Mrd. Mihaela Pop

Intrarea societăţilor occidentale în cultura scrierii era considerată de către Philippe Arriès drept una dintre evoluţiile majore ale epocii moderne. Progresele alfabetizării, circulaţia mai intensă a scrierii, descifrată sau ca produs, tipărită sau în manuscris, răspândirea lecturii efectuată în tăcere care instaurează un raport solitar şi secret între cititor şi carte, constituiau pentru acesta tot atâtea transformări hotărâtoare care trasau graniţa dintre acţiunile culturale ale forului privat şi cele ale vieţii colective.

Textul lui Roger Chartier, Practicile scrierii, din cartea sa Istoria vietii private, urmăreşte să precizeze cum, între secolele XVI-XVIII, noile posibilităţi legate de scriere au creat atât o zonă de intimitate, izolare şi refugiu pentru individul care s-a sustras controlului comunităţii, cât şi faptul că evoluţia nu distruge toate practicile vechi şi nici nu e împărtăşită de toţi cei care se ocupă de tipărirea cărţilor. A citi cu voce tare pentru alţii sau pentru sine, a citi din obligaţie sau din plăcere sunt acţiuni care nu dispar odată cu revoluţia lecturii efectuată în tăcere şi în intimitate. Este vorba de a recunoaşte, şi în acest domeniu, îmbinarea unor practici fără a pierde din vedere faptul că apar noi modele de comportament, noi conduite culturale, caracteristice procesului de privatizare din prima parte a acestei epoci.

Istoricii au încercat să afle numărul celor care ştiau să scrie numărând semnăturile din toate documentele parohiale sau de notariat, fiscale sau judiciare (observând astfel, cine putea să-şi scrie numele). După multe discuţii pe acest subiect, pare să se fi admis că procentajul semnăturilor poate indica în mare, care este limita familiarizării cu scrierea, dar acest lucru nu demostrează şi faptul că aceştia chiar practicau scrierea sau cititul. Existau persoane care ştiau scrie, dar nu şi să citească. Totuşi, s-a ajuns la concluzia că semnătura poate identifica populaţia care ştie să citească, dar care nu alcătuieşte totalitatea cititorilor, deoarece o parte din ei n-a ştiut niciodată să scrie, prin urmare să se semneze.

Toate aceste constatări arată un puternic progres, între secolele XVI-XVIII, a ratei semnăturilor, adică a ratei de alfabetizare. De exemplu, în Scoţia anului 1638, rata alfabetizării masculine era de 25%, iar în 1750 se ajunge la 78% pentru bărbaţi şi 23% pentru femei. În Anglia, anii 1641-1644 indică o rată masculină de 30% de alfabetizaţi, iar începând cu 1754 procentul va creşte la 60% la bărbaţi şi aproape 40% la femei. Astfel, în aceste trei regiuni, scrierea devine mai familiară, rate asemănătoare întâlnindu-se şi în alte ţări vecine.

În ţările reformate, ca şi în cele catolice, în oraşe ca şi la sate, în lumea veche ca şi în cea nouă, deprinderea scrierii face progrese. Totuşi, alfabetizarea se află şi ea într-o conjunctură în care pot să se distingă stagnări şi recesiuni. De exemplu, în Provence generaţiile şcolare dintre anii 1690-1740 cunosc o stagnare, iar în unele locuri un declin al procentajului celor alfabetizaţi (calculat după semnăturile de pe testamente şi acte de căsătorie). Având în vedere diferitele regiuni, temeiurile recesiunii variază, acestea fiind în strânsă legătură cu deteriorarea reţelei şcolare sau a afluxului de imigranţi mai puţin alfabetizaţi şi cu evoluţia conjuncturii economice globale. Prin urmare, accesul la scriere în Occident între secolele XVI-XVIII, nu a însemnat un progres liniar şi continuu.

Aceste multiple diferenţieri în ceea ce priveşte accesul la scriere creează puternice distanţări în procesul de privatizare din aceste trei secole. A şti să citeşti este condiţia obligatorie pentru apariţia unor practici noi ale intimităţii individuale. Raportul personal cu textul citit sau scris eliberează individul de vechile medieri, îl sustrage de la controalele grupului, îi îngăduie regăsirea de sine. Astfel, victoria lecturii solitare a dus la ivirea unor noi forme de pietate care modifică raporturile omului cu divinitatea. Scrierea şi cititul permit intrarea în relaţie cu ceilalţi şi cu autorităţile. Răspândirea ştiinţei de carte modelează în acelaşi timp forme inedite de sociabilitate, în care tutelează edificarea statului modern care se sprijină pe scriere, în noua lui manieră de a împărţi dreptatea şi de a conduce societatea.

Deprinderea de a citi nu e neapărat o consecinţă a protestantismului. Numai cu prilejul celei de a "Doua Reforme", cea iniţiată de pietism la sfârşitul secolului XVII, legătura individuală cu Biblia - care presupune stăpânirea lecturii - e socotită ca o exigenţă universală, însuşită mai întâi de învăţământul mutual din adunările religioase, confirmată apoi de statele respective în ordonanţele care reglementează programele şcolilor elementare. Dacă la început Biblia era accesibilă doar clerului în secolul XVI, începând cu secolul XVIII aceasta devine o carte a tuturor, apărută în numeroase exemplare şi la un preţ scăzut.

Propăşirea alfabetizării şi răspândirea lecturii constituie unul dintre evenimentele majore care au contribuit la modificarea ideii pe care omul din Occident şi-o face despre sine însuşi, ca şi despre relaţia sa cu ceilalţi. Există totuşi şi o anume ostilitate în privinţa stăpânirii şi a răspândirii scrisului. Ura socială a colectivităţii îşi trage seva dintr-o triplă respingere a scrierii, pentru că:

1. ea e purtătoare a hotărârilor justiţiei;
2. ea fixează servituţile economice ale celor săraci;
3. are o putere magică şi malefică.

Mânuirea scrierii se caracterizează astfel, prin impunerea unei autorităţi care supune, cu ajutorul legii sau al magiei, pe cel slab celui puternic şi prin semnul unui refuz al egalităţii comunitare. Tiparul se face vinovat pentru că el corupe textele, puse în circulaţie în ediţii lucrate în grabă şi pline de greşeli, făcute pentru profit; corupe spiritele, răspândind texte imorale şi eretice, sustrase controlului autorităţilor ecleziastice; corupe însăşi ştiinţa, umilită astfel, fiind dezvăluită ignoranţilor. O altă opoziţie vine din partea creştinismului care precizează că numai preoţii sunt interpreţii autorizaţi ai tainelor divine, ai naturii sau ai statului.

Există astfel două motive care constituie un duo fundamental: cel care atribuie oamenilor de rând o respingere a culturii scrise, înţeleasă ca un instrument de dominare, ce rupe structura comunităţii, şi cel care îi obligă pe ştiutorii de carte să stăvilească însuşirea de către vulgaritate a cunoaşterii, chiar a cheii care dă acces la aceasta. Împotriva acestei duble realităţi au trebuit să lupte societăţile occidentale odată cu intrarea lor în lumea scrierii.

Începând cu secolele XVI-XVIII apare o practică nouă: lectura efectuată în intimitatea unui spaţiu personal, care duce la reflecţia solitară. Individul poate citi fără a mai rosti cu voce tare sau joasă. Astfel lectura devine mai rapidă, ducând la formarea propriilor păreri, idei. Acest tip de lectură se răspândeşte foarte rapid în toate cercurile de cititori, activitatea intelectuală devine un act al intimităţii individuale, o confruntare personală cu texte tot mai numeroase.

Determinarea numărului celor care citeau în această perioadă este grea. Astfel s-au cercetat inventarele întocmite după deces, în care era menţionat şi numărul de cărţi pe care le posedau, dar asta nu înseamnă neapărat că au fost şi citite sau cumpărate de către răposat sau nu putem şti dacă acesta a deţinut şi cărţi interzise şi care i-au fost sustrase de către autoritaţi.

Frontiera religioasă apare decisivă pentru a diferenţia două ipostaze în legătură cu cartea proprietate personală. La Metz, în secolul al XVII-lea, în inventare găsim 70% carte în familiile protestante şi doar 25% la cele catolice, iar în privinţa burghezilor, avansul e şi mai mare, astfel bibliotecile calviniste sunt de 10 ori mai bine aprovizionate decât cele catolice.

Majoritatea cărţilor din bibliotecile personale erau religioase. A citi însemnă a reveni neîncetat la aceleaşi cărţi, puţine la număr în afara Bibliei, cărţi transmise din generaţie în generaţie. Citită în tăcere, deţinută adesea de mai mulţi indivizi şi înscrisă în centrul sociabilităţii şi al experienţei personale, cartea devine astfel părtaşă privilegiată a unei intimităţi inedite. Iar pentru cei care pot avea una, biblioteca înseamnă de acum înainte locul izolării, al studiului şi al meditaţiei solitare.

Cartea, proprietate personală şi locul unde este consultată şi păstrată, devine obiectul unei atenţii deosebite. Locke, spre exemplu, acorda o şi mai mare importanţă bibliotecii personale, atribuind o cotă fiecărei cărţi, catalogând şi inventariind fiecare carte, aşezându-le apoi după mărime pe rafturi. Pentru Locke, raportul cu cartea însemna o activitate care cere timp, care presupune manipulări fără număr, care notează pe fiecare carte în parte detalii privind achiziţionarea, locul pe raft, lectura. Treptat locul aşezării cărţilor se modifică, ajungând să fie plasate chiar şi în dormitor, datorită obiceiului de a citi înainte de culcare. Există apoi dovezi că se citeau chiar şi cărţi licenţioase tocmai pentru "a putea lua cunoştinţă de infamia lumii", după care erau arse, tocmai pentru a nu păta reputaţia bibliotecii personale.

În secolul al XVIII-lea, concordanţa dintre lectură şi viaţa privată e de acum bine statornicită, ca şi cum practica lecturii ar fi fost suficientă pentru a desemna toată sfera existenţei intime. Exemple de femei citind apar în tablourile vremii, citind de obicei broşuri sau romane. Pentru unii oameni, proveniţi din popor, stăpânirea scrierii înseamnă şi elaborarea ei. La sfârşitul secolul al XVIII-lea, un număr foarte mic de oameni din popor încearcă să-şi modeleze după lecturile personale propria poveste a vieţii, trăită cu adevărat sau doar imaginată. Lectura cu voce tare e una din practicile care dau coerenţă altui gen de viaţă particulară: cel al intimităţii familiale. Citesc soţii între ei, apoi tatăl şi fiul, apoi toată familia mai ales când e vorba de o lectură biblică. În secolul al XVII-lea, să asculţi citindu-se este încă o practică des întâlnită. Diverse modalităţi de lectură şi de relaţii cu cartea definesc unele practici statornicite, unele sociabilităţi modelate după un anume prototip: lectura solitară alimentează studiul personal şi schimburile intelectuale, societatea amicală are drept bază lectura cu voce tare, comentariul, discuţia, putând reuni un public mai larg. Această reprezentare dominantă, care în secolul al XVIII-lea laicizează şi efeminează o lectură de intimitate pe de-a întregul religioasă şi mai ales masculină, nu acoperă, nici pe departe, toate practicile vechi.

Sociabilitate a convivialităţii, intimitate familială şi domestică, izolare individuală: acestea sunt cele trei sfere ale existenţei oamenilor din Occident, unde cartea şi citirea ei ocupă un loc de frunte. Conţinutul lecturilor publice e foarte variat, de la culegerile de modele şi de tipare specifice atelierelor din secolul al XVIII-lea, pancardele lipite pe zidurile oraşului şi textele religioase, până la cărţile de mare circulaţie, romane cavalereşti. Aşadar, între secolele XVI-XVIII, lectura cu voce tare, între prieteni sau în adunări, rămâne una din legăturile principale care alcătuiesc sociabilităţile, chiar şi pe cele elitiste.

Bibliografie

1. Istoria vietii private coordonata de Ph. Arries, G. Duby, Bucuresti, Meridiane, 1995, Vol. 5.
2. Istoria Europei de Serge Berstein, Pierre Milza, Bucuresti, Humanitas, 1997, Vol. 2.