Drd. Felix Ostrovschi

În rândurile următoare, vom încerca să vorbim puţin despre locul memoriei, al mitului sau legendei în geneza istoriei. După încercări de definire a termenilor de mai sus, după încercări de stabilire a unor lanţuri de cauzalităţi, vom poposi în Grecia antică în perioada zorilor în care au început să mijească mugurii istoriei. Însă, dorim să subliniem încă de la început, că materialul de faţă nu se doreşte a fi atât un text de o valoarea şi rigoare academică incontestabilă, ci mai degrabă o scriere eseistică care lasă libertatea autorului de a specula printre rânduri şi care nici măcar nu îşi propune să tragă concluzii, lăsând textul parcă neterminat, fără pretenţia de a fi epuizat subiectul, părând mai degrabă a fi un prototip al unei viitoare exegeze de proporţii.

Şi pentru a dovedi încă de la început necantonarea noastră în reguli şi limite, să purcedem în scriere cu perspectiva lui Julian Barnes (n.1946) asupra trecutului: "cândva, în studenţie, la o serată dansată de la sfârşitul semestrului, nişte şugubeţi dăduseră drumul pe ring unui purceluş mânjit tot cu untură. Se strecura printre picioare, nu se lăsa prins, guiţa de mama focului. Încercând să-l înhaţe, dansatorii se împiedicau şi cădeau, acoperindu-se, bineînţeles, de ridicol. Am impresia ca trecutul se comportă aidoma godacului de atunci".¹

Istoria este povestirea unor evenimente: tot restul decurge de aici. De vreme ce este o povestire, ea nu redă viaţa, după cum nici romanul nu o redă; trăirea ce iese din mâinile istoricului nu este cea a actorilor; este o naraţiune. Ca şi romanul, istoria selectează, simplifică, organizează, condensează un veac întreg într-o singură pagină. Ceea ce istoricii numesc un eveniment nu este perceput, în nici un caz, direct şi în întregime. El este întotdeauna perceput incomplet şi lateral, prin documente sau mărturii, prin urme. Prin esenţa ei, istoria este cunoaştere prin documente. Însă, ea nu este un fotomontaj documentar.

Cu alte cuvinte, istoria pare să semene foarte mult cu arta fotografică. Asemenea acesteia, ea surprinde anumite clişee la un moment şi într-un loc dat. Însă, nimic mai mult de atât. La fel ca şi fotografia, ea nu poate să ne prezinte în întregime întreg spaţiul, cu trăirile, emoţiile şi visările sale, ci doar momente care fac parte din acest spaţiu.

Istoricul nu vine niciodată cu revelaţia fulminantă care să ne dea peste cap viziunea despre lume; banalitatea trecutului este făcută din banalităţi neînsemnate care, înmulţindu-se, alcătuiesc până la urmă un tablou neaşteptat. Sufletul istoricului este cel al unui cititor al rubricii de fapte diverse: acestea sunt întotdeauna la fel şi întotdeauna interesante, deoarece câinele călcat de o maşină într-o zi este alt câine decât cel care fusese călcat mai devreme². Chiar dacă un fapt se repetă, la diverse intervale de timp, el va avea întotdeauna aceiaşi putere de captare a atenţiei. Pentru că, de fiecare dată se va desfăşura într-un alt univers temporal şi spaţial, cu alţi actori care se vor urca pe scena evenimenţialului şi alţi spectatori vrăjiţi de unicitatea evenimentului respectiv.

Să încercăm în continuarea acestor rânduri să zăbovim puţin asupra miturilor antice. Pentru început, să probăm o definire a mitului: povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari. Poveştile mitice încep, în general, cu referinţe la originile nebuloase ale lumii, ale oamenilor şi chiar ale zeilor. Timp în afara timpului, anterior oricărui lucru. Mitul este povestea apărută din nevoia de a face inteligibile misterul fiinţei şi mecanismul universului. Acolo unde gândirea nu poate să discearnă încă legi, mitul propune o explicaţie, devine etiologic. Servind drept interpretare a unor fenomene de neînţeles, el izvorăşte dintr-o gândire pre-ştiinţifică. Mitul se vrea, aşadar, cunoaştere totală şi globală³. Mitul este mai mult decât o istorie reală, el se întrepătrunde cu credinţele religioase şi practica obişnuită a cultului, el dă norme de conduită umană şi, în ultimă instanţă, este o memorie socială. Putem spune însă că, în Grecia asistăm la un proces de raţionalizare a miturilor. Sigur că acest proces nu s-a realizat instantaneu ci în etape succedate de-a lungul unor mari perioade. Să ne oprim asupra câtorva din cei care au susţinut procesul de raţionalizare a miturilor. În primul rând, trebuie să-l amintim pe Homer, pe care Platon îl considera primul depozitar al miturilor, în care lumea divină este antropomorfizată şi cea a muritorilor umanizată. Intervine apoi Hesiod care în "Munci şi zile" încearcă o sistematizare a miturilor; în această formă, mitul încearcă să fie o "istorie". Iniţial nu a fost nici o deosebire între epopee şi istorie.

Ceea ce trebuie însă să subliniem este faptul că originea istoriografiei greceşti se află în poezia epică. În secolul VI î.Hr. apare proza ca mijloc de exprimare a raţionalismului. Trecerea a fost numită de Jean-Pierre Vernet "revoluţie intelectuală" iar, de către alţii, "miracolul grec". Astfel, în secolul VI î.Hr. apar şi primele încercări ale istoriografiei greceşti, un fel de cronici, logografi, aşa cum i-a numit Tucidide, adică "scriitori de cuvinte". Subiectele predilecte ale acestora erau: a) genealogiile; b) întemeierea oraşelor; c) tratează istoria unor state străine de Grecia (Lidia, Persia). Hekataios din Milet introducea spiritul critic în sfera cunoaşterii faptelor umane: "scriu acestea în măsura în care îmi par adevărate". Opera acestor scriitori despre trecut se deosebeşte de arta poeţilor mai mult prin formă (proză), decât prin conţinut şi spirit. Strabon, la sfârşitul secolului I î.Hr., susţinea că astfel de lucrări erau nişte epopei în proză, lipsite de critică. Revenind la Herodot din Halicarnas, numit şi "părintele istoriei", îşi stabilea ca şi obiectiv final al cercetării sale: "pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite de greci şi de barbari să nu fie date uitării". "Herodot…a introdus în cea mai mare măsură şi în chipul cel mai strălucit metode de expunere pragmatică, preferând să scrie nu istoria unei singure cetăţi, ci să adune laolaltă multe şi osebite fapte din Europa şi Asia…", spunea Dionysios din Halicarnas. Izvoarele operei lui Herodot sunt: a)directe - lucruri şi fapte cunoscute personal de către Herodot şi b)indirecte - aflate de la alţii pe cale orală, dar şi din izvoare scrise. Totuşi, Herodot rămâne un spirit religios până la superstiţie. La el, cauzalitatea istorică constă în determinismul providenţial şi justiţia divină. Destinul este de neschimbat, superior oamenilor: "divinităţii îi place să îngrădească tot ce se înalţă peste fire".

Lucrurile se schimbă însă în cazul lui Tucidide (460-400 î.Hr.). Scopul operei sale istorice este cel de a expune faptele petrecute, să arate adevărul lor, cu menirea de a instrui pe cititor. Rostul operei este deci numai unul cognitiv, nu şi artistic. Adevărul istoric înseamnă relatarea exactă a desfăşurării unui fapt. Instrumentele pentru aflarea adevărului sunt documentele şi informaţiile. Dovezile trebuie analizate, supuse unui examen, urmând apoi descrierea faptului. Critica pe care o face documentelor este prima de acest gen din istoriografia greacă. În cauzalitatea istorică, dacă ţinem seama că Herodot punea la baza celor ce se întâmplă în viaţa oamenilor hotărârile destinului şi ale zeilor, Tucidide a făcut efortul de a descoperi că această viaţă se înfăţişează ca un ansamblu de fapte legate între ele, veşnic aceleaşi, fără vreo intervenţie exterioară. Partea de neprevăzut care nu poate fi explicată, partea aceasta de iraţional, nu este în concepţia lui Tucidide o divinitate, ci ansamblul forţelor naturale necunoscute, de care slăbiciunea minţii omeneşti n-a ştiut sau n-a putut să ţină seama. Asistăm la preocuparea istoricului pentru cronologie, pentru realismul faptelor relatate.

Sigur că putem să ne punem întrebarea de ce s-a scris istorie? Primii, între care şi Herodot, îşi propuneau prin operele lor să lase în amintirea generaţiilor viitoare faptele măreţe ce au acoperit de glorie pe cei care le-au săvârşit. Scrierii istorice îi revenea menirea de a memora faptele, de a le înregistra şi păstra în arhiva timpului. Ideea de utilitate a istoriei, ca îndreptar în treburile politice, va apare la Tucidide şi Polybios (201-110 î.Hr.): "dacă este expusă cauza evenimentului, utilitatea istoriei abia atunci poate da roade. Din expunerea unor împrejurări familiare nouă, în comparaţie cu circumstanţe similare, rezultă posibilitatea şi mijloacele de a prevedea viitorul; câteodată chiar şi putinţa de a fi prevăzători sau curajul de a aborda în chip mai hotărât cele ce avem de rezolvat, urmând pilda celor din trecut" spune Polybios⁴. Marele retor Isocrate (436-338 î.Hr.), ca şi şcoala sa, a avut o viziune nouă în felul de a scrie istoria, mult diferită de ceea ce realizase Tucidide şi chiar Herodot. În esenţă, acesta considera că menirea istoricului era aceea de a desfăta lectorul şi nu de a-l instrui, opera istorică urmând să dovedească talentul scriitorului şi nu adevărul evenimentelor. Unii au ajuns să socotească istoria ca pe o anexă a retoricii, un al patrulea gen al ei, strâns legat de genul demonstrativ. Elocinţa⁵ era pusă înaintea cercetării faptelor, investigaţiei istorice putând să-i lipsească un plan şi o metodă proprie. Relevarea pitorescului, a senzaţionalului menit să captiveze, putea îndepărta fără nici un obstacol pe istoric de realitate şi adevăr. Scriitorul de istorie, pentru a captiva, urma să alcătuiască o naraţiune patetică, cu numeroase discursuri solemne şi să presare de-a lungul povestirii fapte şi intervenţii miraculoase, tot felul de întâmplări senzaţionale, istoria fiind menită numai să delecteze şi să distreze cititorul. Această istoriografie retorică a avut o puternică opoziţie din partea unor istorici cum ar fi Polybios (198-117 î.Hr.). Istoricul din Megalopolis a supus unei critici severe acest gen de istoriografie. Astfel, în "Istorii" II 56, spunea: "Datoria istoricului nu este să-l uimească pe cititor, povestind în istoria sa fapte impresionante, nici să caute vorbe care ar fi pronunţate şi să enumere ceea ce ar fi putut să urmeze sau să însoţească fiecare întâmplare despre care se vorbeşte cum fac autorii de tragedii, ci să menţioneze în întregime faptele şi vorbele potrivit adevărului lor, chiar dacă ar fi cu totul obişnuite. Căci scopul istoriei şi al tragediei nu este acelaşi, ci opus. În adevăr, poetul tragic trebuie, prin cuvintele cele mai evocatoare să uimească şi să încânte pentru un moment pe auditori; istoricul însă, prin fapte şi vorbe adevărate, trebuie să înveţe şi să convingă pentru toată vremea pe cititorii dornici de învăţătură. Pentru că în tragedie domneşte verosimilul, chiar dacă este neadevăr, pentru a amăgi desfătând pe spectator; în istorie însă domneşte adevărul, pentru folosul celor iubitori de învăţătură". Lucian din Samosata (125-182) precizează îndatorirea morală a istoricului, cea de a prezenta adevărul. În "Cum trebuie scrisă istoria" spunea: "iată cum socot de cuviinţă că trebuie să fie un istoric: curajos, incoruptibil, independent, iubitor al iubirii neprefăcute şi al adevărului. Să nu fie atras nici de ură, nici de părtinire, să nu cruţe îndemnat de milă, de ruşine sau de respect, ci să judece cu dreptate, arătând doar atâta bunăvoinţă cât merită fiecare. În cărţile sale va fi întocmai ca un străin, nu se va cunoaşte că-i cetăţean, fiindcă nu se va teme de legi şi nu va fi supusul unui rege"…"un singur lucru i se cere istoricului: dacă se apucă să scrie, este dator să se închine doar adevărului…Pe scurt, o singură regulă, un singur îndreptar să-l îndrume: să privească nu spre cititorii din vremea lui, ci spre oamenii care îi vor citi scrierile în viitor".⁶

Raportul dintre naraţiune şi timp istoric în condiţiile istoriografiei antice primeşte valenţe diferite de la un istoric la altul, de la Herodot la Polibius. Altfel spus, timpul istoric nefixat în date convenţionale (ani, decenii, secole) este recognoscibil din text, e transmis indirect de textul istoriografic, e evidenţiat de maniera în care e construită naraţiunea. Istoria este astfel o povestire particularizată individual şi colectiv. Restituirea trecutului se traduce printr-o construcţie fricţională, adică istoricul scrie despre un trecut pe care nu-l percepe în integralitatea lui, ci doar fragmentar, la nivelul unor mărturii păstrate şi pe baza acestora el realizează o poveste inductivă: pornind de la mărturii particulare, istoricul trasează linii mai cuprinzătoare, care includ în generalitatea lor spaţii mult mai vaste.

Sigur că întemeietorii istoriei au fost grecii. Aristotel (384-322 î.Hr.), în "Poetica" priveşte istoria cu neîncredere: "Poezia este mai filosofică şi mai aleasă decât istoria - poezia pentru că înfăţişează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul". Însă, toţi filosofii greci, până la ultimul neoplatonic, au manifestat aceiaşi indiferenţă faţă de istorie (ca disciplină). Istoricii înşişi au acceptat mult timp necesitatea de a se întrece cu poezia, abdicând şi scriind lucrări pe care Polibius le respingea sub eticheta batjocoritoare de "istorie tragică", lucru despre care de altfel am vorbit în rândurile de mai sus. De ce poezia? Pentru că prin poezie, Aristotel şi ceilalţi înţelegeau poezia epică, poezia lirică târzie (Pindar) şi tragedia care contura marile figuri şi marile evenimente ale trecutului. Controversa nu pornea de la capacitatea sau incapacitatea poeziei de a fi corectă din punct de vedere istoric, ci se punea întrebarea mai profundă asupra universalităţii, a adevărului despre viaţă în general. Controversa, pe scurt, era între mit şi istorie ("mit" în sensul comun, acoperit în egală măsură de mit şi legendă şi nu într-un sens mai metaforic).⁷

Însă, pentru orice persoană care studiază istoria trebuie să fie evident că lumii, culturii şi conştiinţei eline le-a fost străină conştiinţa istoriei. Noţiunea de săvârşire istorică n-a existat la vechii greci; cei mai mari filosofi greci n-au putut accede la noţiunea de săvârşire istorică. Nu vom găsi deci la nici unul dintre ei o filosofie a istoriei: nici la Platon, nici la Aristotel, nici la oricare alt filosof grec. Cred că această situaţie este în cel mai profund mod legată de perceperea grecească a lumii. Grecii percepeau lumea estetic, ca pe un cosmos desăvârşit şi armonios; receptau universul static, ca o contemplaţie clasică a proporţionalităţii cosmosului. Această percepţie este caracteristică tuturor gânditorilor greci; ei nu puteau capta procesul istoric, împlinirea istorică - procesul nu avea deznodământ, nu avea sfârşit, nu avea început; în cadrul lui totul se repetă, totul se află în veşnicul circuit, în eternă întoarcere. Această ciclicitate a procesului este caracteristică pentru concepţia grecească a lumii, care îşi imagina mişcarea istoriei ca pe o rotaţie. Niciodată conştiinţa elină nu a fost îndreptată spre trecut, nici spre viitorul în care se încheie istoria, în care trebuie să fie centrul istoriei şi ieşirea. Conştiinţei greceşti îi era specifică contemplarea stării armonioase depline, pe care niciodată nu o punea în legătură cu viitorul. De aceea, pentru conştiinţa greacă nu exista acea atitudine faţă de viitor, care să devină punct iniţial de percepere a procesului istoric şi să facă posibilă conştiinţa istoriei ca dramă în curs de desfăşurare. Cu adevărat, istoria este o dramă care are propriile sale acte de la primul până la ultimul, care are propriul ei început, propria dezvoltare internă, propriul sfârşit, propria împlinire. Această înţelegere a istoriei ca tragedie i-a fost străină conştiinţei eline; conştiinţa împlinirii istorice nu trebuie căutată în lumea elină, ci în conştiinţa şi spiritul vechiului Israel. Ideea de istorie este introdusă în istoria universală de către evrei şi cred că misiunea principală a poporului evreu a fost de a introduce în istoria spiritului uman această conştiinţă a împlinirii istorice, spre deosebire de mişcarea ciclică prin care conştiinţa elină îşi imagina acest proces. Pentru conştiinţa ebraică, acest proces a fost întotdeauna gândit în legătură cu mesianismul, în legătură cu ideea mesianică. Conştiinţa ebraică, spre deosebire de cea elină, a fost întotdeauna îndreptată spre viitor, spre ceea ce va veni: era aşteptarea încordată a unui eveniment măreţ care va decide destinele lumii, destinul lui Israel. Întregul destin universal era gândit în conştiinţa ebraică nu ca un circuit închis. Ideea de istorie era concepută în vederea unui eveniment viitor, care va soluţiona istoria.⁸

Atmosfera în care lucrau fondatorii istoriei era saturată de mit. Rolul mitului, sau mai degrabă unul din roluri, era să facă trecutul inteligibil şi plin de sens prin selectare, prin concentrarea asupra câtorva fragmente din trecut, care, în felul acesta, au dobândit permanenţă, relevanţă, semnificaţie universală. Totuşi, indiferent ce ar fi fost, epica nu era istorie. Era o naraţiune detaliată şi precisă, cu descrieri amănunţite ale luptelor şi călătoriilor pe mare şi ale ospeţelor şi înmormântărilor şi sacrificiilor, totul foarte real şi foarte viu; putea conţine chiar, adânc îngropat, un sâmbure de fapt istoric - dar nu era istorie. Ca toate miturile, era în afara timpului. Datele şi un sistem coerent de datare sunt pentru istorie la fel de importante ca măsurarea exactă pentru fizică. Mitul prezenta fapte concrete, dar acestea erau cu totul desprinse de context: nu erau puse în relaţie nici cu ceea ce se petrecuse înainte, nici cu ceea ce urmase. Totul se întâmplă într-un "a fost odată", apărând din nimic şi ducând spre nicăieri. Mitul era marele maestru în toate domeniile spiritului. Acolo au învăţat moralitatea şi bunele deprinderi, virtuţile nobleţii şi calea de mijloc, acolo au învăţat despre rasă şi cultură, şi chiar despre politică.

Chiar în interiorul naraţiunii, raportul este în mod fundamental plasat în afara timpului, în ciuda numeroaselor elemente de precizie cum ar fi perioadele exprimate în zile sau ani - aceste cifre, cele mai multe fiind cifre simbolice, bune pentru orice cantitate posibilă, sunt în general lipsite de legătură între ele. Ele indică, pur şi simplu, în mare, întinderea sau scara. Nu există interesul unei plasări cronologice, fie ea relativă ori absolută. Herodot este cel care a inserat primul un anumit tip de cronologie. Lui Herodot îi era însă imposibil să asambleze însă toate faptele în schema sa cronologică. Vina nu era a sa; era doar o consecinţă a faptului că datele erau atemporale şi, prin urmare, anistorice. Măsura geniului său e dată de o trăsătură foarte simplă, şi anume recunoaşterea unor limitări; el nu face nici o încercare de a atribui datări unor mituri de nedatat. Cronologia istorică a lui Herodot, atâta câtă există, are mai multă precizie decât i s-a recunoscut în mod curent, în egală măsură în refuzul său de a o distruge prin încorporarea evenimentelor mitice. Herodot a reuşit să stabilească un fel de consecuţie temporală pentru o perioadă probabilă de două secole. Tot ce s-a întâmplat anterior a rămas aşa cum era înaintea sa, poveşti epice şi mituri socotite adevărate, cel puţin în esenţa lor, dar incorigibil atemporale.

Procesul de compunere a miturilor nu a încetat în veacul al optulea; nu a încetat niciodată cu adevărat. Compunerea de mituri a continuat pentru că religia greacă a continuat să producă noi rituri, să introducă noi zei şi să combine elemente vechi cu forme noi, fiecare pas impunând cuvenita ajustare a mitologiei moştenite. Totuşi, această activitate ulterioară de compunere a miturilor a fost secundară. Direcţiile de interes s-au mutat spre alte zone. Înainte de secolul al V-lea nimeni nu a încercat să organizeze materialul esenţial al istoriei, fie că era vorba de vremurile sale ori de generaţiile precedente combinaţia de elemente negative - absenţa analelor, indiferenţa poeţilor şi filosofilor, precum şi pierderea documentelor publice - este irevocabilă. Dacă o generaţie nu este prinsă pe hârtie şi dacă nu este fixat cadrul general al istoriei sale, fie de către contemporani, fie imediat după aceia, istoricul din viitor este blocat pentru totdeauna.

Ceea ce le lipsea grecilor antici era interesul: în asta constă prăpastia uriaşă între civilizaţia lor şi a noastră, între felul lor de a vedea trecutul şi al nostru⁹. Suntem sclavii unei concepţii complicate şi abstract-ştiinţifice asupra timpului, văzut ca un continuum măsurabil într-un număr de evenimente individuale timpul viitor constă în evenimente sau satisfacţii anticipate. Durata timpului nu este simţită ca o cantitate măsurabilă, ci ca o calitate asociativă sau emoţională. Memoria individuală ilustrează exact acest lucru. Atunci când rememorăm un eveniment din trecut, fie căutându-l conştient prin amintiri, fie gândindu-ne la el fără deliberare, nu facem un efort care merge din prezent îndărăt, parcurgând trecutul. Memoria se îndreaptă instantaneu către punctul dorit, iar datarea vine abia după aceea, prin asociere. Există o anumită conştiinţă a duratei, dar aceasta se mulţumeşte cu un "altădată", "cu mult timp înainte". Aceasta este o abordare curentă şi evidentă, valabilă atât ca experienţă de grup, cât şi ca experienţă profesională. Gândirea greacă a divizat trecutul în două părţi, în două compartimente: vârsta eroică şi vârsta post-eroică (timpul zeilor şi timpul oamenilor). Ei au creat şi au transmis miturile oral, punând la un loc material prin excelenţă de cult, evenimente istorice autentice şi mult material pur imaginar. Interesul nu era totuşi unul istoric în sensul unei cercetări obiective a faptelor. În prima fază, când s-a constituit şi a fost menţinută de tradiţia orală, rezultatul a fost un trecut mitic, compus din elemente disparate, diferite prin caracterul şi acurateţea lor şi avându-şi originea în perioade izolate de timp. "Tradiţia" nu doar transmitea trecutul, ci îl şi crea. Într-un cadru care uneori seamănă a istorie şi care a fost de altfel larg acceptat ca istorie atât de către greci cât şi de către savanţii moderni, barzii modelau o mitologie atemporală. Apoi s-a conturat o nouă fază, simbolizată de scrierea ocazională a eposului şi a altor documente mitologice. Cea de-a doua fază a fost una în care interesul faţă de un trecut distant şi important, chiar foarte viu, s-a exprimat în conservarea şi repetarea cartei mitice. Concomitent cu fixarea în scris a epicii s-a produs dispariţia clasei barzilor. Ei au fost înlocuiţi de rapsozi care erau nişte profesionişti, dar recitatori-actori, nu creatori. Intelectul creator s-a îndreptat spre un domeniu cu totul diferit, spre poezia personală şi contemporană şi către filosofie.