Interviu realizat de Mrd. Monica-Gabriela Culic şi Mrd. Lavinia Păcurar

- Domnule profesor Doru Radosav, conduceţi Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga"de 19 ani, ce au reprezentat pentru dumneavoastră aceşti ani în calitate de director? Cum s-a completat ea cu cea de profesor?

- Există anumite reguli de funcţionare a bibliotecii care impun ca directorul să fie un cadru didactic. Sunt nişte lucruri care trebuie lămurite, noi trebuie să ştim că nu este o funcţie întâmplătoare şi nu este o asociere întâmplătoare între meseria de specialist dintr-un anumit domeniu (în cazul de faţă conferenţiar sau profesor, aşa cum susţine Legea bibliotecilor), şi postul de director. Trebuie să ai anumite afinităţi sau anumite potriviri cu această funcţie. Am fost numit director provizoriu şi după aceea titularizat prin concurs, pentru că eu lucram la un doctorat pe istoria cărţii şi tiparului, deci în mod concret şi autentic aveam o relaţie cu ceea ce înseamnă biblioteconomia. Nu aveam o pregătire biblioteconomică, dar pe segmentul a ceea ce noi numim astăzi patrimoniu, colecţii speciale, istoria cărţii şi tiparului, eu aveam o relaţie cu acest domeniu. Pentru că altfel nu se putea, nu poţi să fii chimist şi director de bibliotecă... poţi, dacă e să ne extragem tuturor regulilor sau tuturor afinităţilor profesionale pentru ceea ce înseamnă o bibliotecă.

Prin comparaţie, la Iaşi, directorul actual al bibliotecii, profesorul Alexandru Călinescu, care este şeful catedrei de franceză, este specialist în teoria lecturii, lectura din perspectivă literară, din perspectiva analizei şi interpretărilor de istorie şi de critică literară. Profesorul Vasile Ţâra, care a fost directorul Bibliotecii Centrale Universitare din Timişoara, este specialist în istoria scrisului, a limbii scrise, deci are o relaţie organică cu biblioteca, după cum, la Bucureşti, Ion Stoica sau Mircea Regneală sunt absolvenţi ai secţiei de biblioteconomie din anii '60-'70 ai Universităţii din Bucureşti. Nu vorbesc de complementaritatea profesor-director de bibliotecă, cât despre această congruenţă între funcţia de director şi cea de specialist sau de profesor, de cercetător. Aşadar, director de bibliotecă nu poate fi oricine, trebuie să existe anumite potriviri...

- Când vă uitaţi în urmă, la tot ceea ce aţi întreprins, care ar fi cuvântul pe care l-aţi folosi ca să definiţi această experienţă?

- Conducerea, ca în orice meserie are o experienţa a ei... până la urmă, e vorba de a iubi ceea ce faci, asta este; e o vorbă care spune "să faci nu ceea ce îţi place, ci să îţi placă ceea ce faci... Eu am o relaţie afectivă cu meseria mea şi cu poziţia mea, atât. Altceva, experienţe manageriale, performanţe, nu ştiu dacă le am, astea le judecaţi voi, eu nu mă pot pronunţa... Eu am un tip de afectivitate faţă de această instituţie, care s-a consolidat de-a lungul anilor, atât faţă de instituţie, cât şi faţă de meseria de bibliotecar, faţă de colectiv, faţă de componenta umană, în condiţiile în care de fiecare dată, poate cu anumite note mai vocale, am încercat să apăr umilitatea acestei meserii (meseria de bibliotecar are o stare a ei de umilitate, nu de umilinţă ci de umilitate, în sens creştin), care este la fel de demnă ca toate celelalte meserii academice. Meseria de bibliotecar este una care are demnitatea ei, pe care unii nu o înţeleg.

- Aţi avut momente în viaţă când a trebuit să alegeţi între a urma o pasiune sau a renunţa la ea?

- Nu am avut pasiuni, n-am hobby-uri...

- Poate o dorinţă...

- Nici dorinţă.... Eu am avut o percepţie ţărănească asupra lumii în care mă aflu, am spus acesta este destinul, m-am supus acestuia, n-am forţat nota şi n-am forţat nota unei discursivităţi a destinului, care are toate articulaţiile, toate fracturile şi toate continuităţile lui. Nu mi-am profilat o dorinţă neapărat pe care s-o urmăresc cu obstinaţie, pentru că, n-am vrut să am încrâncenare, pentru că aşa cum spunea cineva: cine are încrâncenare nu îl vede pe Dumnezeu.

- Ce model aţi avut în viaţă? Ce personalitate v-a marcat cel mai profund? De ce?

- Sigur că modele au fost dascălii mei din liceu, şi o personalitate care m-a marcat profund a fost Adrian Marino. Din domeniul istoriei, adică din istoria trecută, istoria-realitate, personalitatea lui Iuliu Maniu, despre care încerc să scriu o dată dacă o să am timp... Marino, într-un fel, dar fără să fiu într-o proximitate literară, eu am fost în afara graniţelor lui literare şi a comunităţii lui literare, au fost oameni care i-au fost mult mai apropiaţi decât i-am fost eu, dar ca model Adrian Marino; profesorul Nae Antonescu, care a fost un modest profesor de la ţară şi care era un istoric literar mai bun decât mulţi dintre profesorii de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj. Cred că Nae Antonescu şi apoi Adrian Marino. Politic şi istoric, ca personalităţi, Iuliu Maniu.

M-au marcat pentru că în primul rând destinul lor s-a confundat cu marea istorie. Este foarte interesant ca tu să ai tangenţă cu un mare istoric, în zona suferinţei, a martirajului, a închisorii, cum a avut Adrian Marino. Profesorul Nae Antonescu la fel, şi el a avut un destin care a traversat universul concentraţionar şi în umilitatea unui profesor la o şcoală de la ţară, unde a transmis multe lumini copiilor, a scris pagini de istorie literară de mare valoare, fiind pe de altă parte o enciclopedie. El făcea toate jertfele să vină noaptea cu trenul în Cluj şi să stea 3-4-5 zile, o săptămână să citească la Biblioteca universitară. Viaţa lui a fost articulată de zile şi lecturi, de ore la şcoală şi de lecturi la Biblioteca Centrală Universitară. Plus, destinul lui politic este acelaşi cu al lui Marino, a traversat deşertul comunist, închisorile, ce au dat operei valoare. Ei sunt modele, faţă de ei mă raportez cu un deficit etic. Nu putem să fim ca ei şi trebuie să avem aceste nelinişti etice când vezi astfel de oameni, de ce n-am fost şi noi ca ei.

- Aţi intrat la un moment dat în politică, de ce aţi renunţat, mai ales că această carieră aduce cu sine faimă, bani, putere şi o expunere intensă în mass-media.

- Da, am intrat în politică dintr-o motivaţie strict idealistă, credeam şi cred şi astăzi, că democraţia românească după 1989 n-ar fi putut fi construită fără aportul partidelor istorice, mă refer la PNŢ-CD şi la PNL. Atunci, după '90, toată atmosfera politică era plină de adversitate faţă de aceste partide istorice stigmatizate, demonizate, făcute trădătoare de neam şi de patrie (în condiţiile în care partidul meu a făcut România Mare, n-a făcut nici PDL-ul, nici PSD-ul, nici UDMR-ul, nici PRM-ul sau PNG-ul), atunci era o problemă de a fi democrat şi de a fi român, dar decent. Ştim foarte bine că am asistat atunci la agresivităţi naţionaliste, la vulgarizări ale patriotismului. Prin tradiţia familiei şi ca istoric era normal să mă agajez într-un astfel de partid (PNţ-CD - n.n.), m-am angajat atunci când erau duşmanii mulţi... Sigur, am avut şi noi o contribuţie că s-a forjat această viaţă politică democratică în România, aveţi un exemplu teribil care confirmă acest lucru: Ion Iliescu, el este un democrat.

Am renunţat, am fost exclus din partid, datorită radicalismului pe care l-am avut eu şi colegii mei, privind reformarea acestui partid, care după 2000 a ieşit de la guvernare şi a ieşit chiar din Parlament. Atitudinile radicale nepolitice m-au determinat să nu mai fac politică activă, dar o fac fără a fi angajat într-un partid. Partidele aduc, normal, bani... noi am făcut-o fără bani şi fără dorinţa de a dobândi o faimă până la urmă. Noi am venit în acest partid ca profesionişti, ca specialişti în domeniile noastre, deci în primul rând cu o formaţie profesională, ne câştigam bani din ceea ce munceam noi, nu doream să câştigăm bani din partid. Dimpotrivă, ţin minte, cu bani proprii am renovat sediul partidului, după 2000, când a devenit un partid scos din viaţa parlamentară. Nu suntem de admirat chiar, pentru că politica întotdeauna se face cu bani şi produce bani şi în Bucureşti, şi în Cluj, şi în Washington, şi în Londra, şi în Paris, politica produce oriunde bani, nu numai la noi. Faima, puterea o ai când eşti în vizibilitate de fiecare dată. Pe de altă parte, sunt şi nişte vanităţi, nu întotdeauna doreşti să fii în mass-media şi să ai vizibilitate. De multe ori te poţi mulţumi să ai vizibilităţi din când în când, să zicem o ieşire în public de 5 minute, dar care să marcheze auditoriul într-un fel şi să îl lase să se gândească, decât să te banalizezi şi să te diluezi în discursuri, într-o retorică a publicităţii sau a vizibilităţii care nu mai spune nimic. Asta este, vizibilitatea până la urmă este o putere, cine are în fiecare zi povestea lui este puternic, dacă se vorbeşte în fiecare zi despre un om este puternic. Problema este dacă ai optat pentru un alt tip de angajament în perimetrul libertăţii, aşa cum spunea Raymond Aron: "Liberate şi dictatură există în măsura în care ne angajăm pentru libertate sau subscriem la dictatură". Angajamentul meu politic a fost pentru democraţie, pentru libertate, valori care mie mi s-au transmis din interiorul familiei, valori româneşti şi democratice, şi care, de fapt, aşa cum am spus, au conturat şi au consolidat viaţa democratică în România. Poţi să ai putere, faimă şi bani chiar dacă nu faci politică, dar politica este un drum mai accesibil spre ele.

- Cum aţi privit biblioteca în anii studenţiei şi care este cea mai frumoasă amintire legată de BCU din acea perioadă? Vi se pare deosebită acum ca loc de muncă sau ca spaţiu de lectură?

- Biblioteca în anii studenţiei era într-adevăr plasată într-un spaţiu simbolic, într-o zonă simbolică în Piaţa Păcii sau Piaţa Lucian Blaga. Topografia simbolică a bibliotecii încadra biblioteca, drept un spaţiu a unei libertăţi, a lecturii meditative, a cunoaşterii, a descoperirii, a lecturii sârguincioase şi formative, era un spaţiu al unei opţiuni asumate. În spaţiul ăsta au funcţionat biblioteca, cafeneaua de la Croco. Alţii au asumat altceva în acest spaţiu, Casa de Cultură a Studenţilor unde era centrul universitar de partid şi UASCR (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România - n.n.). Ei mergeau acolo la şedinţe, noi, majoritatea studenţilor veneam aici, în bibliotecă. Acelaşi lucru peste timp, pot să spun acum, câţiva zeci de ani, după '90, Piaţa Păcii a marcat într-un fel, a reprodus acel marcaj simbolic sau semnificativ în topografia locului. Pe de o parte, biblioteca un spaţiu de lectură unde te disciplinezi şi după aceea te refugiezi într-o boemie la Croco, ca şi spaţiu al cafenelei, al discuţiilor libere, al dezbaterilor, al confruntărilor, al polemicilor, al boemiei şi pe de altă parte Casa de Cultură a Studenţilor, care după '90 a devenit centrul Vetrei Româneşti, a naţionalismelor, a activismelor etc.

Biblioteca a rămas un spaţiu liber de neocomunism, cel puţin pot depune mărturie de când sunt eu director. Sala de conferinţe a bibliotecii i-a adăpostit pe cei pe care nu voia să îi adăpostească nimeni, care aveau drept la voce şi la opinie după '90 şi care nu-şi găseau locul la Casa de Cultură a Studenţilor sau la Palatul Congreselor, zic eu aşa, unde discursul tare, era naţionalisto-fesenisto-agresiv. În bibliotecă îşi aveau refugiul organizaţiile civice, uneori partidele politice inclusiv PDSR-ul ori celelalte partide. Şi PSD-ul a fost aici, de pildă, premierul Adrian Năstase a fost de două ori în această bibliotecă, ne-a onorat, m-a onorat vizita lor. Aici şi-au lansat cărţile, au făcut conferinţele. Era un spaţiu liber, deschis tuturor, dar era deschis nu numai pentru cei care erau permişi şi liciţi din spaţiul public, ci şi celor iliciţi : organizaţiile civice, asociaţiile religioase, cum ar fi AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi - n.n.) şi toate partidele şi formaţiunile politice, inclusiv UDMR-ul şi-au găsit adăpost aici. A fost un spaţiu liber şi mă bucur că biblioteca a putut să demonstreze că ea a avut dreptate, că istoria nouă ne-a dat dreptate.

La Casa de Cultură nu se mai folclorizează patriotismul după părerea mea, foarte rar, eu sunt un adept al folclorului şi a dimensiunii patriotice să zicem, tradiţionale, feerice, nici nu pot să concep altceva, folclorul, cântecele noastre. Folclorul ne reprezintă ca identitate şi ar trebui să ne reprezinte mai mult decât ne reprezintă acuma, dar acolo s-a instrumentalizat patriotismul, s-a folclorizat în sens vulgar patriotismul şi naţionalismul românesc.

Deci, reproduce peste ani ceea ce a însemnat biblioteca ca spaţiu de refugiu într-o lectură liberă, răbdătoare, chinuitoare (îl văd parcă şi acum pe ziaristul Cristoiu, în sala mare de lectură, la rândul doi sau trei cam pe la mijloc, citea foarte intens, el este un om al lecturii). Aici ne adunam în holul bibliotecii, unde fumam şi purtam discuţii, ne cunoşteam cei care veneam la bibliotecă, eram o lume studenţească, normală, firească, anonimă, performantă în meseria noastră, pentru că mulţi dintre cei care am lecturat aici eram în frunte ca şefi de promoţie, ne cunoşteam între noi, cei de la: istorie, litere, drept, filosofie şi asta pentru că ne întâlneam aici, spre deosebire ce cei care se întâlneau la Casa de Cultură a Studenţilor, la UASCR sau la radio-ul studenţesc.

Bineînţeles că biblioteca este un loc deosebit, rămâne un loc deosebit, problema e că trebuie să ştii să o descoperi, dar nu poţi descoperi biblioteca dacă nu ai lecturile răbdătoare, adică să citeşti şi să faci eforturi de a înţelege şi să intri într-o lectură formativă, care presupune o muncă intelectuală de o mare intensitate. Abia atunci poţi să descoperi biblioteca, poţi să descoperi biblioteca şi ca spaţiu de lectură şi ca spaţiu social, iar pentru un student, biblioteca este un reper esenţial. Pe vremea studenţiei noastre nu refuzam nici stadionul, nici berăriile, nici discotecile, aveam traiectoriile noastre iterative, adică itinerarii fireşti pentru o lume studenţească, repet, exclus Casa de Cultură a Studenţilor.

- Cum sunt astăzi studenţii şi cum erau pe vremea dvs? Există diferenţe majore?

- Sigur că există diferenţe între studenţii de azi şi studenţii de odinioară... e greu de spus... Timpul, lumea, modelele culturale, socio-culturale sau comportamentale schimbă datele. Studenţia de pe vremea noastră era mai prestigioasă, în condiţiile în care selecţia era mult mai riguroasă. Apoi, înfăţişarea de student era mai pronunţată, identitatea noastră, însemnele vestimentare sau comportamentale erau mai evident studenţeşti, presupunea o anumită bucurie de viaţă, o anumită deschidere. Studenţii de azi nu sunt chiar foarte bucuroşi, cred eu, dar până la urmă lucrurile se aseamănă... studentul de azi se aseamănă sufleteşte şi prin tinereţea lui cu cel de atunci, poate că lucrurile comune sunt tinereţea şi neliniştile, căutarea, speranţa, optimismul care există la vârsta aceea. Şi generaţia mea şi generaţia de azi are această temă sau marca optimismului şi a tinereţii. Se citea mai mult, pot să spun că se citea mai mult atunci, cartea şi lectura erau ferestrele spre o anumită gândire liberă, spre cunoaştere, lucruri care în ziua de azi nu mai sunt îngrădite, adică noi trăim într-o lume fără frontiere. Atunci, frontiera, zidurile, sârmele ghimpate care erau între noi şi lumea din afară erau vizibile. Ne-am asumat o libertate interioară, atât cât puteam noi să o conturăm, în comunitatea studenţească, iar biblioteca a fost spaţiul în care ne-am format mult mai mult decât se formează astăzi.

- Ce proiecte de viitor aveţi în calitate de istoric? Dar ca dascăl?

- Istoria cea mai frumoasă este istoria proiectelor, eu vreau doar să îmi fac meseria, nici mai mult nici mai puţin.

- Ce credeţi că îi lipseşte produsului cultural clujean pentru a avea în ţară o vizibilitate mai bună, mai consistentă şi mai constantă ?

- Clujul este un oraş cu multe frustrări, părerea mea. Are şi îşi cultivă toate frustrările, frustrări de centru cultural şi universitar, frustrări de provincie pe care şi le alimentează tot mai mult. Ardelenii, tema asta a identităţii colective ardeleneşti se confruntă cultural cu cea din afara Carpaţilor, problema e să nu trăiască în zona frustrărilor absolute. Fiecare om are frustrări, dar să nu trăiască în zona frustrărilor absolute. Naţionalismul agresiv din Cluj, în perioada anilor '90, este expresia unor frustrări absolute. Că nu este suficient de european sau nu este suficient de român, ardeleanul, aici sunt cele două frustrări. Ardealul este prin definiţie patriotic şi fiind mai aproape de Europa are aceste frustrări neeuropene, îşi consumă aceste frustrări, tindem să spunem că noi suntem mai europeni decât alţii, deci acest mai europeni, mai ceva decât restul românilor este un alt tip de frustrare, şi între aceste două frustrări, cred că aceasta este marca identitară, culturală, mentală a psihologiei colective clujene.

Pe de altă parte, nu pot să uit că lucrurile aici, în anii comunismului au fost duse până la capăt, Clujul a fost de două ori oraş al muncii socialiste, deci a subscris la comunism într-un mediu puternic ideologizat, asta trebuie să o spunem, şi care sper că a trecut, care apoi s-a convertit în naţionalism de tip agresiv (eu sunt român, nici mai mult, nici mai puţin decât atât) şi a ieşit din agresivităţile acelea care se originau prin fondul mental colectiv puternic ideologizat din anii comunismului! Actualmente, Clujul are frustrările de a nu fi o capitală culturală a ţării, există frustrarea de a nu fi suficient de român, suficient de ardelean sau suficient de european. Fac parte din această colectivitate, dar simt aceste tipuri de frustrări care sunt în jur şi care încrâncenează puţin atmosfera, dar în afara bibliotecii. Este un spaţiu senin biblioteca, cred eu. Ca şi centru cultural, cred că este într-o scădere de tonus, iar ca simplu observator, cred că se află într-un deficit de viaţă literară, culturală, artistică sau de inovaţii. Clujul are un tip de cuminţenie care e bună, dar nu întotdeauna foarte bună, este o cuminţenie ascultătoare şi conformistă de multe ori.

- Ce tip de lectură preferaţi?

- Lectura profesională şi orice tip de lectură, chiar şi lectura care-ţi pică în mână întâmplător este bună, poate e mai savuroasă decât o lectură proclamată.

- La ce autori reveniţi cel mai des?

- Nu pot să spun că revin cel mai des, pentru că astfel aş fi un cititor pasionat şi aş fi un cititor exemplu, nu sunt un cititor exemplar pentru că nu citesc suficient, cât ar trebui, asta o recunosc, nici nu pot să spun ca am autori preferaţi pentru că aş rămâne la ultima carte citită sau m-aş agăţa de nişte autori, ceea ce iar presupune nişte prejudecăţi. Sunt autori pe care îi respect, sunt autori care te atrag, citesc lecturi profesionale sau lecturi culturale atât cât pot să citesc. Într-o bibliotecă, ştiţi foarte bine, e foarte greu să-ţi sistematizezi lecturile. Numai unul din afară vine şi spune: mă duc azi să citesc asta şi-mi văd de lecturile mele. Trăind aici în mijlocul cărţilor, lectura şi cartea este o fatalitate asumată şi poţi să ai o lipsă de discernământ în a lectura şi în a ierarhiza. Mulţimea cărţilor te asediază, nu trăiesc eu în depozit şi nu sunt un intelectual erudit, nu sunt un tip foarte ataşat lecturii. Poate noi citim mai puţin decât citesc alţii, decât cititorii noştri. Noi pregătim lectura, spunem ce cărţi ar trebui citite, spunem ce cărţi ar trebui cumpărate, facem meseria lecturii, a prelecturii pentru lectură. N-am autori preferaţi.

- Aşadar, dacă ar fi să mergeţi pe o insulă pustie şi ar trebui să luaţi o carte, care ar fi ea?

- Nu ştiu. Nici nu ştiu dacă aş lua o carte. De ce să iei carţi? Nu trebuie să iei cărţi. A lua cărţi înseamnă să rămâi un ostatec. Dacă ai terminat cartea de citit ce faci? Intri intr-un plictis general... nu mai ai alte percepţii ale lumii. Cartea nu merge pe insulă. Poate, nu ştiu... e greu de ales. Cine face lucrurile astea este un american. Ei sunt obişnuiţi astfel, noi nu suntem.

- De care dintre cărţile dumneavoastră vă simţiţi cel mai apropiat?

- Cam de toate, nu am preferinţe, nu ştiu ce să zic... În momentul în care am scris despre împărat, Arătarea Împăratului: intrările imperiale în Transilvania şi Banat (sec. XVIII-XIX)... Când am scris această carte, este o carte mică, un studiu pe care l-am dezvoltat, atunci parcă m-am simţit mai aproape de subiectul cărţii. Lumea mea transilvăneană, bănăţeană l-a primit pe împărat şi a fost o epocă imperială a românităţii noastre ardelene şi bănăţene. Cred că atunci, poporul meu sau românii din Transilvania şi Banat se aflau într-o stare de iubire şi îşi proiectau iubirea faţă de împărat, dar după ce am făcut documentarea pentru această carte, eu cred că împăraţii ne-au iubit pe noi românii. Nu-i puţin lucru, cum spune mitropolitul Banatului, să te iubească împăratul. Împăraţii ne-au iubit pe noi, ca naţiune română în Transilvania. Şi noi ne proiectam cu veneraţie faţă de împarat, faţă de cel ales să ne conducă. Lumea noastră ţărănească se raporta la împărat ca la "drăguţul de împărat". "Drăguţul de împărat" însemna o sacralitate până la urmă. De unde am descoperit acest lucru? "Drăguţul de împărat", cum spunea lumea ardeleană, era încărcat de o notă de sacralitate, mi-am dat seama de acest lucru fără să studiez, urmează poate să studiez ce înseamnă, ce semnificaţii încorporează sintagma sau apelativul "drăgutul de împărat", pentru că am întâlnit aici o poveste dintr-o lume ţărănească, de aici din zona Clujului, când o bătrână se raporta la Dumnezeu astfel: "drăguţul de Dumnezeu, toate le ştie tocmi". Un student de la arhitectură povestea, cum bunica lui din zona Turzii a fost invitată la o vecină să vadă ce înseamnă o clocitoare electrică. Bătrâna s-a dus acolo şi toată lumea se aştepta să îşi exprime admiraţia faţă de acest aparat, însă ea a spus aşa: "ce bine le ştie a le tocmi pe toate, drăguţul de Dumezeu". Deci totul era proiectat asupra lui Dumnezeu, ea se minuna de Dumnezeu, nu de aparat. Dumnezeu ştie să le tocmească pe toate când omul cu mâna lui încearcă, aceasta este o formulă care m-a trimis la carte. Sigur că de toate mă simt apropiat, dar poate că aceasta e cartea mai apropiată, faptul că am simţit un sentiment în care românii mei din trecut care aveau o anumită mândrie, erau băgaţi în seamă şi aveau o anumită bucurie, aveau o băgare de seamă imperială şi de aceea am o apropiere faţă de cartea pe care am scris-o şi faţă de subiect.

- Ştim că în curând se va deschide sala Ion Raţiu, care va găzdui biblioteca acestuia, şi că dumneavoastră aţi avut o contribuţie în atragerea fondului de carte în BCU. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre această bibliotecă?

- Da, am convins familia să doneze, aşa cum l-am convins pe Adrian Marino să ne doneze biblioteca sa, era sarcina mea ca director să fac acest lucru, pentru că asta trebuie să facem, să îmbogăţim patrimoniul, aşa cum am primit şi donaţia arhivei Mircea Ionniţiu cu testamentul lui Ion Antonescu, cu scrisorile regale, cu documente importante sau donaţia Ion Agârbiceanu. Sper să conving, să vedem ce se va întâmpla şi cu arhiva Raţiu-Tilea, care să îşi găsească loc tot aici, în biblioteca noastră. Domnul Indrei Raţiu a adus deja biblioteca la noi, sunt cărţi foarte importante, din domenii precum: ştiinţe politice cu predilecţie, istorie, jurnalistică, sociologie, istoria ideilor, cărţi la care românii nu au avut acces în anii comunismului. Ştim că Ion Raţiu a fost şi analist politic, el a scris cărţi de analiză politică şi a fost jurnalist la BBC; toate cărţile acestuia împreună cu tot ce s-a publicat în domeniul politologiei, a istoriei ideilor, a jurnalisticii şi a problematicii româneşti din Occident, tot ce s-a scris despre români în Occident, lucruri care ne lipsesc nouă, se regăseşte în această bibliotecă. Este o bibliotecă defectivă, adică o zonă deficitară a noastră care acum a fost împlinită. Sunt vreo 6.000 de volume şi sperăm să aibă interes, să fie atractivă pentru cei care sunt interesaţi. Sala Ion Raţiu se va deschide la începutul lunii iunie şi este situată în continuarea sălii Adrian Marino, personalitate care a avut acelaşi destin politic... aşa s-a potrivit!