Mrd. Claudiu Rusu

Daniel Bertaux, Le récit de vie, Paris : Editura Armand Colin, 2005

A doua ediţie a lucrării editate de Daniel Bertaux, apărută în 2005, readuce în dezbatere una dintre metodele calitative de cercetare, "povestirea vieţii" analizată şi teoretizată din "pespectiva etnosociologică", dar a căror aspecte şi percepte cunosc aplicabilitate şi în cadrul altor domenii, precum cel al Istoriei Orale. Lucrarea s-a bucurat de un real succes în spaţiul intelectual al sociologiei din Franţa şi din Europa, prima ediţie a lucrării fiind publicată în 1997, la Editura Nathan din Paris, cu titlul "Le récit de vie. Perspective ethnosociologique". Cea de a doua ediţie apare inclusă în seria de lucrări sociologice "Les enquęte et ses méthodes"¹, sub direcţia cercetătorului Francois de Singly.

Daniel Bertaux, unul dintre cei mai reputaţi sociologi fracezi, este în prezent director de cercetare în domeniul sociologiei, în cadrul Centrului Naţional de Cercetări ştiinţifice din Paris, specializat în studiul "povestirilor vieţii", şi profesor în cadrul L'Ecole des Hautes études en Sciences Sociales. Este cunoscută activitatea sa internaţională în ceea ce priveşte susţinerea cercetării ştiinţifice sociologice, fiind membru în cadrul International Sociological Association, European Sociological Association şi French Sociological Association, susţinând apariţia Cahiers Internationaux de Sociologie. Printre lucrările sale mai importante se numără: Destins personnels et structure de classe, Paris, Presses Universitaires de France, l977 ; La mobilité sociale, Hâtier, coll. « Profil société », Paris, 1985; Biography And Society. The Life-History Approach In The Social Sciences, Sage, London and Beverly Hills, 1981; Pathways To Social Class. A Qualitative Approach To Social Mobility, Clarendon Press, Oxford 1997(în colaborare cu Paul Thompson); Des pères face au divorce : la fragilisation du lien paternel, CNAF, coll. « Espaces et Familles », Paris, 1991 (în colaborare Catherine Delcroix) ; On Living in Soviet Russia, Routledge, London 2004(alături de Paul Thompson şi Anna Rotkirch), alături de alte numeroase articole ce analizează "povestirile vieţii" apaţinând brutarilor din brutăriile franceze, sau cele privitoare la mobilitatea socială din Franţa.

Autorul concepe lucrarea sub forma unui ghid de cercetare, venind în spijinul celor aflaţi la început de drum în abordarea metodei de cercetare a "povestirii vieţii", scopul lucrării urmărind iniţierea studenţilor, atât a celor care studiază subiecte specifice sociologiei, cât şi subiecte din domeniul istoriei sau a antropologiei, în "tainele" acestei metode, prin prezentarea principalelor caracteristici ale "perspectivei etnosociologice", prin examinarea naturii "povestirilor vieţii", prin indentificarea principalelor funcţii şi a metodelor de "recoltare" a acestora. Sunt propuse cititorului câteva operaţii simple destinate a extrage "conţinuturile obiective ale povestirii vieţii" (o obiectivitate de tip discursiv). În ceea ce priveşte limbajul, este coerent şi destul de uşor, pe înţelesul publicului căruia i se adresează lucrarea, presărat cu o controlată rigoare ştiinţifică.

În opinia mea, unul dintre punctele forte ale lucrării este abordarea exhaustivă a subiectului, "povestirea vieţii" percepută ca metodă de cercetare, susţinută tocmai de cel care a introdus conceptul "récit de vie - povestirea vieţii" în sociologia franceză, prin intermediul unui articol publicat în 1976, Historie de vie ou récit de practiques? Méthodologie de l'approche biographique en sociologie, trasându-se o serie de linii conceptuale prin care se făcea o diferenţiere clară între "historie de vie" şi "récit de vie", cel dintâi terment, fiind cel consacrat până la acea dată în literatura de specialitate, prezentând inconvenienţa de a nu distinge între istoria trăită de o persoană şi povestirea acestei istorii. Am putea spune ca autorul devine purtătorul de cuvânt al şcolii franceze de sociologie, care, prin intermediul "povestirilor vieţii" reuşeşte să sondeze acea "pânză de raporturi socio-structurale", ce constitue "armătura societăţii".

Astfel, lucrarea, scrisă de autor în urma unei îndelungate experienţe profesionale, prezintă metoda "povestirii vieţii" în întreaga sa complexitate, pătrunzând în cele mai importane şi utile aspecte ale acesteia, devenind totodată un real instrument necesar de însuşit la debutul unui demers în acest sens. O lucrare de acest gen constituia un imperativ întrucât, după afirmaţia autorului, din ce în ce mai mulţi studenţi sunt interesaţi de această metodă de cercetare, interes indentificat de autor, ca fiind o consecinţă a sentimentului de "curiozitate pentru Celălalt", pentru experienţele trăite, pentru alte medii sociale, precum şi rezultatul atracţiei ce o realizează "caracterul uman" al materialelor.

Lucrarea se deschide cu un Cuvânt înainte la ediţia a doua, în care se face o prezentare a istoricului metodei de cercetare a "povestirilor vieţii", insistând asupra şcolii de la Chicago, unde, de-a lungul anilor '20-'30, după afirmaţia autorului, profesorii îşi încurajau studenţii să adune "documente umane", acest moment fiind punctul de naştere a sociologiei empirice nord-americane.

Totul se construieşte în jurul "acţiunii umane", întrucât din derularea acţiunii pornesc "situaţii precise", ce răspund motivaţiilor indivizilor de a acţiona. "Povestirea vieţii" devine, astfel, una din puţinele metode ce permit observaţia empirică a acestor acţiuni, o metodă de cercetare "calitativă", sau o metodă a "studiilor de caz".

Urmează o scurtă Introducere a lucrării, Daniel Bertaux prezentându-şi conceptele cu care va opera pe parcursul lucrării, concepte argumentate şi reliefate prin prisma dezbaterilor ce au avut loc între "realişti"(autorul fiind unul dintre ei) şi "anti-realişti".

Demersul autorului este structurat pe şapte capitole, fiecare dintre acestea tratând aspecte cheie ale "perspectivei etnosociologice" de cercetare.

Capitolul întâi, denumit "La perspective ethonosociologique" ("Perspectiva etnosociologică"), debutează prin punerea unor întrebări epistemologice, ce reuşesc să ofere un răspuns la încercarea de definire a acestei perspective. Bertaux defineşte "perspectiva etnosociologică" ca fiind un model de cercetare empirică fondată pe ancheta de teren şi pe studiul de caz, ce se impune prin tradiţia etnografică în ceea ce priveşte tehnicile de observaţie, dar care-şi construeşte obiectele de studiu prin referinţă la problemele sociologice. Autorul ridică câteva întrebări la care va răspunde pe parcursul acestui prim capitol. Această manieră de a prezenta subiectul sub formă schematică vine în sprijinul studentului sau a tânărului cercetător, acesta înţelegând mult mai bine ceea ce autorul explică: Se poate observa un fenomen social în profunzime? ; Ancheta permite descoperirea unor procese şi teorii? ; Se poate adapta grila întrebărilor la situaţii specifice fiecărui intervievat?. După cum ne avertizează autorul, scopul acestei perspective nu e acela de a surprinde interiorul schemelor de reprezentare sau sistemele de valori ale unei singure persoane, nici chiar ale unui grup social, ci acela de a studia un fragment particular al realităţii social-istorice, altfel spus, a înţelege cum funcţionează şi cum se dezvoltă un "obiect social".

Pentru a oferi răspunsuri întrebărilor de mai sus, autorul continuă cu prezentarea şi definirea "obiectelor de studiu ale anchetei etnosociologice". Primul "obiect" identificat este cel al "lumilor sociale"(les mondes sociaux), care, conform viziunii autorului, se construiesc în jurul unui tip de "activitate socială specifică", incluzând aici atât activităţile profesionale (brutari, şoferi etc.), cât şi activităţile culturale, sportive, ascociative. Cel de al doilea obiect este cel al "categoriilor de situaţii", sau "situaţii particulare" ce nu implică crearea unei lumi sociale. Pentru o mai bună comprehensiune a acestor concepte, autorul îşi însoţeşte redarea cu o serie de exemple relevante. Mamele care-şi cresc singure copiii sau părinţii divorţaţi nu reprezintă o lume socială, ci doar "situaţii particulare". Cel de al treilea, şi ultimul, obiect social, este cel al "traiectoriilor sociale", înţelegând prin acestea "parcursurile vieţii", asupra cărora s-a realizat o generalizare de genul "categoria celor care au reuşit din punct de vedere social", sau "categoria celor care nu au reuşit" .

Urmărind aceeaşi ordine logică a etapelor demersului, autorul ne prezintă câteva din tehnicile de anchetă etnosociologică, care sunt aplicate asupra obiectelor sociale menţionate mai sus. Este subliniat faptul că o anchetă de acest gen urmăreşte să surprindă cum funcţionează o lume socială sau o situaţie socială, realizând o descriere în profunzime a obiectului social, ce ia în calcul configuraţiile interne ale raporturilor sociale, a raporturilor de putere, tensiunile şi dinamicile de transformare ale acestor raporturi. Ancheta, în opinia lui Bertaux, doreşte să elaboreze progresiv un corp de ipoteze plauzibile, un model fondat pe observaţie. Cea mai importantă tehnică de observaţie este cea a "povestirilor vieţii", tehnică ce va fi analizată in cuprinsul capitolului al doilea.

Capitolul al doilea, intitulat "Du récit de vie"("Povestirea vieţii"), ne introduce în analiza acestui concept. Autorul surprinde o "concepţie maximalistă" asupra povestirilor vieţii, ce tratează istoria unui subiect, în înţelesul de narator, în întregime, de la naştere până în momentul povestirii. Naraţiunea redă nu doar viaţa interioară a subiectului şi acţiunile sale, ci şi contextele interpersonale şi sociale pe care acesta le tranversează. Concepţia minimalistă este strâns legată de "povestirea practicilor", care sunt focalizate asupra prezentării unor practici specifice activităţilor subiecţilor intervievaţi. şi într-o formă şi într-alta, natura povestirilor vieţii este una narativă, rezultată tocmai din semantica verbului "a povesti", în accepţiunea autorului, "producţia discursivă a subiectului ia formă narativă".

Autorul aduce în discuţie un concept nou, cel al "les lignes de vie" ("liniile vieţii"). Prezenţa acestui noi concept este argumentată prin faptul că o "povestire a vieţii" relatează de fapt o istorie a vieţii, aceasta din urmă fiind structurată în jurul unei succesiuni temporale de evenimente, de situaţii, de proiecte şi de activităţi. Această succesiune constitue ceea ce autorul numeşte "coloana vertebrală a povestirii", sau "o linie de viaţă", diferenţiindu-se de ceea ce numim "traiectorie a vieţii", prin faptul ca nu e este "dreaptă", ci sub formă de "zig-zag", întrucât diferite evenimente reorienteză linia spre anumite direcţii.

Autorul are, aşa cum ne indică titlul unui subcapitol, o "concepţie realistă despre povestea vieţii". Bertaux ne informează că experienţele subiecţilor sunt trecute printr-un filtru, identificat în "pactul" care se stabileşte între cercetător şi subiect. Cercetătorul informează naratorul asupra intenţiilor sale- "fac o cercetare despre"-, stabilindu-se astfel un "contract de conversaţie" ce devine un filtru care orientează şi precentrează naraţiunea. Pe lângă acest filtru, între experienţele trăite şi povestirea lor ulterioară se interpun o serie de medieri, ce constau în percepţiile subiectului, reflexiile şi capacităţile sale narative, semnificaţiile pe care acesta le atribuie retrospectiv evenimentelor, schemele de evaluare. Deşi prezenţa acestor medieri este inevitabilă, ele nu aduc nici o atingere structurii diacronice a situaţiilor şi evenimentelor.

Ne este pusă la dispoziţie o clasificare şi o analiză a "domeniilor de existenţă", asupra cărora o analiză din perspectiva "povestirilor vieţii" ar aduce rezultate pozitive: relaţiile familiale şi interpresonale, experienţa şcolară şi a formării ca adult, formarea profesională, locul de muncă, traiectorii rezidenţiale, emigraţia şi situaţia emigraţiilor, delicvenţa juvenilă, şomerii, experienţa sărăciei.

Capitolul al doilea se încheie cu câteva concluzii, impuse de faptul că se trece de la dexbaterile conceptuale la cele legate de analiza metodei "povestirilor vieţii". Daniel Bertaux pentru a ne ajuta să surprindem diferenţa care există între povestirea vieţii şi autobiografie, teortizează un nou concept, cel al "povestirii practicilor", care nu urmăreşte să înţeleagă o anumită persoană în profunzime, ci să extragă experienţe aparţinând celor care au trăit o parte din viaţa lor în sânul unui anumit "obiect social", descrieri şi informaţii ale acestora, care, analizate, vor ajuta la înţelegerea dinamicii interne a "obiectului" respectiv.

În cadrul capitolui al treilea, "Trois fonctions des récits de vie" (Trei funcţii ale povestirilor vieţii"), Daniel Bertaux ne prezintă cele trei funcţii ale "povestirii vieţii", pe care a reuşit să le identifice. În primul rând, "povestirea vieţii" are o funcţie exploratoare, funcţie observabilă la primul contact al cercetătorului cu subiectul, în timpul primei sesiuni de interviuri, întrucât povestirea redă descrierea realităţii care încă nu-i este familiară cercetătorului. A doua funcţie este cea analitică, cercetătorul în urma reascultării, retranscrierii, citirii şi recitirii povestirilor recoltate la prima întâlnire, conştietizează propriile erori şi reuşeşte să stabilească direcţii spre care să conducă naraţiunea în timpul celei de a doua sesiuni de interviuri. Cea de a treia funcţie identificată de autor este cea expresivă, marea majoritate a "povestirilor vieţii" fiind încărcate cu o forţă expresivă.

Capitolul al patrulea, "Le recueil de récits de vie"( "Culegerea povestirilor vieţii") ne introduce în practica propriu-zisă a recoltării "povestirilor vieţii", cuprinzând o serie de sfaturi extrem de utile referitoare la comporatmentul cercetătorului, la pregătirea întâlnirilor şi a întrebărilor. Aşa cum ne avertizează Bertaux, primul pas pe care trebuie să-l faci în ceea ce priveşte munca de teren este "construcţia propriei identităţi de cercetător". Trebuie să facem tot posibilul pentru a evita termenul de "anchetă" în discuţiile cu potenţialii subiecţi, deoarece, cum susţine Bertaux, oamenii sunt înclinaţi să creadă că doar inspectorii fac anchete, totodată trebuie evitată şi asocierea cercetătorului cu un jurnalist. Autorul, pentru a fi mai convingător asupra modului în care trebuie derulată o "anchetă de teren" ne prezintă prima sa experienţă în acest sens, subiecţii săi fiind brutarii din cartierul în care locuia. Începutul e mai greu, până se reuşeşte câştigarea încrederii unei persoane, aceasta recomandându-ne şi alţi subiecţi pentru cercetarea noastră. Acest fenomen este numit de Bertaux "la boule de neige" - bulgărul de zăpadă. În ceea ce priveşte întâlnirea cu subiecţii, Bertaux susţine că cercetătorul trebuie să fie cât mai clar în exprimare, să fie precis şi cât se poate de natural. Este foarte important să-şi repete întrebările prealabile, apoi să se prezinte, să-şi prezinte interesul în termeni familiari, nu academici.

Conduita pe care trebuie să o adopte cercetătorul este evidenţiată de Bertaux în cele mai mici detalii, conturându-se o imagine suficient de completă a acestuia în timpul întâlnirii. Dintre sfaturile oferite de autor mai surprindem: să nu vorbească prea mult, să nu întrerupă subiectul fără rost şi prea des, să nu fie prea expresiv, iar pentru a-l aduce pe subiect în postura de narator cât mai repede posibil, e necesar ca cercetătorul să-şi manifeste propriul intres referitor la ceea ce începe să povestească.

În următorul capitol, Daniel Bertaux, ne oferă o serie de sugestii referitoare la analiza unei "povestiri de viaţă". Una dintre operaţiile de analiză o constitue "transcrierea" povestirilor. La acest nivel, cercetătorul este obligat să surpindă structura diacronică a istoriei reconstituite, adică succesiunea temporală a evenimentelor, deoarece surprinde logica de acţiune a indivizilor. Bertaux este conştient de limitele acestei operaţii, transcrierea povestirii fiind apoape incapabilă să surpindă două din canalele prin care are loc comunicarea, canalul non-verbal -gesturile, mimica- şi intonaţia vocii, amblele încărcate cu semnificaţii referitoare la mesajul transmis. Cercetătorul trebuie să fie foarte atent la ceea ce autorul numeşte "zonele albe", momentele de pauză sau saltul peste anumite evenimente. Alte tehnici de analiză identificate de autor sunt analiza tematică, comprehensivă, lingvistică, psihologică, pshianalitică.

Capitolul al şaselea treatază mai intens "Analiza comparativă" a povestirilor vieţii, care, în opinia autorului, debutează odată cu a doua sesiune de inteviuri, având deja în faţă ceea ce subiectul a povestit. Ni se vorbeşte despre prezenţa unui spirit comparativ în interiorul cercetătorului, ce determină compararea mai multor povestiri din sfera aceluiaşi obiect social, despre modul de construcţie a ipotezelor şi a conceptelor sociologice cu care se lucrează.

Ultimul capitol al lucrării, "Mise en forme et rédaction", este dedicat fazei redactării, a expunerii sub formă scrisă a rezultatelor cercetării. În accepţiunea lui Bertaux, această fază este "stimulantă" şi "redutabilă". Stimulantă deoarece faza analizei şi aprofundării ideilor se prelungeşte în redactarea lucrării, iar redutabilă întrucât presupune dezvoltarea unor tehnici argumentative. Acum are loc "consolidarea modelului", care de-a lungul cercetării se modificase în permanenţă. În urma anchetei şi analizei s-a descoperit logica de funcţionare a obiectului social, procesele care au loc în interiorul acestuia, "îmbogăţindu-se" astfel modelul de cercetare. Autorul susţine că un plan bun este un plan logic, dar tot autorul este cel care susţine că există mai multe posibiltăţi logice, cu parţile lor pozitive şi negative. Una dintre acestea este "descoperirea porgresivă a caracteristicilor obiectului social", care relevă cititorului drumul pe care l-a parcurs cercetătorul în derularea demersului său, prezentând dezvoltarea şi transformarea ipotezelor. A doua posibilitate este cea a "relevării funcţionării obiectului social", dar aceasta presupune o cunoaştere prealabilă a obiectului, deoarece prezintă de la începutul demersului mecanismele ce stau la baza funcţionarii structurilor interne ale obiectului. Nu sunt arătate etapele descoperirii şi validării ipotezelor. Cea de a treia posibilitate este cea a povestirii istorice, prin care este descrisă geneza obiectului social.

În încheierea lucrării, în Concluzii, reia o serie de considerente generale privitoare la "povestirea vieţii", privite ca mijloace de acces la cunoaşterea obiectelor social-istorice. Autorul afirmă că, luând în calcul încărcătura umană cuprinsă în oricare mărturie referitoare la o experieneţă trăită, îndreaptă în mod cert sociologia spre modelul ştiinţelor umaniste, spre istorie şi antropologie.

Autorul a utilizat un vast suport bibliografic în realizarea demersului său, oferind cititorului trimiteri extrem de utile pentru îmbogăţirea fundamentului epistemologic referitor la metoda "povestirilor vieţii". Această lucrare constitue un prim pas în abordarea "povestirilor vieţii", pe care trebuie să-l facă orice student interesat asupra acestei metode de cercetare.