pleacă de la manualele şcolare (coordonate de I. Hobana şi respectiv Octavia Costea), aflate în uz prin liceele cu profil pedagogic. Se observă, conform părerii autorului, că titlul conţinutului manualelor şi programelor pe care acestea se bazează nu corespund, făcându-se, practic, o confuzie, neregăsindu-se textele care ilustrează genurile şi speciile literaturii pentru copii, cu excepţia unor versuri.

Conform părerii autorului, există, de fapt, în aceste manuale, numite Literatură pentru copii, trei feluri de literatură: una care se adresează copiilor sau adolescenţilor (folclorul, jocul copiilor, proză de aventură, versuri pentru cei mici), o a doua care se adresează şi adulţilor, respectiv basmele (băsmuitorii clasici gen Perrault, Grimm, Andersen, care nu şi-au destinat creaţia doar copiilor) şi în al treilea rând o literatură care nu are de-a face (nu-i are în vedere) nici pe copii, nici pe adolescenţi (majoritatea textelor menţionate în cele două manuale).

Articolul aduce practic atingere autorilor, care nu au efectuat o selecţie riguroasă a textelor propuse spre studiu, amalgamând specii literare, ce nu vizează segmentul de vârstă căruia i se adresează manualul. De asemenea, se remarcă definiţia manualului de clasa a XII-a:

"Literatura pentru copii investighează universul propriu de cunoaştere al copilului, năzuinţele, aspiraţiile lui cele mai înalte, relevă eroismul oamenilor din zilele noastre (!), printr-o ingenioasă transfigurare artistică."¹

Semnatarul editorialului susţine că sintagma literatură pentru copii se adresează cu precădere celor mici, nu adolescenţilor ("de altfel, viitorii învăţători nu au de-a face decât cu copii sub zece ani")², cărora le vorbeşte pe înţelesul lor atât sub raportul temelor, cât şi al limbajului.

"În ceea ce mă priveşte, cred că principalele opere exclusiv pentru copii, (dar nu şi altele!) s-ar putea cuprinde într-un manual. Nu sunt multe. Dar şi mai bine ar fi dacă obiectul ca atare de studiu ar fi resorbit în studiul literaturii române şi străine, fiindcă şi în cazul literaturii zise pentru copii, tot valoarea artistică şi universală contează. Separarea ei de capodoperele literaturii pentru toate vârstele e fără sens şi întreţine, cum s-a văzut, confuzia."³

Respectăm părerea distinsului profesor şi critic literar, dar vom încerca să aducem argumente, care să încline balanţa sau cel puţin să o menţinem la nivel de egalitate, în ceea ce priveşte încadrarea într-un gen literar.

Pe bună dreptate nemulţumirea este întemeiată căci multe din manualele şcolare au în cuprins conţinuturi total nepotrivite, de cele mai multe ori cu vârsta sau ceea ce ar trebui să promoveze, pentru educarea tinerei generaţii. Plecând de la celebrul exemplu al secolului al XVII-lea: Les contes de Perrault, care nu era o carte destinată exclusiv copiilor, deoarece îngloba credinţe, legende vechi ale omenirii, ce interesau în bună măsură şi adultul putem continua cu alte celebre cărţi asimilate mai târziu literaturii pentru copii, dar care la origine pot fi şi satire ale umanităţii, devenite apoi parte a acesteia, prin prezenţa spiritului de aventură, a unor întâmplări sau chiar personaje fantastice. Literatura de gen, începând cu secolul al XIX-lea, aduce în prim plan copilul, care devine eroul principal. Cele mai elocvente exemple, în acest sens, fiind: Charles Dickens, înfăţişându-ne o lume a copiilor fără copilărie, Edmondo de Amicis, cu al său Cuore sau romanul lui Hector Mallot, Singur pe lume ( Sans famille ). Acestea pot continua raportându-ne şi la literatura română, amintindu-i pe aprope uitaţii: Nicolae Batzaria, Ion Pas, Victor Eftimiu, Lya Dracopol-Fudulu, Mihail Lungianu, Lia Hârsu, Sanda Călin, Eufrosina Pallă, Ludovic Dauş, Elena Farago, Marin Iorda care au scris exclusiv pentru copii, dar nu se mai regăsesc în astfel de manuale (excepţie face doar Elena Farago).

Evoluţia literaturii în general a avut o traiectorie sinuoasă, iar unul dintre lucrurile greu de recuperat este exact acea parte care se referă la copii. În perioada interbelică, vom constata că, preocuparea trece dincolo de nivelul semnalelor, discuţiilor, la fapte concrete, realizându-se practic, care este adevărata finalitate: "...aceea de a crea cititorul de literatură bună, de a stimula gustul, de a pasiona."⁴

În concepţia lui Blaga, literatura pentru copii nu este un gen didactic minor şi arid, ci literatură propriu-zisă, ţinând seama de virtualităţile sufleteşti ale copilului şi de starea de graţie a acestei vârste, poetul susţine că unii directori de reviste au crezut că pot să facă literatură pentru copii fără de scriitori. Literatura pentru copii, aşa cum şi-o închipuiau, era în cazul cel mai bun, didacticistă, seacă. Blaga vorbeşte despre creativitatea copiilor. Nu despre creativitatea şcolară, concept pedagogic modern, ci despre creativitatea artistică, considerând că prin sărăcia limbii copilul se află într-o stare de har, într-o paradoxală stare de graţie. Copilul poate fi un poet aşa cum şi artistul se poate "copilări". Blaga ia în discuţie teatrul pentru copii crezând cu tărie că "estetica copilului nu cere numaidecât o înscenarea realistă a fantasticului în care se complace. Dimpotrivă se poate afirma cu destulă siguranţă pornind de la arta ce o fac cei mici, că sufletul copilului înclină mai curând spre o extremă simplificare a realităţii, decât spre redarea ei complexă [...]. Suntem siguri că copiii ar accepta un teatru simplificat, de linie abstractă şi cu indicaţii simbolice... Dificultatea cea mai serioasă pentru un teatru de copii nu ni se pare a fi cea a înscenării, ci lipsa unei literaturi teatrale pentru micii privitori."⁵

Piesele pentru copii pot aborda şi subiecte biblice, scene din noul şi vechiul testament, ca nişte legende transpuse în scenă, prefăcând cea dintâi cronică a omenirii. Rescrierea Bibliei pentru cei mici presupune, conform părerii lui Blaga, instinctul însuşirilor noastre etnice. "Inspirată va trebui să fie şi biblia copiilor, pentru care fiecare om şi-a crescut sufletul între paginile ei să-şi aducă întotdeauna cu plăcere aminte de ea şi s-o păstreze cu veneraţie."⁶

Ca un alt argument aducem, în favoarea punctului de vedere susţinut, un articol scris de Cezar Petrescu, în care autorul face o comparaţie între bucuria copiilor din trecut şi cei aparţinând contemporaneităţii sale, subliniind valoarea intrinsec educativă şi imaginativă a poveştii. Copiii din trecut ca şi cei din prezent cer poveşti, dar se schimbă modul de expunere. De la Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, Zmei şi Mume ale Pădurii se trece la un Făt-Frumos, care îşi pierde atributele mitologice, transformându-se într-un erou de aventuri ce luptă cu puşca în mână, în timp ce Ileana Cosânzeana devine eroina naufragiată pe o insulă pustie. Cinematograful şi magazinele ilustrate au produs schimbări majore, răpind din farmecul basmului de odinioară.

Cezar Petrescu aduce în discuţie şi promisiunea lansată de "Fundaţia Principele Carol" în vederea apariţiei unei reviste pentru copii scrisă de scriitori adevăraţi, a unei biblioteci pentru copii şi a unui teatru pentru copii, care au rămas doar în faza de proiect, pentru perioada la care ne raportăm. Regretul scriitorului este unul evident:

"Poate e numai o amânare. Dar fiecare an trecut, e un an pierdut. Gustul unei generaţii se strică, iar sufletul creşte strâmb."⁷

Ar trebui să luăm spusele lui Cezar Petrescu ca pe un semnal de alarmă perfect valabil şi în zilele noastre. Literatura pentru copii nu se adresează, cu precădere, numai celor mici şi adolescenţii au nevoie de acest gen, în măsura în care lipsa unor modele la care să se raporteze îi fac să se simtă debusolaţi, pierduţi, alegând ceea ce nu li se potriveşte sau ascunzându-se în spatele unor lucruri la modă, lipsite de substanţă, ce îi pot împinge la gesturi, uneori, extreme. Dacă ne este permis am face referire la moda EMO, atât de frecventă în societatea actuală, dar care prost înţeleasă duce până la forme extreme ca suicidul. Emo este un trend la modă printre adolescenţii secolului XXI şi pleacă de la stilul adoptat de aceştia, preluat din muzică. Extins la personalitatea adolescentului se referă la emotivitate, la faptul că aceşti adolescenţi se simt singuri, neînţeleşi, izolaţi, de aici se trage şi alura lor specială: cu părul acoperindu-le o parte a figurii, machiaţi strident cu negru, pentru a da o notă de efeminare, ascultând o muzică melodică, lentă şi practicând uneori/mai rar suicidul sau mutilarea, datorită faptului că se simt inferiori celorlaţi. Conform specialiştilor în domeniul psihologiei, aceşti adolescenţi au suferit traume, ce au modificat modul lor de a gândi şi acţiona.

Iată, forme ale contemporaneităţii ce survin în lipsa unor modele, care ar putea fi oferite de literatură şi nu de subgenuri în muzică, trenduri etc.

Revenind, însă la problema abordată: literatura pentru copii - o literatură specială, ne simţim datori să corelăm manifestarea acestui gen literar din perioada interbelică cu pulsul real al societăţii contemporane, pentru a convinge asupra importanţei fenomenului.

Raportând editarea de carte pentru copii la momentul prezent putem constata, în continuare, că cel mai bine cotat, dar şi vândut, autor român în librării rămâne Ion Creangă. Aproape toate editurile au incluse în lista domeniilor de editare şi cărţile pentru copii sau colecţii în care mai putem regăsi, rătăcit, şi câte un scriitor contemporan dar nu îndeajuns încât să redăm fenomenului amploarea şi dezvoltarea cunoscute în perioada interbelică. Contemporaneitatea a uitat acest tip de literatură, considerând, probabil, că nu s-a născut un alt Creangă sau Slavici, astfel încât genul este aproape de dispariţie ca manifestare de sine stătătoare.

Editurile urmăresc doar cererea de carte de pe piaţă, iar viteza cu care societatea trăieşte în timpul prezent, o face să aleagă literatura străină sau de cele mai multe ori kitsch-ul, fără să facă o alegere de calitate. Pe de altă parte editurile nu mai promovează cartea pentru copii, considerând-o mai puţin profitabilă. Mercantilismul unei lumi în continuă prefacere se extinde în aproape toate domeniile. La toate acestea se adaugă calculatorul şi internetul ca surse gratuite de downloading, a unor jocuri, filme, care intră în subconştientul copilului denaturând percepţia firească despre lume şi chiar educaţie.

În altă ordine de idei, mass-media în genere, contribuie din plin la acest mecanism pus în mişcare, cu scopul, parcă, de a anihila cultura adevărată. Copiii nu pot, de cele mai multe ori, discerne ceea ce e bine sau potrivit pentru ei, iar părinţii se confruntă cu lipsa timpului, fapt care îi face să fie mulţumiţi, dacă îşi ştiu copilul acasă, în faţa televizorului sau calculatorului. Părinţii au uitat prea repede că generaţiile lor au crescut cu poveşti şi basme, că şi-au dezvoltat un limbaj, însuşindu-şi o limbă literară din ceea ce au citit şi nu în ultimul rând, că au devenit adulţi cu o verticalitate morală şi o cultură, plecând de la poveştile copilăriei.

Dacă ne uităm azi în jur vom observa că cei mici cresc săraci sufleteşte, deoarece părinţii nu mai au timp să le citească un basm înainte de culcare, iar la adolescenţă ajung prea nihilişti, prea impulsivi, cu un limbaj prea sărac şi limitat, deoarece în anii de şcoală s-au preocupat mai mult de prescurtări folosite pe internet, în aşa-zisul chat de pe Yahoo Messenger.

Banda desenată nu mai are savoarea celei din trecut, când faimoasele B.D.-uri erau aşteptate cu sufletul la gură de mii de copii, iar în timpul comunismului procurate de părinţi în diverse moduri, căci cenzura şi teama de a lua contact cu occidentul şi ideile lui subversive, devenise o obsesie a regimului.

În perioada interbelică, respectiv în jurul anului 1937 s-a pus problema unei crize a cărţii atât în spaţiul românesc, cât şi în cel european, datorat faptului că oamenii nu mai erau interesaţi de actul lecturii. Iată, câteva întrebări care se ridicau în acest context:

"Publicaţiile periodice pot înlocui cartea?

Radiofonia poate înlocui cartea şi publicaţiile periodice?

Cinematograful poate înlocui cartea şi ziarul?

Aceste mijloace de difuzare pot fi asociate cărţii sau nu pot decât să-i strice?

Aceste mijloace de difuzare pot fi folosite intereselor spiritului?

Reorganizarea bibliotecilor publice şi a împrumuturilor gratuite de cărţi particularilor pot contribui la educarea cititorilor şi la înlăturarea sau diminuarea actualei crize de cărţi? "⁸

Tot în acea perioadă, problematica s-a extins şi la nivelul editurilor, care îşi apărau producţia de carte prin publicarea, cu precădere numai a anumitor genuri literare. Se făcea apel la pedagogi pentru a juca un rol activ în apărarea cărţii şi autorităţilor publice că au datoria de a diminua pagubele produse de concurenţa făcută cărţii de cinematograf, concerte sau teatru. Acestea din urmă erau considerate, în perioada interbelică, substitute ale lecturii alături de unele reviste mondene, care nu făceau altceva, în opinia societăţii de atunci, decât de a superficializa cititorul.

"Cititul, ca hrană sufletească se reduce, cartea e uitată, nevoia de lectură sumar satisfăcută, iar lectura serioasă o deprindere din ce în ce mai rară."⁹

Luând cunoştinţă cu problemele perioadei interbelice, referitoare la actul lecturii şi criza de carte, putem să observăm că fenomenul este repetabil în timp. Societatea actuală se confruntă cu aproape aceleaşi probleme, poate doar accentul se schimbă pe ici pe colo, modernitatea atrăgând după ea alte forme de manifestare a substitutelor lecturii, pe care în mare le-am menţionat deja (poate cele mai nocive). Astfel, nu trebuie să schimbăm prea mult conţinutul întrebărilor, ci să realizăm că:

"Literatura pentru copii există ca literatură ori nu există deloc. Discuţiile pro sau contra se dovedesc până la urmă superflue. Există literatură pentru copii, precum şi pentru adulţi, de la ivirea miturilor şi ea se diversifică necontenit. Cât priveşte aceea preferată de copii şi tineret, ea există precum laptele înaintea conservelor, după afirmaţia metaforică a lui Mircea Sântimbreanu. Nu există, după acelaşi scriitor, o reţetă după care poate fi scrisă o carte pentru cei mici, adică "punem atâta la sută fantastic, adăugăm atâta la sută aventură şi umor, coacem la focul moale al sentimentalismului..."etc. Operele valoroase din acest sector au ceva în comun: conţin o anumită generozitate părintească, emană prietenie dacă nu camaraderie, apeleză la procedee artistice precum: fascinantul, umorul, graţiosul, patetismul, tandreţea, parabola, paradoxul, vitalismul, epica densă, ş.a."¹⁰

În cele afirmate mai sus de distinsul profesor şi cercetător Vistian Goia vom regăsi (este poate un punct de vedere subiectiv) cea mai frumoasă definiţie, în care se trasează clar liniile definitorii ale genului. Pentru a-i asigura, pe viitor existenţa, e necesar să o supunem criticii, analizei de calitate emisă de personalităţi ale literaturii şi culturii noastre şi poate nu în ultimul rând să-i dăm dreptul de a fi parte integrantă în cadrul unor competiţii naţionale şi internaţionale. Să nu uităm că premiul internaţional pentru literatura celor mici, poartă numele lui Hans Christian Andersen.

E timpul să aruncăm o privire în literaturile occidentale, unde categoria literaturii pentru copii este o adevărată industrie. Nu considerăm că există o anumită reţetă, deşi unii critici literari susţin acest lucru, de a dezvolta acest gen literar, doar multă dragoste şi preocupare pentru copii şi educaţia lor. Literatura română ca şi cea universală sunt încărcate de opere ce nu pot fi uitate odată cu trecerea timpului. Scriitorii noştri au avut şi vor avea genialitatea de a concura în planul universalităţii, de a crea opere mai valoroase ca Harry Potter, a cunoscutei autoare J.K.Rowling, doar că lipseşte strategia de marketing, reţeta editorială de a impune şi promova cartea. Să nu-l uităm pe Marin Sorescu şi mirifica sa lume a copilăriei, din volumul Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti), un titlu al literaturii pentru copii care desfiinţează graniţele între genurile şi speciile acestui gen, sugerându-ne o lecţie de modernitate, ce trebuie înţeleasă în adevăratul sens al cuvântului, trecând dincolo de literatură în viaţa noastră personală, căci mereu "fugim de acasă". Cel mai important lucru ar fi să învăţăm " să fugim" prin intermediul visului propus de literatură, insuflându-le celor mici ideea că în acest mod putem pleca aproape oriunde.

Nu trebuie să ignorăm semnalele de alarmă din jurul nostru, atunci când vine vorba de tânăra generaţie. Ignorând acest tip de literatură vom rata peste câteva generaţii accesul la o lume civilizată, dorită de toţi.

Există cu siguranţă o lume pentru fiecare, important este să o găsim pe cea care ne acceptă aşa cum suntem şi să nu renunţăm la vise. Această lume perfectă, cuprinzătoare este literatura.

Drumurile copiilor, în vederea accederii la cultură, trec prin literatură, e lumea în care creşti, te formezi şi poţi fi ceea ce îţi doreşti.

"Apoi forma în care te adresezi celor mici nu trebuie să fie cea dictată, rigidă şi impusă de formulele oficiale. Copilul să înveţe râzând, să râdă învăţând, uşor, pe nesimţite, fără să-şi dea seama că i se îngreuiază mintea cu cunoştinţe de care va avea nevoie mai târziu în lupta cu viaţa."¹¹

La temelia unei literaturi pentru copii trebuie să punem legea fundamentală a existenţei: biruinţa binelui asupra răului (prin conducerea intuitivă pe drumul cel drept), de aceea cea mai potrivită lectură pentru copii şi tineret este basmul. În conştiinţa universală a omenirii victoria binelui asupra răului stă la baza întemeierii progresului umanităţii. Copilul, adolescentul, tânărul în postura omului de mâine este atras de magia noilor descoperiri, eroilor exemplari, zborului printre astre. În zilele noastre, cel mai greu de creat este literatura potrivită pentru educarea etică a tineretului, dar este în acelaşi timp cea mai necesară. În acest sens se pronunţă şi Ion Agârbiceanu: "Optimismul ce se desprinde din basme dovedeşte că însuşi sufletul mulţimilor, al maselor simte şi e convins de devizul că binele biruie răul în lupta vieţii. În consecinţă socotesc cea mai potrivită lectură pentru copii şi tineret basmul, creaţia poporală, cu optimismul său."¹²

BIBLIOGRAFIE

A. CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ

Bodiştean, Florica, Literatura pentru copii şi tineret dincolo de "story", Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007
Buzaşi Ion, Literatura pentru copii, (note de curs), Universitatea"1 Decembrie 1918" Alba Iulia, 2001
Cândroveanu, Hristu, Literatura română pentru copii, Bucureşti, 1988
Chişcop, Liviu şi Buzaşi, Ion, Literatura pentru copii, Bacău, Ed."Grigore Tăbăcaru" 2000
Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret, Cluj, Ed. Napoca Star, 2000
Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret (pentru institutori, învăţătoare şi educatoare), Cluj, Ed. Dacia, 2003
Rogojinaru, Adela, O introducere în literatura pentru copii, Bucureşti, Ed.Oscar Print, 1999
ştefănescu, Doina-Olga, Dilema de gen a educaţiei, Iaşi, Ed. Polirom, 2003
şchiopu,Ursula, Psihologia copilului, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1967

B. STUDII ŞI ARTICOLE

Nicolae Manolescu, Literatura pentru copii, în România Literară, an XXX (1997), nr.25 (25 iunie-1 iulie), p.1
Vlaicu Bârna, Cartea pentru copii, în Rampa (Nouă Ilustrată), an XX (1937), nr. 5763 (28 martie), p.1
Cezar Petrescu, Cărţile copiilor, în Cuvântul Literar şi Artistic, an I (1924), nr. 3 (24 noiembrie), p.1
Ionel Jianu, O cruciadă pentru salvarea cărţii, în Rampa, an XX (1937), nr.5947 (7 noiembrie), p.1
Vistian Goia, Literatura pentru copii şi tineret, Cluj-Napoca, Ed. Napoca Star, 2000, p.12
Paul B.Marian, Marin Iorda despre teatrul radiofonic pentru copii, în Rampa, an XX (1937), nr.5795 (8 mai), p.3
Ion Agârbiceanu, Literatura pentru copii şi tineret, în "Astra Blăjeană", nr.3 (44), septembrie 2007, pp.12-13

Articol de: Dr. Olga Morar