Nicolina Buzle
(Masterand anul II)

Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă cu adevărat obsesia livrescă, o idee ar fi să-l însoţească pe bibliofilul Carlos Maria Dominguez în paginile nuvelei sale Casa de hârtie.

Scriitor, critic literar şi jurnalist argentinian, Carlos Maria Dominguez trăieşte în Uruguay, unde conduce departamentul de literatură al săptămânalului Búsqueda. La fel ca şi ceilalţi scriitori latino-americani contemporani are obsesia « construcţiei » şi ţelul de a « înălţa » o insulă, utopie în care se încadrează şi subiectul acestei nuvele în care protagonistul, bibliofil la rândul său, încearcă să "înalţe" o casă din cărţi.

În Casa de hârtie totul pleacă de la o carte ciudată cu un nume extrem de sugestiv, "Hotarul de umbră" a lui Joseph Conrad, protagonistul tezei de doctorat a Blumei Lennon care lucrează la Universitatea Cambridge. Bluma Lennon este accidentată mortal de o maşină, la colţul unei străzi din Soho, pe când traversa strada vrăjită de un poem de Emily Dickinson.

Iată cât de periculoase pot fi cărţile ! ne atenţionează autorul. Ele se insinuează tandru în viaţa noastră şi pot schimba pe nesimţite sau chiar brutal destine. Şi ca să ne convingă de acest lucru autorul ne dă şi alte exemple : un biet profesor a rămas hemiplegic, după ce i-au căzut în cap cinci tomuri din Enciclopedia Britanică, un alt om şi-a rupt piciorul încercând să ajungă la "Absalom! Absalom!", de Faulkner, iar un altul s-a îmbolnăvit de ftizie în subsolurile arhivei publice. Chiar bunica naratorului îi spunea acestuia ori de câte ori îl vedea citind în pat : « Lasă asta, cărţile sunt primejdioase ». Acest lucru este desigur valabil doar pentru cei care citesc. Mulţi dintre contemporanii noştri nu trebuie însă să se teamă de nimic. Pentru cei care s-au lepădat de mult de aceste ciudate reflexe, lectura este un viciu greu de conceput.

Moartea Blumei este punctul de plecare al acestei nuvele - omagiu al literaturii, cărţilor, livrescului, frumuseţii cărţii ca obiect care pătrunde în existenţele noastre şi care prin mijlocirea ficţiunii ne învăluie subtil, schimbându-ne percepţia asupra existenţei.

Succesorul Blumei la catedră, aflat în persoana naratorului, ajunge în posesia « Hotarului de umbră » care îi este trimisă Blumei, plină de moloz, într-un plic. Pe prima pagină descoperă dedicaţia misterioasă pe care profesoara i-o scrisese unui oarecare Carlos.

Urmează o adevărată aventură pentru a pătrunde în intimitatea celor doi, deoarece Carlos Brauer, expeditorul cărţii şi misteriosul amant accidental al Blumei, un bibliofil uruguayan a cărui mistuitoare patimă sunt cărţile, pare să fi intrat în pământ. Căutându-l pe Carlos, posedat de o inexplicabilă dorinţă de a afla şi înţelege, naratorul porneşte într-un voiaj livresc în cursul căruia descoperă biblioteci incredibile, descifrează noi sensuri precum "biblioteca este o poartă în timp", "dimensiunile bibliotecii sunt importante", "cărţile schimbă soarta oamenilor". După cum era de aşteptat, anchetele pentru a descoperi identitatea proprietarului cărţii capătă proporţii mitologice prin universul lecturii, cu opriri în gări şi halte de lux sau mizere, însoţiţi parcă de umbra lui Don Quijote.

Carlos Brauer este un Don Quijote ce trăieşte într-o lume populată cu cărţi, iar lumea pentru el este o carte unică. Iubeşte slovele ca nimeni altul, devorează zi şi noapte volumele care-i cad în mână. 20.000 de cărţi i-au invadat toate odăile, s-au înălţat din podea până în tavan, chiar şi în bucătarie şi în baie, pe toţi pereţii, unde se obişnuise să nu mai folosească apa caldă pentru ca aburii să nu dăuneze foilor fragile. În dormitor, somnul îi era tulburat de scriitorii francezi din veacul al XIX-lea şi, ca să facă loc altora, şi-a vândut maşina unui prieten, pentru a-i găzdui şi în garaj.

În prelungile călătorii ale naratorului, aflăm că şi oamenii pot schimba destinele cărţilor, iar ciudatul volum al lui Joseph Conrad ne dezvăluie treptat adevărul teribil ce musteşte enigmatic în patima pentru biblioteci şi literatură. Fabula nuvelei este extrem de seducătoare datorită stilului modern în care sunt ilustrate lumea literelor, a hârtiei, a legătoriei, a bibliotecilor, dar şi a personajelor care le însufleţesc. Autorul ne dezvăluie nu numai pasiunea pentru cartea purtătoare de idei şi poveşti, dar şi cartea- obiect estetic, ce ne populează existenţa. Cărţile, în accepţiunea lui Carlos Brauer, colecţionarul ruinat, sunt forme de viaţă cu care el întreţine o nemaiîntâlnită prietenie. Dacă la început cartea-obiect îl avea în posesie pe Carlos Brauer, pe final acesta inversează rolurile. Astfel, decide să se retragă într-un sat de pe malul mării şi să-şi ridice, la propriu, o casă din cărţi. Aceste fiinţe cu suflet rece, dar prieteni de nădejde, cumpărate cu mari sacrificii, citite şi adnotate cu febrilitate: incunabule, ediţii princeps, bijuterii bibliofile de negăsit şi de invidiat, Borges, Kafka, Spinoza, Kant, Camus şi Aristotel, Shakespeare, s-au transformat în ziduri şi au constituit cărămizile ce-au fost învelite, la propriu, în mortar. Casa rezultată astfel devine casa fiecărui cititor pasionat dintre noi, casa în care încercăm să găsim Cartea pe care încă nu o avem dar dorim să o avem, Cartea la care sperăm, la care visăm.

Personajul Carlos Brauer este nu numai omul care îşi înfruntă limitele dorinţei, ci şi cel ce trece dincolo de propriul « hotar de umbră », deoarece vrea să distrugă ceea ce a construit, trecând progresiv de la condiţia de fiinţă idolatră la cea de fiinţă eliberată.

Articol de: Nicolina Buzle
(Masterand anul II)