Drd. Adriana Szekely

Am ales acest titlu, parafrazând un altul¹ apărut în buletinul Asociaţia, în urmă cu doi ani, chiar în anul constituirii A.B.R.-ului, adică a Asociaţiei profesionale a Bibliotecarilor din toate tipurile de biblioteci din România (naţionale, universitare, specializate, publice şi şcolare). Pe prima pagină a revistei se menţiona, prin comparaţie, atitudinea bibliotecarilor faţă de viaţa asociativă şi anume că, în România, primul gând al unui bibliotecar, atunci când este pus în situaţia de a discuta despre apartenenţa sa la o asociaţie profesională, este de a se întreba cu ce îl ajută asociaţia sau mai concret ce îi dă sau ce îi poate da asociaţia?! Trebuie să recunosc că de multe ori am auzit colegi de breaslă întrebând acest lucru şi chiar argumentele acestora referitoare la modelul sindical (oferirea de cadouri cu diverse ocazii, bilete de odihnă etc.)! Mergând spre vest, în Danemarca, spre exemplu, a fi membru într-o asociaţie profesională este un lucru de la sine înţeles. Bibliotecarii nici măcar nu consideră necesar să-şi pună vreo întrebare, iar în America de Nord, bibliotecarii îşi pun totuşi o întrebare, mult diferită de a celor din România: Cu ce pot ajuta eu asociaţia? Aceasta este dovada evoluţiei culturii profesionale, dar şi a celei asociative!

În faţa unei astfel de atitudini a bibliotecarilor din România am considerat oportună invitaţia mai tinerilor colegi masteranzi ai Facultăţii de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai", specializarea Biblioteconomie, de a scrie un articol despre asociaţia bibliotecarilor şi despre ceea ce ne poate oferi participarea la viaţa asociaţiei.

Pentru început este necesar să facem o scurtă incursiune în trecutul "organizatoric" al bibliotecilor şi al bibliotecarilor din România. Să vedem de ce şi cum a apărut Asociaţia Bibliotecilor Publice, considerată de către unii fiind "prima" sau Asociaţia Bibliotecarilor, cea de "a doua", după 1947, deci alta!?

Repere istorice ale constituirii asociaţiei bibliotecarilor din România

Iniţial, am dorit să subliniem faptul că ABR-ul actual este prima asociaţie unificată a bibliotecarilor din România, dar lucrurile stau în fapt altfel : primele asociaţii s-au constituit în perioada interbelică. Pe 19 iulie 1919, profesorului Iorga i se atribuie în mod onorific sarcina de a organiza şi conduce bibliotecile din subordinea Ministerului Instrucţiunii Publice, dar şi de a conduce Asociaţia acestor biblioteci publice. Deoarece la cinci ani de la înfiinţarea Asociaţiei nu s-au înregistrat rezultate remarcabile, a fost nevoie de noi eforturi organizatorice şi de clarificări ale ţelurilor spre care să tindă bibliotecarii din întreaga ţară.

Directorul Fundaţiei Universitare Carol I, Al Tzigara-Samurcaş sublinia în anul 1924 faptul că: "Ideea unei asociaţiuni a bibliotecarilor a răsărit din convingerea că bibliotecile de la noi sunt organizate într-un mod extrem de variat, că nu există nici o unitate în organizarea lor, şi că acest fapt este în paguba culturii generale. Pentru această lipsă de organizaţie unitară, este semnificativ faptul că mai uşor şi mai intens ţinem legătura cu bibliotecile din străinătate, decât cu cele de la noi, dintre care cu multe nu putem avea azi nici o legăturㅠť. […]"Având în vedere starea precară în care se află bibliotecile din întreaga ţară, am hotărât ţinerea unui congres al bibliotecarilor în luna aprilie 1924. Cu acest prilej urmează să se arate, pe de o parte, lipsurile de care suferim, cât şi măsurile de îndreptare care se impun, deşteptându-se astfel interesul general pentru aşa de importantul rol pe care trebuie să-l aibă bibliotecile în cultura unui popor."²

Eugen Barbul, directorul Bibliotecii din Cluj, şi-a comunicat propunerile în iulie 1924 (congresul fusese amânat pentru septembrie): "Propunerile pe care intenţionăm a le face şi susţine înaintea congresului, le cuprindem într-un singur punct şi anume: Ťînfiinţarea Asociaţiei bibliotecarilor din ţară. [...] Asociaţia ar fi organul competent pentru rezolvarea tuturor chestiunilor de specialitate, de existeţa cărora vor avea să ţină seamă factorii conducători. În primile probleme, pe care ar urma să le rezolve asociaţia, amintim: a) alcătuirea unui regulament unic pentru toate bibliotecile din ţară, b) asigurarea unei situaţii materiale echitabile a bibliotecarilor şi c) înfiinţarea unui organ de publicitate."

Profesorul Petre Andrei, directorul Bibliotecii Universitare din Iaşi, comunica la 8 aprilie 1924: "...cât priveşte congresul..., cred că e necesar mai ales acum, când biblioteca e resursa tuturor intelectualilor pentru care cumpărarea unei cărţi a devenit un adevărat lux." P. Andrei, în scrisoarea din iulie 1924, a propus să se discute "în mod special problema salarizării, gradaţiilor şi în general situaţia materială a bibliotecilor şi bibliotecarilor". După întrunirea prealabilă, din iunie 1924, a fost trimisă o nouă scrisoare către toate bibliotecile, semnată de acelaşi Al. Tzigara-Samurcaş, ce însoţea proiectul de statut, aprobat de Congres la 15 septembrie 1924, din care reţinem:

1. Să se ocupe de toate chestiunile ce privesc interesele bibliotecilor şi bibliotecarilor;
2. Să sprijine printr-o acţiune sistematică orice iniţiativă care ar avea ca scop înfiinţarea şi organizarea de biblioteci publice şi private, chemate să contribuie la desvoltarea culturii naţionale;
3. Să apere drepturile şi interesele comune ale bibliotecilor şi bibliotecarilor din întreaga ţară."
   La Congres au fost aleşi: Ion Bianu preşedinte, Al. Tzigara-Samurcaş şi C. Mandicevschi vicepreşedinţi, Emanoil Bucuţa secretar, M.E. Ciuchi casier şi 4 membri ai Consiliului de conducere.³

La Conferinţa din 1947, s-a încercat să se facă primul pas pentru reorganizarea Asociaţiei Bibliotecarilor, înfiinţată în 1924, deci, ca o continuitate a vieţii asociative a bibliotecarilor. Conferinţa respectivă a fost convocată din iniţiativa, Bibliotecii Academiei Române, director prof. Ion I. Nistor, împreună cu Biblioteca Fundaţiei Universitare "Carol I". De reţinut că problemele puse în discuţie în 1947, erau asemenea celor ce au motivat înfiinţarea Asociaţiei din 1924: "1/. Organizarea unitară a bibliotecilor publice, 2/. Împrumuturile şi schimburile interbibliotecare, 3/. Întocmirea catalogului general al tuturor Bibliotecilor din ţară, 4/. Legăturile cu străinătatea, 5/. Înzestrarea bibliotecilor şi situaţia personalului de serviciu."

După evenimentele din 1989, viaţa asociativă în perimetrul bibliotecilor din România cunoaşte o segmentare, mai întâi prin înfiinţarea, în 27 martie 1990, a A.B.I.R (Asociaţiei Bibliotecarilor din învăţământ, România), şi apoi prin apariţia A.N.B.P.R (Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România), pentru bibliotecarii din reţeaua bibliotecilor publice. Din aceasta din urma, s-au mai desprins încă două asociaţii, cea a bibliotecarilor din Biblioteca Municipală "Mihail Sadoveanu" (B.M.M.S, mai 1991), iar cea de-a doua a bibliotecarilor din Biblioteca Naţională a României - A.B.B.N.R (22 octombrie 1999). Trebuie subliniat faptul că, la 31 octombrie 1997, Asociaţia bibliotecarilor din B.M.M.S. obţine statut juridic sub denumirea de A.B.I.D.O.B (Asociaţia Bibliotecarilor şi Documentariştilor din Bucureşti).

O primă încercare de reunificare a asociaţiilor de bibliotecari este "momentul federalizării"- 11 iunie 1999. Atunci are loc Adunarea de constituire a F.A.B.R. (Federaţia Asociaţiilor de Biblioteci din România) la care aderă ca părţi constitutive: A.B.I.R., A.N.B.P.R., A.B.B.N.R. Şi A.B.I.D.O.B.

Stimulaţi de ideea refacerii unităţii în asocierea tuturor bibliotecarilor, din toate tipurile de biblioteci, ca unică şansă de a sensibiliza structurile administraţiei publice centrale şi locale, iar forurile tutelare să ţină seama de "importantul rol pe care trebuie să-l aibă bibliotecile", în data de 19 martie 2007, cei 181 de participanţi reuniţi în Aula Bibliotecii Academiei Române au votat în unanimitate noul statut al Asociaţiei Bibliotecarilor din România (ABR) şi transformarea Asociaţiei Bibliotecarilor din învăţământ - România (ABIR) în Asociaţia Bibliotecarilor din România (ABR).⁴

Comparând statutele asociaţiei bibliotecarilor din România din 1924 cu cel aprobat după mai bine de 80 de ani, în 2007, vom formula doar câteva observaţii de ordin general: