Dr. Stelian Mândruţ

Epoca "dezgheţului" iniţiată de N. S. Hruşciov după cel de-al XX-lea Congres al PC al URSS a însemnat şi pentru statele satelite din reţeaua democraţiilor-populare" o panoplie de reaşezări şi rediscutări a unor norme şi principii ale sistemului comunist, de reîncercări de condamnare, dar şi de reveniri asupra unor clişee şi stereotipii birocratico-ideologice, dublate de minore strădanii de înţelegere a capacităţilor oferite de libertatea individuală şi creativitatea intelectuală. Paradoxul incumbat paradigmei menţionate sugera mascat un aleatoriu dublu discurs, specific mecanismului de generală funcţionare, relevat de comportamente sociale, modalităţi de gândire şi creaţie, de existenţa şi acţiunea marcate definitiv de echilibrul precar constituit între factorii libertate şi interdicţie. Viabilitatea binomului antinomic fusese augmentată benefic, dar şi mărginită, atât de libertatea de expresie/creaţie, cât şi de tendinţa unui global control statal, manifest prin concrete şarje de coerciţie directă şi mediată. Persoane şi personalităţi, instituţii de tradiţie din sfera culturii şi ştiinţei au fost astfel implicate şi afectate, într-un echilibrat raport, datorită caruselului de măsuri ex- ori in-hibitive, adoptate la nivel local sau naţional. Cariere fundamentate vreme de decenii se sfârşeau brusc, iar vechi edificii de civilitate şi civilizaţie autohtonă dispăreau abrupt ori se transformau gradat în emisari ai datului de spiritualitate total înrobit partinic structurii totalitare.

în prezentul exerciţiu de restituire faptică, cei doi "tovarăşi" de dialog scris reprezintă un inocent segment şi o oportună secvenţă tipică pentru realităţile vremii survenite în România anilor 1956-1957, marcate de evenimentele petrecute în Uniunea Sovietică, Ungaria, dar şi pe continent ori în restul mapamondului. Un caz ilustrativ pentru galeria de înmiite situaţii în care conştiinţe umane tindeau să se regăsească, chiar şi prin fictive evaziuni, dar şi să conlucreze, făcând apel la un trecut generos, ca şi la un prezent înnegurat, în tentative de a elimina opacitatea şi a surmonta tragismul stării de fapt, filtrate iluzoric în perspectiva unui modificat viitor, scutit de suita de punitive atitudini faţă de fiinţarea individuală în acceptată normalitate.

Componentele "piesei" de sorginte tranşant socială transpar evident în cuprinsul mesajului aşternut de către venerabilul fost director general al Bibliotecii Universităţii clujene interbelice. Amendat şi exclus de soartă din multiple pricini, primordial biologice, fără să se omită componenta sancţionând politic atât tribulaţiile deputatului liberal, cât mai ales activitatea fiului său, Gheorghe Barbul, reprezentant de vază al diplomaţiei autohtone şi pion activ în mişcarea de rezistenţă dezvoltată după 1944 în vestul continentului. În contextul în care, datorită situaţiei specifice a învăţământului superior şi, îndeosebi, a desfiinţării celui de istoria artei, fapt dublat în areal particular de avatarurile existenţiale şi profesionale ale titularului catedrei de profil a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene din anul 1948, de lipsa de empatie colectivă faţă de cel "epurat" din specialitate şi silit să trudească drept cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei RPR, Filiala Cluj, până după mijlocul anilor `50 ai secolului XX, apelul făcut la Virgil Vătăşianu apare oarecum neaşteptat, chiar în conjugare cu implicarea numelui unei figuri de substanţă a gândirii filosofice naţionale. Ambii sunt amintiţi din motive logice şi actuale în momentul dat, pentru că, fostul bibliotecar Virgil Vătăşianu avusese o relaţie deosebită cu directorul instituţiei clujene, care îi facilitase adeseori demersurile legate de perfecţionarea în direcţia istoriei artei atât la Viena, cât şi la Roma. Nu lipsită de relevanţă persista acum relaţia sa de rudenie cu rectorul C. Daicoviciu, esenţial factor de decizie în rezolvarea doleanţei, motivat întemeiată de solicitant, îndeosebi în baza articolelor decretului pomenit şi întemeiat argumentat prin exemplificările redate sumar pentru anii 1920-1935. Suntem circumspecţi totuşi în privinţa implicării filosofului D. D. Roşca, necunoscând elemente viabile în fundamentarea unui atare sprijin, dincolo de posibila relaţie amicală stabilită în timp, atât în cadrul vieţii universitare clujene, cât mai cu seamă în buna funcţionare a Comisiunii Bibliotecii Universităţii.

Epilogul rămâne aşternut în penumbră, neavând circumstanţa favorabilă a confirmării/infirmării încercării lui E. Barbul, în conlucrare cu cei doi colegi-profesori ai Universităţii clujene. Semnificativ rămâne totuşi caracterul aparte al gestului dezvoltat, întreprins într-un crucial moment pentru toţi cei trei implicaţi în confruntarea cu autoritatea, întărit de curajul abordării şi temeritatea manifestării, chiar şi cu iminenţa pasibilă a condamnării ori reducerii la definitivă tăcere din varii motive. Reprezentanţii unei lumi, deloc revoluţi în manifestarea denotată pe parcursul "deceniului obsedant", au încercat cu obstinaţie să se implice şi să demonstreze perenitatea ideii referitoare la maximizarea spiritului umanist şi a întrajutorării colegiale, fără să se lase copleşiţi de seria ingerienţelor major perceptibile în viaţa cotidiană şi existenţa profesională dintr-un acut segment de istorie românească.

ANEXĂ

Dragă Dle Profesor,

Am fost informat, că în baza Hotărîrei Consiliului de Miniştri, Decretul Nr. 117¹, în calitatea mea de fost primul director general român al Bibliotecii Universităţii din Cluj², sunt şi eu îndreptăţit să primesc, după un serviciu aproape de 37 ani³ , o "penzie personală", dacă Dl. Rector al Universităţii⁴ va binevoi să propuie şi susţină cererea mea forurilor competente, dupăce va primi recomandaţie dela doi profesori universitari.

La cine altul m-aşi fi putut gândi decât la Dta şi prietenul Prof. D. D. Roşca, cari mă cunoaşteţi şi puteţi eventual face propuneri favorabile şi împlini formele cerute.⁵

Anexez cererea mea în copie şi Te rog Dle Vătăşanu să mijloceşti, ca cererea mea să fie grabnic şi cât se poate de favorabil resolvată, deoarece am mare nevoie de favorul cerut şi la vârsta mea, nu am timp de aşteptare.

Sunt destul de suferind şi fiecare zi, care o trăiesc, o consider ca dar ceresc.

Tot astăzi i-am scris şi lui Roşca, iar Dlui Rector i-am expediat cererea.

Te rog mult cu vechea prietenie⁶ să o urmăreşti şi să mă avizezi despre mersul ei şi mai ales aşi dori să ştiu când va fi trimisă la Minister. (Trebuie trimisă la Minister sau să resolvă definitiv la Cluj?)

Mulţumindu-ţi pentru sprijinul ce mi-l dai, sunt al Dtale vechi prieten stimător.

Bucureşti, 31. August 1957.

Dr. Eugen Barbul
/ Str. Dim. Orbescu, Nr. 11, Et. I./

[ Copie dactilografiată]


Tovarăşe Rector,

Subsemnatul EUGEN BARBUL (doctor în Filosofie), fost director general al Bibliotecii Universităţii din Cluj⁷, în prezent pensionar de stat, în baza Deciziei Nr. 140.109/1949 a Asigurărilor Sociale din Bucureşti (legitimaţia de pensionar Nr. 560, seria 381560), domiciliat în Bucureşti, str. Dimitrie Orbescu Nr. 11, Raionul 1 Mai, referindu-mă la HCM Decret Nr. 117 dat în Mon. Oficial Nr. 10 din 3. III. 1956, care prevede ca foştilor conducători şi întemeetori de instituţii se acordă o pensie personală, drept răsplată pentru munca lor din trecut, am onoare a vă adresa următoarea rugăminte:

Binevoiţi a propune forurilor competente să mi se acorde şi mie o pensie potrivită⁸, deoarece actuala mea pensie de 500 lei lunar, nu acoperă cheltuelile mele de om bătrân şi bolnav (sunt în al 83-lea an al vieţii) şi cheltuelile soţiei mele, care este şi ea suferindă. Nu dispunem de nici o avere şi nu avem nici un fel de venit, iar pentru camera noastră plătim 63 lei chirie lunară şi 100 lei la lună cheltueli de întreţinere a blocului. Întrunesc condiţiunile cerute de decretul amintit, deoarece în calitatea mea de director general, am fost conducător şi organizator de institut, iar prin crearea de mine a noilor secţiuni instalate în localurile clădite la insistenţa mea, pot fi considerat şi întemeetor de institut, deaceia schiţez aci activitatea mea în două capitole.

I. Activitatea de conducător de institut

În 1919 am fost numit întâiul director general român al Bibliotecii Universităţii din Cluj, unde am funcţionat 15 ani pînă la pensionare.

La numirea mea, Biblioteca cuprindea în total 191.900 volume, iar biblioteca anexă a Muzeului Ardelean (maghiar) 116.585 volume. După activitatea mea de 15 ani, la 1. IX. 1935, - când am fost pensionat -, cuprindea în total 421.104 volume, deci sporul material întrecea 100%. Acest material a fost înregistrat în două cataloage: unul, catalogul principal alfabetic şi al doilea, catalogul pe materii, introdus de mine.

La numirea mea am găsit aici un corp de funcţionari şi oameni de serviciu maghiar, nu l-am concediat, am fost înţelegător faţă de greutăţile lor, deacea scriitorul Tóth Sándor în volumul său intitulat "Erdély", apărut în timpul cedării Ardealului de Nord către Ungaria din 1940, - în care descrie foarte tendenţios cei 22 de ani de guvernare romînească în Ardeal⁹ -, are la adresa mea numai cuvinte bune. Paralel cu corpul funcţionarilor moştenit dela Unguri, am angajat un nou corp de funcţionari şi personal de serviciu, romîni, formîndu-i buni bibliotecari specialişti.

II. Realizări noi înfăptuite de mine

Biblioteca Universităţii este ultima instituţie făcută de unguri la Cluj, care din cauza primului război mondial a rămas neterminată şi cu lucrări provizorii. Mie mi-a revenit rolul s-o întregesc, construind etajul II la aripa dinspre curte a palatului şi realizând următoarele:

1. Am înfiinţat "Biblioteca Populară", înzestrată cu 10.000 volume, care în anul 1934 a avut 456.329 cititori, - proletari şi ucenici -, consultînd 464. 364 cărţi.
2. Am înfiinţat "Biblioteca veche Romînească" care nu exista la Cluj. Materialul l-am achiziţionat prin apelurile ce am adresat diferitelor instituţii culturale şi unor bibliofili, primindu-l ca donaţii, făcînd schimb, sau cumăpîndu-l. Astfel s-a adunat un număr însemnat de cărţi vechi romîneşti, maunscrise, cărţi rare, chiar şi unice.
3. Am înfiinţat trei săli noi de lectură: o sală a profesorilor universitari, o sală de lectură pentru cetitorii extra-universitari, şi o sală a revistelor străine.
4. Am înfiinţat o secţie a exemplarelor legale, condusă de biroul format dintr-un bibliotecar, un subbibliotecar şi trei laboranţi.
5. Am pus baza colecţiei numismatice, a secţiei de stampe vechi, a secţiei de picturi şi fotografii romîneşti, a secţiei de filatelie etc.
6. Am complectat şi reorganizat mobilierul din sala mare de lectură, - aşezat cu multă risipă de spaţiu -, dublînd astfel numărul locurilor pentru cetitori.
7. Am amenajat subsolul Bibliotecii, instalînd aici, - pe lîngă depozitul mare existent -, un depozit pentru cărţile puţin căutate.
8. Am instalat un bufet şi un fumoar pentru studenţi.
9. Am instalat o baie cu duşuri pentru personalul Bibliotecii.
10. Am amenajat locuinţe pentru personalul tehnic al Bibliotecii: portar, fochist, intendant, mecanic şi păzitor.
11. După o opoziţie de cîţiva ani, am obţinut prin intervenţia mea personală donarea terenului din faţa palatului (piaţa Bibliotecii), care teren aparţinea vecinului şi care stînjenea intrarea în Bibliotecă.
12. Prin opunerea şi rezistenţa mea dîrză am salvat dela expropriere grădina Bibliotecii, socotind-o absolut necesară pentru desvoltarea în viitor a Institutului.

LUPTĂM PENTRU PACE!¹⁰
Dr. Eugen Barbul