Mrd. Stela Constantinescu-Matiţa

Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, Bucureşti: Paralela 45, 2005

Wolfgang Iser (22.VII.1926 - 24.01.2007) este, împreună cu Hans Robert Jauss, părintele esteticii receptării şi a efectului. Wolfgang Iser s-a născut la Marienburg (Saxonia). Şi-a început studiile la Universitatea din Leipzig în 1946 şi a continuat la Tübingen şi Heidelberg. La această din urmă universitate şi-a susţinut şi doctoratul în 1950. A urcat toate gradele universitare ajungând profesor de literatură engleză la universităţile din Würzburg, Köln, Konstanz. Între anii 1952 şi 1955 a fost lector de germană la Universitatea din Glasgow, Scoţia, unde a început să studieze filosofie şi literatură contemporană, care i-au adâncit interesul pentru schimburile inter-culturale.

Wolfgang Iser s-a bucurat de o uriaşă reputaţie şi a fost membru al unor prestigioase instituţii: Academia de Arte şi ştiinţe din Heidelberg, Asociaţia Britanică de Literatură Comparată şi al M.L.A., al Academiei Americane de Arte şi ştiinţe, precum şi al Academiei Europene şi Academiei Britanice. De asemenea, s-a numărat printre membrii consiliilor editoriale ale unor importante reviste de specialitate din Statele Unite, Tel Aviv şi Cambridge.

Cărţile sale fac parte din bibliografia studiilor de referinţă pentru catedrele de teoria literaturii din întreaga lume. În lucrarea sa majoră, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic (1976), Wolfgang Iser elaborează un model distinctiv al interacţiunii comunicative dintre text şi cititor. Ideile lui Iser deschid drumul unei antropologii generale a lecturii.

1. Perspectiva orientată asupra cititorului şi obiecţiile tradiţionale

Interpretarea are o istorie, norme şi factori care o influenţează: cititorul (destinatarul) textelor şi citirea textelor, ca o premisă indispensabilă.

"Operele literare sunt importante şi demne a fi studiate mai ales pentru că ele pot fi citite şi pentru că ele pot naşte răspunsuri în fiinţele umane." - Walter Slatoff , "With Respect to Readers"

Actul de lectură presupune interacţiunea dintre structura sa şi cititor. Examinarea unei opere literare nu trebuie să se concentreze numai asupra configuraţiei textului, ci şi asupra înţelegerii acestuia. Textul are diverse intenţii prin care se poate scoate în evidenţă obiectul operei, dar se concretizează în momentul înţelegerii, adică cu alte cuvinte opera literară are doi poli: unul artistic (textul creat de autor) şi altul estetic (modul de interpretare al cititorului). Din această polarizare rezultă că opera este mai mult decât textul, deoarece prinde viaţă prin interpretare şi acolo unde textul - ceea ce doreşte el să transmită şi interpretarea ajung la un punct comun este locul operei literare, un loc virtual pentru că nu poate fi redus nici la realitatea textului, nici la dispoziţiile ce-l caracterizează pe cititor. Din această virtualitate izvorăşte dinamica operei.

Examinarea unei opere presupune analizarea relaţiei dintre text şi cititor. Nici una dintre aceste elemente nu poate fi scoasă din ecuaţie, pentru că astfel opera s-ar reduce la o tehnică descriptivă a textului sau la psihologia cititorului. Textul unei opere literare este o interacţiune dintre două structuri: una verbală (care dirijează reacţia) şi o alta afectivă (reacţia estetică).

Din interacţiunea dintre text şi cititor decurge felul în care textele sunt receptate în procesul lecturii. Din uşurinţa cu care cititorul pătrunde în sensul/sensurile textului decurge percepţia estetică, a frumosului. Efectul estetic rămâne un efect atâta timp cât conţinutul, sensul său nu reiese din nimic altceva decât din acest efect.

Interpretarea are ca sarcină descifrarea, elucidarea sensului/sensurilor posibile pe care le pune la dispoziţie textul, iar acest demers nu poate fi niciodată complet, ci întotdeauna doar parţial. Înţelegerea textului presupune prelucrarea acestuia, care se desfăşoară prin mijloacele de orientare de care dispune cititorul şi de asemenea, presupune strategiile de interpretare.

"Interpretarea poate fi obiectivă, dar mai ales subiectivă, pentru că se crede că fiecare persoană în parte îşi va recrea opera în felul său personal."

Există şi o obiecţie formulată împotriva teoriei efectului estetic sau a receptării estetice, căreia i se reproşează că lasă textul în seama bunului-plac subiectiv al înţelegerii. Teoria obiectivistă postulează că înţelegerea textului reprezintă un ideal în calitatea textelor, comprehensiunea întruchipând condiţia centrală a interacţiunii dintre text şi cititor.

"Teoria esteticii este o încercare din punct de vedere logic inutilă de a defini ceea ce nu poate fi definit, de a enumera caracteristicile necesare şi suficiente, de a vedea conceptul de artă ca fiind închis, când însăşi folosirea acestuia îi demostrează şi îi cere deschiderea". Când cititorul emite judecăţi de valoare (de ex.: o operă este bună sau proastă) şi motivează aceste judecăţi, el emite criterii care nu depind de domeniul valorii, ci desemnează anumite particularităţi ale operei în discuţie.

Efectul textului este supus subiectivităţii, dar şi erorii afective. De asemenea, întotdeauna textul literar este supus la două acte de determinare, semnificaţia şi receptorul, ce pot fi de diferite feluri. În receptarea estetică a sensului textului sunt implicate atât facultăţile emotive, cât şi cele cognitive.

2. Concepte privind cititorul şi conceptul de cititor implicit

Operele literare de artă sunt descrise ca fiind nişte scrieri în care autorul contribuie cu cuvintele, iar cititorul cu înţelesul acestora. Dar în această relaţie de cooperare se ridică întrebarea, ce fel de cititor se are în vedere când se discută despre interacţiunea dintre autor şi cititor? Critica literară vorbeşte despre o serie de tipuri de cititori, care sunt invocaţi când trebuie hotărât efectul sau modul de receptare al anumitor opere literare. Tipurile de cititori servesc formulării scopurilor cognitive.

Tipurile proeminente de cititori sunt cel ideal, precum şi cel contemporan. Dar pe lângă acestea, tipurile de cititori se stabilesc în primul rând prin natura psihică a omului, lucru revendicat de teoria literară psihanalitică. Când se vorbeşte de cititorul contemporan se poate demara o istorie a modurilor de receptare a literaturii. Judecăţile cu privire la operele literare reflectă anumite atitudini şi norme ale publicului contemporan, din care transpare codul cultural care a condiţionat aceste judecăţi. Istoria receptării dezvăluie normele critice ale cititorilor, devenind un punct de referinţă în elaborarea unei istorii sociale şi a unei istorii a gustului publicului cititor. Cu cât ne întoarcem în timp mai departe de secolul al XVIII-lea observăm că cititorul este diferit, iar cititorul contemporan fiecărei epoci se reconstituie doar prin textele vremii, de unde rezultă cititori diferiţi în epoci diferite.

În opoziţie cu cititorul contemporan este cititorul ideal. Din această categorie face parte, poate, criticul literar, respectiv filologul. Judecăţile criticilor şi ale filologilor au fost îmbogăţite, filtrate şi corectate, datorită multitudinii de texte care le-au trecut prin mână. Cititorul ideal ar trebui să posede acelaşi cod de comunicare ca şi autorul.

Nici chiar autorii nu sunt cititorii ideali ai propriilor texte, ceea ce reiese chiar din propriul lor discurs. Autorii - cititori ai propriilor texte, nu dau de obicei seamă de efectul acestora, ci se referă în discursul lor la intenţiile, strategiile şi organizarea textelor, şi mai ales asupra condiţiilor pe care trebuie să le urmeze cititorul/ii.

Cititorul ideal ar trebui, mai mult, să pătrundă toate sensurile textului şi să le epuizeze. Există texte pentru care cele de mai sus sunt valabile, lucru demonstrat de spectrul larg al literaturii de consum. Se pune întrebarea dacă acest "cititor ideal" nu are doar un sens abstract, pentru că el este invocat mereu acolo unde interpretarea, înţelegerea întâmpină dificultăţi, iar intervenţia aceasta promite a le rezolva. Cititorul ideal este, în comparaţie cu alte tipuri de cititori, o ficţiune ce suplineşte golurile în argumentaţie.

Pe lângă cele două tipuri de cititori menţionate, există tipuri diferenţiate de cititori, iar critica literară de astăzi oferă deja, pentru anumite domenii, tipuri bine conturate: arhi-cititorul (conform lui Riffaterre), cititorul informat (conform lui Fish), cititorul intendat (conform lui Wolff) etc. Arhi-cititorul desemnează o "grupare de informaţie", care se întâlneşte mereu în punctele importante ale textului, pentru a demonstra în multitudinea de reacţii existenţa unui "fapt stilistic"; se aseamănă cu o baghetă magică, care permite descoperirea unui punct extrem de concentrat în procesul de codificare a textului. De asemenea, arhi-cititorul serveşte la descoperirea empirică a potenţialului de efect al textului. Cititorul trebuie să dispună de competenţe extrem de diferite pentru înţelegerea textului. Modelul Riffaterre arată că pentru fixarea calităţilor stilistice nu mai este suficient instrumentarul lingvisticii.

În cazul conceptului dezvoltat de Fish, cel al "cititorului-informat", el doreşte să descrie procesele de prelucrare a textului de către cititor, pentru care sunt necesare anumite condiţii. Un cititor informat este acela care este un vorbitor competent al limbii în care este scris textul, se află în posesia unor cunoştinţe semantice pe care le aduce pe parcusrsul înţelegerii şi are competenţă literară. Acest cititor nu este o noţiune abstractă, ci un cititor adevărat care face totul pentru a fi informat.

În momentul în care cititorul structurează textul cu competenţele sale, în decursul lecturii se formează reacţiile în care sunt generate înţelesurile textului.

Conceptul de cititor informat arată mai mult decât al arhi-cititorului, că analiza proceselor de prelucrare a textelor are nevoie mai mult decât de nişte modele lingvistice de text..

Dacă Fish se întreabă de ecourile pe care le are textul la nivelul cititorului, atunci propunerea lui Wolff, a "cititorului intendat", se îndreaptă către reconstituirea "ideii de cititor" care s-a format "în sinele autorului". Această imagine a cititorului intendat poate lua pe parcursul textului diferite forme. Ea poate fi reproducerea exactă a cititorului idealizat; ea poate manifesta repertoriul de norme şi valori ale cititorilor contemporani, în individualizarea publicului, în mustrările acestuia, în luările de poziţie, în intenţiile pedagogice precum şi în chemarea la dorinţa de acceptare a celor citite. Astfel, cititorul intendat arată atât concepţiile publicului contemporan cât şi strădaniile autorului de a se apropia de aceste idei sau de a le influenţa. Wolff schiţează istoria unui proces de democratizare a ideii de cititor, pentru a cărei determinare este nevoie de o cunoaştere a cititorului contemporan şi a istoriei sociale a publicului.

Există o corelaţie între forma de reprezentare, de redare a textului şi cititorul intendat; cu toate acestea, întrebarea de ce cititorul încă este capabil să înţeleagă un text aflat la o anumită distanţă istorică de el, cu toate că acest cititor cu siguranţă nu a fost cuprins în intenţiile textului, rămâne deschisă. În portretul cititorului intendat se conturează mai ales acele fapte istorice pe care le avea în vedere autorul în momentul producerii textului.

În cazul cititorul intendat avem de-a face cu un cititor ficţionalizat, înscris în text, şi cu rolul cititorului prescris de text, care trebuie deosebite. Cititorul-ficţional este marcat în text prin anumite semnale, care nu sunt nici izolate şi nici independente de alte perspective ale textului, indicate într-un roman, de exemplu, de povestitor, de personaje sau de acţiune. Cititorul-rol dimpotrivă, rezultă din jocul combinat al perspectivelor, care se împlineşte în activitatea direcţionată a lecturii. Din această cauză cititorul ficţional nu poate fi decât un aspect, una dintre figurile rolului cititorului.

Din tipurile de cititori discutate reies interese de cunoaştere diferite. Arhi-cititorul este un concept de probă care serveşte la stabilirea faptului stilistic încifrat în text. Cititorul informat este un concept pedagogic care urmăreşte să stimuleze, prin observaţiile personale asupra reacţiilor activate de text, creşterea gradului de informare şi prin aceasta şi competenţa cititorului. Cititorul intendat este un concept reconstructiv care permite deconspirarea acelor dispoziţii ale publicului spre care tindea autorul. Deşi intenţiile celor trei variante sunt diferite, totuşi ele au şi un numitor comun, şi anume depăşirea unor limite prin introducerea ideii de cititor ca punct de referinţă.

Mai există şi o altă categorie de cititor, cel implicit, care nu se bucură de o existenţă reală. El se regăseşte în structura textelor şi pune în lumină efectele produse de text prin care receptorul se poziţionează faţă de text, legându-se de aceasta prin procesele de înţelegere declanşate de el însuşi.

Fiecare text literar are pregătită o anumită paletă de roluri pentru receptorul său potenţial. Textul nu copiază lumea reală, ci constituie, mai degrabă, o lume din materialul care i se oferă, iar în felul constituirii se manifestă perspectiva autorului. În momentul în care cititorul trebuie să înţeleagă lumea propusă de text este necesară o structură a textului care să-i permită cititorului să realizeze perspectivele textului. Acestea sunt diferite, dar ele trebuie raportate unele la altele pentru ca acel ceva la care se referă să devină concret. Deci, cititorului i se oferă o anumită structură de text, care îl obligă să adopte o anumită poziţie pentru ca el să-şi poată alcătui puncte principale în înţelegerea textului.

Perspectivele textului tind să se organizeze într-un complex de referinţe, având astfel caracterul unor instrucţiuni. Acest complex de referinţe nu este dat şi trebuie imaginat. Aici este punctul în care rolul cititorului, cuprins în structura textului, îşi câştigă caracterul afectiv prin actele de imaginare, prin intermediul cărora sunt trezite la viaţă şi sunt scoase în evidenţă sensurile textului. Pe parcursul lecturării şi receptării textului, prin aceste acte de imaginare şi implicit de înţelegere a textului, unghiul de vedere al cititorului se modifică permanent în funcţie de text, până când în final se suprapun cu sensul textului, cititorul aflându-se definitiv în acest punct în text. În acest moment convingerile cititorului coincid cu cele ale autorului. Cititorul îşi subordonează mintea şi inima cărţii. Autorul crează o imagine a sa şi o altă imagine a cititorului său, şi cea mai reuşită lectură se realizează atunci când autorul şi cititorul ajung la un acord deplin.

Se pune întrebarea, dacă o astfel de înţelegere este posibilă. Este de fapt un ideal, care nici nu ar fi de dorit pentru că atunci ar dispărea repertoriul istoric de valori şi norme ale cititorilor reali, lucru care ar elimina şi tensiunea - una dintre premisele actelor de înţelegere.

Cititorul nu se poate uita pe sine. Asta ar însemna că el trebuie să se elibereze de toate experienţele pe care le-a avut, experienţe pe care le aduce cu el în momentul citirii şi care de fapt sunt răspunzătoare de modurile de interpretare ale cititorului.

Din toate acestea rezultă că rolul de cititor al textului este realizat diferenţiat din punct de vedere istoric precum şi individual, în funcţie de dispoziţiile lumii vieţii precum şi de cunoştinţele prealabile aduse de cititor în procesul lecturii.

Rezumând, se poate spune deci, că conceptul cititor implicit este un model transcendental, cu ajutorul căruia pot fi descrise efectele textelor de ficţiune. Autorul, artistul se orientează către observator, iar observatorul se îndreaptă, spre o anumită viziune, asupra textului pentru a-i putea reconstitui sensurile. Sensul nu este dat, ci el trebuie imaginat. Aceste procese de imaginare poartă amprenta experienţei fiecărui cititor în parte. Această experienţă oferă fundalul necesar pentru prelucrarea şi înţelegerea, aflarea prin intermediul imaginaţiei a celor încă necunoscute. Conceptul de cititor implicit schiţează un proces de transmisie dinspre experienţa cititorului înspre înţelegerea textului prin actele de imaginare, lucru valabil mai ales în cazul textelor de ficţiune.

3. Teorii psihanalitice ale efectului în literatură

Există două teorii elaborate ale efectului în literatură, care îşi găsesc argumentele în psihanaliză. Norman Holland şi Simon Lesser au scris studii pline cu nenumărate observaţii despre reacţiile cititorilor.

Termenii din domeniul psihanalizei sunt folosiţi în ambele studii extrem de sistematic şi de restrictiv. Folosirea unor sisteme terminologice rigidizate ridică una dintre cele mai serioase bariere în impunerea rezultatelor cercetărilor psihanalitice.

Norman Holland¹ descrie intenţiile cercetării sale astfel: el îşi propune să vorbească despre literatură mai ales din experienţă (şi din perspectivă psihanalitică) şi să prezinte literatura ca o experienţă, ca o formă de comunicare, o expresie sau un artefact. Pentru a porni de la text ca un obiect către experienţa pe care aceasta o trezeşte în cititor este nevoie de o anume psihologie, iar Norman Holland a ales psihologia psihanalitică. El îşi exprimă interesul pentru experienţa provocată de literatură, de textul propriu-zis care trebuie înainte de toate comunicat, pentru ca apoi el să fie analizat în conştiinţa unui potenţial cititor. Pentru a face din literatură un obiectiv care poate fi analizat, Holland ignoră diferenţa dintre experienţa estetică şi cea cotidiană, pentru a putea studia efectele textelor conform repertoriului de dispoziţii umane oferit de psihanaliză.

Holland descrie textul literar ca reprezentând o ierarhie de sensuri. Sensul în literatură este, conform lui, un proces dinamic în care se tranformă fanteziile inconştiente, descoperite cu ajutorul psihanalizei, în înţelesuri conştiente, ce pot fi găsite în interpretarea convenţională. Prin urmare, înţelesul psihanalitic este înţeles/perceput ca sursă a tuturor celorlalte sensuri. Părerea lui Holland este că textele literare transformă fantezia instinctuală în lucruri concrete pentru conştiinţă.

Argumentaţia lui Holland vine în sprijinul ideii că textul poate intermedia înţelesul şi felul cum este perceput acest înţeles de către cititor. Tot conform lui, procesul de comunicare este asigurat dacă înţelesul psihanalitic al textului literar reprezintă fundamentul acestuia şi în acest sens se adoptă o corespondenţă între modul de organizare a textului şi reacţiile umane, psihicul uman. Aceasta se realizează prin faptul că cititorul găseşte în text elemente componente ale proceselor sale de reacţie, iar textul reflectă însuşiri psihice fundamentale ale cititorilor săi. Cu alte cuvinte: "procesul mental încorporat în opera literară se transformă într-un proces înăuntrul publicului său. Ceea ce este departe, în opera literară, este simţit aici, înăuntru în mintea cititorului."

Literatura are, în opinia lui Holland, efect de defulare, de alinare, deoarece, chiar dacă opera produce durere, sentimente de vină sau frică, ne aşteptăm ca ele să manipuleze aceste sentimente, transformându-le în experienţe satisfăcătoare. Atunci când literatura provoacă satisfacţie, aceasta ne tulbură, dar ne şi ajută să ne stăpânim emoţiile, lucru care ridică plăcerea trăirii oricărei forme de creaţie literară, condiţie de bază pentru efectul estetic al operei de artă.

Holland este de părere că textele literare îl angajează pe cititor într-o mare măsură. Atunci se poate pune întrebarea dacă acest lucru se poate întâmpla la fel de bine în cazul în care temperarea emoţiilor provocate de text cade în sarcina operei însăşi, fiind prin urmare previzibilă şi fără contribuţia cititorului. Această dilemă era proprie şi teoriei emotive care a adus la cunoştinţa publicului larg studiul efectelor literare.

Însemnătatea acestei teorii (emotive theory) în cadrul cercetării efectului estetic este arătată de cartea lui Simon O. Lesser, Fiction and the Unconscious, care deşi a fost concepută pornind de la premisele teoriei psihanalitice, se află la rândul ei, sub inflenţa unei emotive theory.

Atâta timp cât psihanaliza reprezintă referinţa principală, literatura devine, şi în cazul lui Lesser, un proces de defulare. Conform opiniei lui Lesser, o operă literară poate oferi defularea aşteptată numai când pune la îndemână şi diferite moduri de satisfacere, fiind necesară în acest moment construirea unui model de comunicare care să permită descrierea defulării cititorului. În acest scop, Lesser se foloseşte de un instrumentar psihanalitic. Pentru Lesser, o operă de artă are importanţă în măsura în care dă de lucru tuturor proceselor de judecată ale psihicului cu aceeaşi intensitate. Pentru asta există o condiţie de bază şi anume că opera trebuie să fie codificată, deoarece cu cât ideile ei devin mai directe şi mai evidente, ele îşi pierd efectul asupra cititorului.

Impulsul spre comunicare porneşte de la apelurile mascate, întretăiate şi suprapuse, uneori chiar contradictorii ale textului. De aici rezultă că efectele se nasc din diferenţa dintre cele arătate şi cele ascunse, dintre cele enunţate şi cele intenţionate. În cazul textelor de ficţiune ­­- roman, povestire - argumentele teoriei emotive spun că există diferenţe între felul cum sunt tratate conflictele în aceste texte şi modul în care acestea sunt resimţite în viaţa reală. Textele de ficţiune garantează anumite forme de compromis; ele ţin seama de revendicările principiului realităţii, de ale plăcerii; ele caută să soluţioneze diversele pretenţii pe care le suscită; ele încearcă să găsească hotărâri şi soluţii conflictelor, care sunt astfel concepute, încât posibilele soluţionări sunt oarecum schiţate pe parcursul textului şi cititorul adoptă astfel un anume comportament, o anumită poziţie faţă de soluţia prezentată.

Conflictele în textele literare posedă bogate faţete, pentru că o situaţie conflictuală este construită din conlucrarea mai multor aspecte contradictorii. Această situaţie a fost descrisă de Lesser în teoria sa a apelurilor mascate. Ca exemplu pentru a vedea cum acţionează aceste direcţii ale conflictelor putem da naraţiunea literară. Textele narative sunt caracterizate de faptul că perspectivele textului - cea a naratorului, cea a personajelor, cea a eroului sau celorlalte personaje importante în special - nu coincid. Situaţia se complică şi prin faptul că acţiunea personajelor nu corespunde înţelegerii de sine a acestora, ci se află de multe ori chiar în contradicţie cu aceasta. Astfel, pe parcursul textului, sunt oferite mai multe axe de orientare, aflate în opoziţie, ceea ce crează condiţii pentru construirea conflictelor. Doar cititorul poate da soluţia/ile cele mai bune. Textul nu formulează soluţia/ile pentru că astfel imaginaţia, fantezia ar fi obturate. Implicarea în rezolvarea conflictului oferă satisfacerea receptorului, adică al cititorului prin opera de artă.

O poveste poate însemna lucruri diferite pentru cititori diferiţi, dar înseamnă şi că oricare cititor poate simţi că o poveste are numeroase înţelesuri, mai multe straturi de semnificaţie. Pentru acest lucru se foloseşte un termen adoptat din psihologia visurilor şi anume că ficţiunea poate fi supradeterminată. Conform lui Lesser, rezultă că textele de ficţiune pot declanşa în actul receptării lor de către cititor o suprapoveste. În plus cititorul crează şi înscenează frecvent poveşti pe baza textelor. Textul literar aduce astfel cititorului său o descărcare de presiunea experienţelor sale normale. În momentul în care cititorul va trebui să producă înţelesul textului în cursul lecturii, urmărind condiţiile care îi sunt exterioare, ceva va ajunge să fie formulat în interiorul său, ceva care va aduce la lumină un strat al personalităţii sale care până atunci se va fi sustras conştiinţei. O astfel de conştientizare se produce doar interacţiunea dintre text şi cititor.

Acestea sunt doar câteva idei din marea sinteză teoretică scrisă de Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, care dezvoltă o nouă perspectivă, în care literatura generează efecte de sens pentru cititor într-un spaţiu creat între cititor şi text.