Dr. Vlad Popovici

Fenomenul autoplagiatului¹, în varii forme, a devenit un loc comun în scrisul istoric autohton, facilitat de mijloacele de redactare electronică, indolenţă, nesimţire şi, în ultimul timp, de susţinerea publică din partea unor figuri importante ale dezbaterilor istoriografice autohtone². Chestiunea nu e nouă, autoplagiatul putând fi regăsit şi printre clasicii literaturii române. Cine citeşte, de exemplu, publicistica politică a lui Ioan Slavici (nu am ales întâmplător acest exemplu din părţile Aradului) poate rămâne uimit cum aceleaşi fragmente se perindă prin varii broşuri, fără a mai lua în calcul editorialele din presă. Dar nu aici e locul şi nu acum e momentul pentru filosofia deontologiei editoriale.

Obiectul rândurilor mele îl reprezintă evidenţierea unui caz aparte de autoplagiat, constând în publicarea aceleiaşi cărţi sub două titluri diferite, cu ISBN-uri diferite cu un colectiv editorial puţin modificat, dar la aceeaşi editură, în acelaşi oraş, în acelaşi an, cu exact aceeaşi paginaţie şi, (sic!) în cadrul aceleiaşi colecţii.

Lucrarea/lucrările la care fac referire sunt:

1. Melente Nica, Gabriela Groza, Emil Şimăndan, Evoluţia şi tipologia presei arădene, Arad, Editura Fundaţiei "Ioan Slavici", 2006, 389 p.
   ISBN 973-8093-37-8 (în continuare 1a);
2. Emil Şimăndan (coord.), Vocaţia multiculturală a presei arădene, Arad, Editura Fundaţiei "Ioan Slavici", 2006, 388 p.
   ISBN (10) 973-8093-45-7; ISBN (13) 978-973-8093-45-4 (în continuare 1b).

1a se consideră a fi o sinteză de istoria presei locale, în comitatul, ulterior judeţul Arad. 1b, conform titlului, se ocupă tot de istoria presei arădene, dar din perspectiva valenţelor ei multiculturale.

Formatul cărţilor este diferit: 1a: 14,4/20,5 cm.; 1b. 12/18,5 cm.

  1a        1b

1a este editată sub egida Fundaţiei Culturale "Ioan Slavici" Arad, 1b sub egida Bibliotecii Judeţene "A.D. Xenopol" Arad şi a Fundaţiei Culturale "Ioan Slavici" Arad.

Cuvântul înainte la 1a este semnat de Emil Şimăndan şi datat "Arad, 15.nov.2006." Cuvântul înainte la 1b este semnat de Florin Didilescu, Directorul Bibliotecii Judeţene Arad şi data "Arad, 20.XI.2006". O sumară lectură a celui de al doilea, relevă faptul că nu reprezintă decât un rezumat parafrazat al celui dintâi, spre ruşinea d-lui director Didilescu, aş zice eu, care s-ar fi putut strădui să încropească măcar câteva rânduri originale la o carte complet autoplagiată. De notat totuşi faptul că şi-a datat "creaţia" la cinci zile după original.

O întrebare la care nu am găsit răspuns este cea legată de ierahizarea autorilor: de ce, în descrierea CIP 1a are doi autori (G. Groza, E. Şimăndan), iar 1b patru (G. Groza, E. Şimăndan, M. Nica, L. Margea)?

Ultima mare diferenţă între varianta 1a şi 1b este cea reprezentată de cuprins, dar nu de conţinutul acestuia, cum ar fi fost normal, ci de amplasare: 1a are cuprinsul la final, p. 388-389 (de aceea are şi o pagină în plus), în timp ce pentru 1b au fost considerate mai potrivite paginile 5-6.

Lucrările cuprind nouă "părţi" (de ce nu capitole?), cu titluri identice, paginaţie identică (în ciuda formatului diferit!) şi autori identici. O înşiruire a cuprinsului nu ar fi decât o risipă de hârtie, cei curioşi pot verifica cruda realitate la BCU "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, cotele:

1a - Legal 200705747 şi 1b - 678967; Legal 200704289

Desigur, se poate ridica justificata întrebare: de ce s-a recurs la acest artificiu oarecum degradant pentru condiţia de autor, editor şi înainte-cuvântător/girant moral? Motivaţiile pot fi diverse şi ele se aplică nu doar în situaţia de faţă, ci în general autoplagiatului. Dacă în privinţa unor studii/fragmente de dimensiuni mici şi medii poate fi luată în calcul comoditatea autorului, studiul meu de caz indică, cel mai probabil, necesitatea cheltuirii rapide (editarea s-a făcut la sfârşitul anului) a unor fonduri cu destinaţie culturală. Se ajunge astfel ca o carte, altfel foarte utilă şi bine întocmită, să piardă deontologic o parte din ceea ce câştigase ştiinţific.

La finalul acestei semnalări, îi invit pe cei interesaţi să zăbovească, măcar din curiozitate, asupra celor două cărţi, să le compare şi, dacă nu-şi vor exprima opinii suplimentare, îi rog să nu îi imite vreodată pe vajnicii istorici ai presei arădene.