Mrd. Szabó Enikő

Istoria cafenelelor, şi, implicit, a celor literare, începe cu răspândirea cafelei în ţările Europei, de aceea este necesară cunoaşterea acestui proces, înainte de prezentarea dezvoltării acestor adevărate "instituţii" literare. Această temă este, din păcate, ignorată de istoriografia tradiţională, deşi ar putea fi inclusă în aria istoriei, având legături cu dezvoltarea societăţii, a oraşului, a industriei (meşteşugurilor), cât şi cu istoria mentalităţilor, a culturii şi a vieţii cotidiene.

Consumul de cafea, preluat de la arabi şi de la turci, s-a răspândit treptat în Ungaria. Doar cu câţiva ani după ocuparea oraşuluiBuda de către turci, în listele de taxe ale defterdarilor¹ găsim cafenele din Buda şi Pesta, numite kahve hane. Cu toate ca între 1567 şi 1640 consumul cafelei era interzis, pedepsindu-se nu rareori sângeros, la Buda cafenelele funcţionau nestingherite. Aceste cafenele erau exclusiv destinate turcilor, deoarece nici nobilii unguri, nici oamenii de rând nu consumau cafea.

Primul vânzător de cafea din Pesta pe care îl cunoaştem după nume este un sârb, pe nume Blasius Cavesieder. Înainte să îşi deschidă cafeneaua, vindea pe străzi, prin 1714, băutura preparată de el, pe care o purta pe o tăviţă agăţată la gât. La Buda, primul negustor de cafea cunoscut este Alessandro Arrutin, în anul 1717. Douăzeci de ani mai târziu, avem date despre 3 cafenele diferite. Cafeneaua meşterului Franz Reschfellner este cafeneaua cetăţenească (Bürger Kaffee), unde se stă la taclale, se citesc ziare, se joacă şah şi dame. A doua cafenea (ca a meşterului Blasius) este cea tipică de est, unde se fuma pipă şi se întâlneau comercianţii turci, armeni, greci şi evrei. Francesco Bellieno reprezenta forma de sud a cafenelei (italiană, franceză, spaniolă), îmbinând cafeneneaua cu magazinul de jucării şi dulciuri. Acesta a fost dat în judecată de către primii doi din cauza preţurilor mici pe care le practica, atrăgând astfel mulţi dintre clienţii semenilor săi. La el apare prima dată biliardul, dominoul şi diferitele jocuri de cărţi, şi, de asemenea băuturile, răcoritoare. Mai târziu aceste trei tipuri se îmbină, dând naştere cafenelei clasice (în sensul propriu al cuvântului). În anii 1780, apar aşa-numitele cafenele studenţeşti. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, numărul cafenelelor creşte simţitor, iar odată cu culturalizarea lor creşte şi rolul lor în societate, devenind locul de întâlnire al tinerilor intelectuali. În istoria secolului al XIX-lea cafenelele au un rol însemnat, drept loc de adunare a tinerilor intelectuali, iar cafenele precum Arany Sas, Philosophus, Paradicsom şi mai ales Pilvax, au devenit centre unde se năştea istoria şi politica.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cafenelele îşi câştigă cu adevărat importanţa în viaţa culturală a capitalei, pe lângă teatre, galerii şi săli de concerte. Se construiesc cafenele noi, strălucitoare. După unirea oraşelor Pest, Buda şi Obuda, în 1873 se naşte un oraş nou: Budapesta. Noua administraţie unică face minuni: la cumpăna dintre secole era deja un oraş cu un milion de locuitori, cu străzi pavate cu piatră, reţea de tramvai, conducte de apă şi trafic dezvoltat. În anul mileniului, Budapesta avea 591 cafenele şi 409 "măsurători de cafea", adică locuri unde se vindea cafeaua. Din acest moment, Budapesta este botezată "oraşul cafelei", şi tot din acest moment începe perioada de glorie a cafenelei literare.

În prima lună a războiului mondial a crescut mult circulaţia în cafenele. Aşteptarea veştilor, nesiguranţa, dorinţa de a discuta despre evenimente i-au făcut pe oameni să se adune în aceste localuri. Aici, de obicei, erau afişate raporturile de luptă, iar pe pereţi erau mici hărţi pe care se putea urmări desfăşurarea luptelor. Acest curent însă n-a ţinut mult. Veştile despre pierderi i-au dezamăgit pe oameni şi aceştia s-au retras în case. Mulţi dintre clienţii de bază, dar şi dintre chelneri, s-au alăturat forţelor armate. În această perioadă se angajează din ce în ce mai multe femei în cafenele. În asemenea împrejurări, nu au rezistat multe cafenele, şi au început să-şi închidă porţile, atât cele mici, cât şi cele mari. Sărăcia generală a făcut ca şi o ceaşcă de cafea să fie un lux pentru oameni. Obiectele metalice din cafenele au trebuit predate. Treptat a dispărut frişca, laptele, vestitele produse de patiserie, preţul cafelei a crescut, apoi au dispărut şi zahărul şi tutunul. Nu se mai jucau jocuri, iar încet-încet nici discuţii treptat, discuţiile au încetat. Doar cafenelele muzicale din proximitatea gărilor mai aveau clientelă. Acestea se numeau "cafenelele morţii", deoarece aici oamenii îşi luau rămas-bun de la cei care se duceau pe front. În septembrie 1915, cafenelele erau obligate prin decret sa gătească mâncare ieftină, pentru clasele cele mai sărace. Astfel şi-au pierdut caracterul intelectual şi au devenit simple cantine. După război însă cafenelele şi-au regăsit rapid drumul spre viaţă. Au apărut una câte una cafeneaua-restaurant, café-confiserie (cu prăjituri), café-concert, café-spectacle, café-danse, coffee-bar etc.

Odată cu anii '20 au loc mari schimbări. Se deschid magazine fastuoase, în cafenelele-restaurant se aude muzică nouă, veselă, apar cântăreţele de bar, se deschid saloane de bridge şi de ping-pong. În anii '30 însă apare concurenţa: espresso-ul. Se răspândeşte rapid, deoarece nu necesită investiţie mare, era mult mai uşor de întreţinut şi aducea un profit mult mai mare.

Al doilea război mondial a dat o lovitură aproape fatală şi cafenelelor. Pe 18 februarie 1945, îşi deschide uşile cafeneaua Centrál, cu toate că avea pereţii arşi, geamurile sparte, mobila distrusă, şi nu avea nici apă, nici electricitate. Îşi aştepta clienţii cu supă caldă, ceai şi supliment de cafea. În următoarea perioadă s-au deschis mai multe cafenele, însă nici una nu era cafeneaua tradiţională cunoscută. Un scriitor maghiar, Ruffy Péter se întreabă: "ce anume a omorât - metaforic vorbind - cafenelele din Budapesta? Concepţia falsă conform căreia în aceste localuri pline cu oglinzi argintii doar se povesteşte, se fumează şi se pierd nopţile". Ultimul mare eveniment al istoriei cafenelelor s-a petrecut în 1954, când şi-a redeschis uşile legendarul New-York, sub numele de Hungária, azi este mai degrabă un muzeu… atracţie pentru turişti.

Un motiv al popularităţii cafenelelor este faptul că dizolvă diferenţele dintre clase. Aici toţi oamenii sunt egali, toţi sunt serviţi la fel, toţi pot citi şi juca jocurile de societate. Dar, să le luăm pe rând. Ce se poate face de fapt într-o cafenea? în primul rând, se poate servi cafea: lungă, scurtă, amară, dulce, cu frişcă sau lapte…nu costă mult şi se poate savura timp îndelungat, în cafeneaua călduroasă, confortabilă şi mobilată frumos. Apoi la o cafea merge şi o ţigară sau ţigaretă, cafenelele fiind în general locuri în care se fumează (la început se fuma narghilea²). La o cafea şi o ţigară merge şi o lectură: ziarele variate, acestea fiind de la început atracţia principală. Pe lângă cele autohtone, în multe locuri se găseau şi cele din străinătate. Din punct de vedere cantitativ trebuie să amintim colecţia cafenelei New-York: pe lângă publicaţiile autohtone se găsea New York Times, Neue Zürcher Zeitung, Figaro, multe ziare vieneze şi vreo 400 ziare din afara capitalei. În afară de ziare se mai putea consulta lexiconul Pallas, registrul de adrese al oraşului, registrul localităţilor, registrele de ofiţeri, mersul trenurilor. Mai mult, cafeneaua EMKE avea şi o destul de bogată bibliotecă cu fond de împrumut. De asemenea, la cafenea se poate şi lucra. Se pot scrie versuri, drame, romane, articole. În cele mai multe locuri puteau fi găsite hârtie, cerneală şi instrumente de scris. În cafenele se discutau şi afaceri şi politică, dat fiind faptul ca aici se puteau afla şi analiza cele mai noi ştiri. Apoi, aici se putea mânca, în unele, mâncare ieftină, în altele, bucate alese. La început nu se servea mâncare caldă, doar prăjituri, dulciuri, aperitive reci. Începând cu anul 1910, tot mai multe cafenele tind să îşi acoperă mesele de marmură cu feţe de mese albe. Noul tip de cafenea-restaurant îşi astepta clienţii cu mâncare caldă (lucru care i-a înfuriat pe proprietarii de restaurante). În cele mai multe cafenele se putea asculta muzică, mai ales seara. Se puteau asculta toate genurile de muzică, de la lăutari ţigani la jazz, la începutul secolului fiind la modă ansamblurile feminine. Nu în ultimul rând, în cafenele se puteau juca jocuri de societate. Conform unui ghid din 1833, fiecare cafenea din Pest avea una sau mai multe saloane de joc. Biliardul, joc extrem de popular, era un drept exclusiv al cafenelelor, putându-se juca doar aici. Şahul era un alt joc îndrăgit, mai ales de către scriitori. De exemplu, la Cafeneaua "Orient", Gárdonyi Géza avea o masă special făcută pentru el, din marmură albă şi neagră, întocmai ca o tablă de şah. Jocurile de cărţi aveau mai multe variante, ca faraonul sau baccarat-ul, apoi se mai jucau domino, loterie, jocurile cu zaruri, roata norocului (predecesorul ruletei). Jocurile preferate de intelectuali erau cele cu cuvinte, rime, anagrame. De exemplu unul dintre ei scria doar rimele, iar ceilalţi trebuiau să scrie restul poeziei. Alte servicii oferite: se puteau primi scrisori personale pe adresa localului (căsuţă poştală personală), servicii telefonice, mesagerie, maşină de scris, vânzare de bilete pentru teatru şi cinematograf. Vânzătorii ambulanţi ofereau tutun, timbre, plicuri, flori, cărţi. La New-York, la un moment dat, funcţiona chiar şi o frizerie şi o casă de amanet.

Popularitatea cafenelelor depindea în mare măsură de proprietar şi de personal. Chelnerii ajutau de multe ori tinerii scriitori să îşi găsească de lucru sau le dădeau împrumuturi pe termen nedefinit. Clienţii mai săraci primeau, de exemplu, zahăr gratuit la cafea. Artiştii şi ziariştii aveau reducere de 10%. La cafeneaua Japán exista aşa-numita "cină studenţească": în fiecare an un student de la şcoala de Arte primea zilnic o masă gratuită. La unele cafenele artiştii puteau să consume pe credit pe o perioadă de 2 săptămâni. Tot la New-York exista aşa-numitul "platou literar", care conţinea câteva felii de caşcaval şi mezeluri şi era foarte ieftin.

Publicată în anul 1943, volumul Lista alfabetică telefonică a reţelei unificate din Budapesta (A Budapesti Egységes Hálózat (Budapest és Környéke) Bet?rendes Távbeszélő Névsora) enumeră 27 de espreso-uri, 129 de cafenele şi 36 de măsurători de cafea. Numele lor nu ne spun multe, deoarece majoritatea au dispărut în timpul sau după război. Unele au supravieţuit, au fost reconstruite, dar şi-a pierdut strălucirea şi eleganţa arhitecturală, şi-au pierdut şi numele, primind denumiri noi, revoluţionare, pentru a sugera optimism. Odată cu disparţia lor, a dispărut o lume întreagă, lumea bogată a acestor întreprinzători evaporându-se împreună cu proprietarii şi clienţii lor.

Lumea cafenelelor a pătruns în literatura universală, în presă, în cultura burghezilor şi a poeţilor, s-au scris multe volume despre istoria lor, cele mai multe însă ne oferă doar un punct de vedere cultural, ne informează despre viaţa proprietarilor, despre profiturile obţinute şi despre obiceiurile mai mult sau mai puţin obişnuite ale chelnerilor. Nu aflăm însă mai nimic despre structura şi materialele folosite la decoraţiunile interioare, despre mobilier şi despre obiectele decorative. Din păcate, azi se pune un accent mult prea mare pe catedrale şi alte mărturii ale trecutului îndepărtat, şi se acordă o atenţie mult prea mică acestor "vestigii triviale" ale deceniilor trecute.