Prof. univ. dr. Eugen S. Cucerzan

La începutul cunoaşterii, atât actual cât şi istoric, omul are impresia că ştie mult. Însă, odată cu progresul în cunoaştere, se dezvoltă conştiinţa sceptică a limitelor, dar şi ca o compensaţie subiectivă, speranţa: că aparţine viitorului posibilitatea descifrării, în continuare, a secretelor lumii în infinita ei (sau a lor) vastitate şi varietate şi, implicat profunzime. Iar pentru artă, şansa nu constă în a "descifra" aceste/asemenea secrete ci, aşa cum spunea Eminescu relativ la poezie, a le "încifra", îmbogăţindu-se, vorba lui Blaga, "corola de minuni" şi mistere a lumii. Filosofia, ca sinteză a esenţialului de la răspântia dintre ştiinţă şi artă, este conştiinţa acestor secrete, limite şi posibilităţi; în sensul că, odată cu descifrarea mesajului în ştiinţă şi "încifrarea" lui în artă, valorificând experienţa acestora, ea deschide perspectiva cauzalităţii ultime, începutul şi sfârşitul a toate câte sunt. Dar filosofia nu răspunde - şi, ca atare, nu duce lucrurile până la capăt - ea (se) întreabă, chiar şi atunci când intervenţia sa are aspect de răspuns. Ea este Sfinx-ul de pe cărarea fără capăt, tot mai îngustă şi mai abruptă, care merge spre absolutul - superlativul a toate câte sunt/devin.

Absolutul este mundan şi/ori divin. Absolutul mundan exprimă universalul a toate, "numitorul comun" al tuturor, ceea ce rămâne în ceea ce trece. Fundamental, el este fiinţa: de la faptul de a fi prin ipostaza lui de existenţă iar în cadrul acesteia, la a fi ceva ("deocamdată" cu sau fără determinativul "ce anume" - v. supra). Condiţia oarecum paradoxală a acestui absolut este, pe de o parte, aceea de a fi statornic în raport cu odiseea formelor particulare şi relative ale existenţei, pe de altă parte, aceea de a fi totuşi numai o calitate - chiar dacă esenţială - a tuturor acestor forme. Este situaţia universalului care, precum se ştie, există "în şi prin particular", fiinţa prin formele (concrete ale) existenţei. În acest context filosofia poate să fie definită, în partea metafizică a sa, drept ştiinţa absolutului mundan (ca universal). Iar ştiinţa (suma ştiinţelor) imaginea raţională a esenţialului cauzal din formele sale fenomenale (particulare şi astfel relative). Absolutul divin, Creatorul a toate, este independent faţă de Creaţia Sa. Ca proces şi ca rezultat creaţia (fiinţa şi existenţa lumii) îi aparţine dar nu îl condiţionează în vreun fel. În acest sens absolutul divin este adevăratul absolut, Absolutul. El este "genul" suprem faţă de absolutul mundan - fiinţa - care îi este specie şi faţă de, pe aceeaşi poziţie logică, relativul notelor particulare ale fiinţei ca existenţă. O altă specie, la acelaşi rang de generalitate cu fiinţa, este nefiinţa: a) aceea negată ontologic, originar prin Creaţie de către Creator; b) aceea din plan subiectiv, conceptual, opus diametral fiinţei. Absolutul divin ţine de competenţa Credinţei. Teologia este "ştiinţa" Absolutului Divin - atât cât îi este dat omului să-L cunoască prin Revelaţie. Şi, chiar dacă omul nu îl poate cunoaşte "nemijlocit şi complet", prin raţiunea sa, îl recunoaşte şi îl trăieşte în complexitatea şi completitudinea spiritului său - miracolul de a fi el însuşi, "după chipul şi asemănarea Sa" în această lume. Lume în care, din condiţia de parte a lumii, prin cunoaştere şi conştiinţă, omul transformă ascendent lumea în parte a sa respectiv a universului său şi treptat, a stăpânirii sale. "De drept şi de fapt", în termeni heraclito - parmenidiano - hegelieni, "suntem" (ca existenţă) şi "nu suntem" (ca devenire) în măsura în care suntem şi nu suntem parte a lumii. "Suntem" ca existenţă şi "nu suntem" ca devenire exprimă unitar absolutul şi relativul condiţiei umane. Aparţinem lumii, în sens absolut, ca parte ontic organică a ei; în sens relativ, suntem altceva decât această lume, îndeosebi prin cunoaştere şi conştiinţă. Prin activitatea sa teoretică şi practică omul defineşte, realizând faptul (că este) ca drept (de a fi - ceea ce este), dreptul ca datorie (de a fi el însuşi) iar datoria ca fapt - existenţa solidară a tuturor. "Obiectivitatea" strict "pozitivă" a cunoaşterii îl "desparte" "întrucâtva" şi "oarecum" pe om de lume (cu - deci "ca" - existenţă diferită şi de sine stătătoare); subiectiv - afectivitatea conştiinţei şi înţelegerii precum şi efectivitatea practicii îl (re)integrează în ea în baza comuniunii lor ontologice, primordiale, determinante. Simultaneitatea nuanţată a acestor procese exprimă atât unitatea spiritului uman (cunoaştere - conştiinţă - înţelegere) cât şi, într-un sistem mai cuprinzător (cunoaştere - conştiinţă şi înţelegere + acţiune practică), unitatea respectiv suveranitatea condiţiei umane în raport cu natura - şi cu sine însăşi.

Drama şi totodată şansa cunoaşterii, însăşi viaţa sa, provine din faptul că adevărul nu se găseşte la suprafaţa lucrurilor, ci în profunzimea nevăzută şi neauzită a lor - respectiv în spiritul nostru, că esenţialul se exprimă, existând, prin fenomenal, universalul prin particular, cauza prin efect, necesarul prin îmtâmplător, necunoscutul prin cunoscut, ideile prin cuvinte, lumea prin om. În timp ce omul, Sisif sau Prometeu sau Oedip - ori toate la un loc, lucrează din veac la pânza Penelopei - cunoaşterea lumii şi conştiinţa de sine a ei -, legenda celor o mie şi una de nopţi - zilele şi nopţile vieţii noastre.

Alături de înzestrarea naturală şi artificială a omului se află, ca o formă specială de interacţiune socială şi cognitivă, organizarea ştiinţifică a cunoaşterii, optimizarea sa teoretică şi practică. Aceasta în condiţiile în care procesul cognitiv afirmă un tip de activitate presupunând relaţii tot mai apropiate, până la a fi unitare între cei care "cunosc" (cercetători, colective de cercetare, laboratoare) şi între aceştia şi cei care le aplică respectiv beneficiază practic de ele. Aceasta în condiţiile în care activitatea de cercetare ştiinţifică va deveni, cu timpul, implicit o activitate material - productivă - pe cât de aprofundată teoretic, pe atâta de eficientă practic. Şi mai mult: organizarea şi funcţionarea activităţii de cercetare (cunoaşterea profesionalizată) poate fi un model, o necesitate şi o forţă lăuntrică a organizării şi funcţionării societăţii omeneşti, cu toate prerogativele de esenţialitate ale acestui statut al filosofiei. Este în cauză, încă odată, prioritatea continuă, de la început şi până la sfârşit, a raţiunii: posesia vigilentă a unui scop şi a unor mijloace adecvate, echilibrul scopului şi mijloacelor, pasiunea şi vocaţia noului, cultul valorii, onestitate etc. Pe lângă toate acestea, luate ca factori interiori, activitatea de cunoaştere (cercetare) necesită, ca factori oarecum exteriori, un climat social, politic şi etic favorabil, adică stimulativ, asigurat material şi moral.

Drumul istoric al cunoaşterii, fie că este vorba de cunoaştere în general sau de fiecare proces cognitiv în special, este, în linii mari, o trecere de la necunoscut la cunoscut respectiv, pe măsura dezvoltării cunoaşterii, de la un anumit nivel de profunzime şi cuprindere la altul - mai cuprinzător şi (deci) mai profund. În termeni tehnici, gnoseologici şi epistemologici, această trecere se face de la problemă, prin ipoteză la teoria ştiinţifică. Ansamblul teoriilor despre acelaşi domeniu şi/sau aceleaşi atribute ale realităţii, realizate cu principiile şi metoda adecvată acelui domeniu şi acestor atribute, respectându-se peste tot principiile gândirii corecte, este ştiinţa (fiecare ştiinţă). Şi încă un aspect: ştiinţa (şi fiecare ştiinţă în parte) nu este numai un sistem închegat de teorii, ci, mai întăi, o modalitate intelectuală de abordare a realităţii (obiectului) - ceea ce s-ar putea exprima sintetic prin "cunoaştere ştiinţifică". Asemănător se petrec lucrurile şi în cazul filosofiei şi artei. Filosofia fiind pe de o parte, esenţialul tuturor concepţiilor filosofice exprimate întotdeauna şi pretutindeni (concepţie generală despre lume şi, în generalitatea maximă a lor, despre raporturile teoretice şi practice ale omului cu lumea - şi cu sine însuşi), iar pe de alta o modalitate de gândire prin care se ajunge la acest general (creaţia prin abstractizare şi generalizare supremă). Iar arta, totalitatea operelor care îşi exprimă conţinutul prin imagini plastice, "concret - senzoriale" respectiv metodele şi tehnicile de realizare a acestor imagini, felul în care spiritualul se exprimă prin "material".

În perioada veche, primordială, pentru a face faţă puterii naturii, lipsit deocamdată de forţa ştiinţifică şi tehnică, omul a trebuit să-i opună acesteia o anumită organizare, ordine şi ierarhie socială - tot atâtea avantaje ale socialităţii care conferă putere şi, progresiv, autonomie. Dar nu numai şi (poate) nu în primul rând exigenţele raportului om - natură au determinat această nouă realitate socială ci, tot mai mult, necesităţile interne ale dezvoltării societăţii omeneşti. Cu timpul, creşterii puterii omului faţă de natură i s-a asociat...social progresul în libertate social - politică (şi spirituală) a fiinţei umane, vechile forme de organizare şi ierarhie socială (să zicem: din orânduirea sclavagistă şi aceea feudală) fiind, de-acum, contrare evoluţiei sale - ca şi faţă de raporturile sale cu natura. Într-un final (de proces istoric) omul îşi împlineşte destinul ca domn, material şi spiritual, simultan asupra naturii şi asupra societăţii într-o unitate (sau armonie) superioară om - natură - societate. Acestă poziţie suverană, cu toate că s-a obţinut progresiv, i-a fost conferită omului dintru început de către Creatorul său si a toate. Încât istoria profundă a omenirii este istoria dobândirii statutului său privilegiat în raport cu natura - şi, în continuare, cu circumstanţele socialităţii sale respectiv cu sine însuşi. Totodată, prin ştiinţă, tehnică şi cultură orizontul uman de acţiune şi gândire s-a extins mereu, de la suprafaţa fenomenală spre interiorul esenţial al obiectelor şi fenomenelor, de la acestea la relaţiile dintre ele, de la spaţiul terestru la acela cosmic, de la timpul prezent şi mai ales viitorul - amândouă aceste dimensiuni ale timpului, tot mai îndepărtate.

- Cu trecerea timpului necesitatea omului de a se adapta la mediu (natural+social) a fost completată respectiv depăşită, ca semn al progresului speciei, prin necesitatea devenită vocaţie de a adapta acest mediu la necesităţile umane. Ba mai mult, au fost şi sunt - iar în viitor situaţia se va generaliza - domenii (precum crearea de noi soiuri de plante şi animale) şi funcţii ale mediului (resursele de materii prime, de confort etc.) puse în valoare de către om şi, mai mult, aflate în dependenţă vitală faţă de om. Iar cu timpul (poate că) întreaga lume terestră se va afla în această situaţie realizarea ei fiind o şansă atât pentru om, cât şi pentru natură. Aceasta în perspectiva în care menirea omului este de a transforma posibilitatea în realitate.

Devenirea speciei umane, ca deschidere a realului spre ideal, a obiectivului spre subiectiv, s-a produs pe traseul dialecticii hegeliene: teză (afirmaţie) - antiteză (negaţie) - sinteză (negarea negaţiei); teza: "unitatea" şi "universalul" iniţial - încă nediferenţiaţi profesional, social, politic şi cultural (şi incipient lingvistic; v. comunitatea originară pre şi indoeuropeană), oamenii se aflau pe o poziţie similară dacă nu chiar identică (în funcţie desigur de spaţiul geografic şi timpul istoric) în şi faţă de realitatea naturală şi socială (şi, ca atare, cel puţin din această perspectivă, "înţelegeau" lucrurile aproximativ la fel - de unde "universalul" ca numitor comun al acestei situaţii); antiteza: "particularul" - negarea "universalului" iniţial prin multiplicarea calitativă şi cantitativă, socio - profesională şi etnică a speciei; sinteza: revenirea la universal - dar nu la unul de tipul unicităţii ancestrale, primordiale, ci ca unitate de esenţă a particularului diversificat, tinzând spre unitate, al societăţii umane. Este, în acest plan socio-uman, multiplicarea şi aprofundarea continuă, a relaţiilor dintre indivizi, popoare şi naţiuni: istoria ca ieşire treptată a omenirii din starea de sumă a componentelor sale şi intrarea în aceea de sinteză (calitativă, esenţială) a lor - umanitatea ca întreg. Unitatea calitativă primordială (quasi - "universalul" iniţial) - în fond o pseudo - unitate (mai exact: o unicitate lipsindu-i multiplul calitativ) este totodată expresia socială a "unităţii" (nediferenţiate), oarecum biologice, om - natură şi om - societate; în orice caz o unitate neconştientă (şi pentru că, originar, i-a lipsit experienţa şi conştiinţa diferenţei specifice).

Diferenţierea ascendentă a societăţii, asociată disocierii om - natură, s-a făcut pe bază de criterii biologice (sex, putere fizică şi spirituală, vârstă), ocupaţionale respectiv profesionale (culegători de fructe, vânători şi pescari, agricultori şi păstori, muncitori şi negustori etc.), economico-sociale (bogaţi şi săraci, liberi şi aserviţi), politice (conducători şi conduşi), spirituale (religioase şi laice), etnice (ginta, tribul, poporul, naţiunea), culturale şi lingvistice etc. Unitatea ei se realizează, cum spuneam, ascendent, având la bază fondul uman comun - esenţialul speciei ca definiţie a omului: fiinţă social - istorică producătoare şi consumatoare de cultură şi civilizaţie tendinţa generală fiind, prin generalizare, aceea de apropiere între oameni - popoare - naţiuni - state în plan economic, social - politic şi cultural.

Unii autori (între care şi Lucian Blaga) explică diferenţele specifice ale popoarelor în cultură prin determinante spaţiale. Cu o aceeaşi îndreptăţire se poate deduce sau măcar asocia unitatea lor spirituală (sau "numitorul" lor "comun") din, sau cu unitatea respectiv identitatea de esenţă a mediilor naturale şi (la fel de parţial) social - istorice în care oamenii s-au format şi în care şi-au constituit tiparele (forme şi principii) fundamentale de gândire. Este situaţia reală concretizată urcător pe scara ontică: obiect(e)- clase de obiecte - "totalitatea" obiectelor exprimată în ierarhia logică singular - particular - universal (în vârful piramidei: genul suprem). Pentru gândire această ierarhie a formelor de realitate a constituit suportul obiectiv primar al progresului în cunoaştere: la "bază" nivelul obştesc, perceptiv, de contactare a obiectului şi acreditarea sa cognitivă pe ruta calificată, de la "cunoaşterea" comună la cunoaşterea ştiinţifică - metaştiinţifică - filosofică. Încât, ascultându-l încă odată pe Aristotel, vom spune că anatomia şi fiziologia gândirii îşi au originea ("ultimă") în realitate şi că, odată edificată logic, această gândire devine ea însăşi instanţa teoretică supremă, condiţia şi criteriul opiniilor despre realitate, cu alte cuvinte ale universului nou, constituit spiritual, identic sau asemănător în structurile sale primordiale pentru toţi oamenii.