Marius-Bogdan Beldean

În lumea bibliografiei militare române numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza este rostit cu admiraţie şi respect, pentru că în zilele domniei lui oastea românească a fost înzestrată cu o instituţie foarte importantă pentru Armata Română: Biblioteca Ministerului de Război - care dăinuie şi astăzi.

Este cunoscut faptul că în anul 1860, pe baza unui ordin de zi pe toată Oastea, s-a decis ca bibliotecile Ministerului de Război şi a şcolii militare din Bucureşti (aceasta din urmă fiinţând din 1852) "nu vor forma decât una şi aceiaşi" instituţie. Concomitent, domnitorul a promulgat legea bugetului acestui minister, lege în care se prevedea într-unul din articole suma (exorbitantă pentru acele vremuri) de 40.000 lei, special destinată respectivei biblioteci pentru "cumpărarea de cărţi, instrumente, modeluri şi abonament la Jurnale".

Această largă deschidere către introducerea culturii în armată se înscria în preocuparea lui Cuza pentru dezvoltarea instrucţiunii publice, intenţie făcută cunoscută la 6 decembrie 1859, când susţinea că "în educaţiunea poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat". Nu ne va mira, deci, alăturarea armatei la acest deziderat. "Instrucţia oastei - afirma ministrul său de război, colonelul, mai apoi generalul Ioan Emanoil Florescu - este principalul element care poate pune o armată pe piciorul dorit", acela de a pregăti luptători spre "a păstra independenţa ţărei, obţinută cu sângele cel mai preţios al poporului nostru".

Peste câţiva ani, în 1864, se aprecia, pe bună dreptate, că în urma acestei fericite decizii, "biblioteca ministerului a mers înflorind", întrucât "s-au cumpărat neîncetat uvraje", ajungându-se la acea dată la aproape două mii de volume, în general "cele mai neapărate la studiul noilor organizări ce s-au introdus în oaste", precum şi cele mai "renumite (volume) tratând despre sciinţă, artă şi istorie militară".

Martore ale acestei reale înfloriri sunt cataloagele ei, tipărite în trei ediţii, cu creşteri spectaculoase, calitative şi cantitative, ale fondurilor de publicaţii.

Dar ideea aceasta generoasă a răspândirii culturii în general şi în special a culturii profesionale în armată prin intermediul bibliotecii nu s-a oprit doar la dezvoltarea

Bibliotecii Ministerului de Război. Motivând că acest gen de instituţii are drept scop "a înlesni dar oficerilor ce studiez mijloacele necesarii, a îndemna pe toţi să se ocupe în orele ce le lasă libere serviciului, a răspândi astfel instrucţia în corpuri", viitorul general Eustaţiu Pencovici făcea în 1864 recomandarea ca "în interesul armatei" să se înfiinţeze biblioteci şi în unele garnizoane mai mari, pentru început nominalizând pe cele din oraşele Iaşi, Craiova, Ismail şi Galaţi.

Într-adevăr, un an mai târziu, în 1865, asistăm la înfiinţarea primei biblioteci de regiment, cea a Regimentului 2 Infanterie de la Craiova.

Cu timpul, pe măsură ce însuşi organismul militar ia amploare, se are în vedere crearea unui adevarat sistem de biblioteci, care în 1912 avea deja următoarea alcătuire :

1. bibliotecile şcolilor (incluzând aici atât şcolile militare ale diferitelor arme cât şi Şcoala Superioară de Război);
2. bibliotecile Statului Major General şi ale comandamentelor;
3. bibliotecile cercurilor militare (inclusiv cea a Cercului Militar Naţional)
4. bibliotecile corpurilor de trupă.

În 1937 se demonstra, ca urmare a dezvoltării enorme a domeniului, necesitatea presantă a unei biblioteci tehnice a artileriei, iar în 1945 se aprobă regulamentul de funcţionare a bibliotecii Statului Major al Aerului, ceea ce arată grija constantă a autorităţilor militare ca biblioteca să fie prezentă în toate structurile armatei pe măsură ce acestea capătă dimensiuni din ce în ce mai pregnante.

Activitatea optimă a acestor biblioteci, adică îndeplinirea menirii lor de şcoală în vederea perfecţionării meseriei armelor, presupune lărgime de orizont în ceea ce numim astăzi procesul de creştere a colecţiilor, de organizare a lor, precum şi o relaţie cu totul particulară cu cei ce le frecventează. Preocuparea de a crea instrumentele dupa care să se conducă activitatea bibliotecară în armată a fost permanentă şi a avut ca obiectiv racordarea acesteia la conceptele biblioteconomice moderne. A fost un noroc faptul că sugestiile lui E. Pencovici de realizare a cataloagelor erau urmarea a ceea ce văzuse în bibliotecile militare străine, mai cu seamă în Franţa sau că regulamentul din 1898 al Bibliotecii Ministerului de Război, datorat lui Nicolae Densuşianu (care a fost custode al acesteia între anii 1884 şi 1912), pornea de la considerentul (conform cu realitatea intrinsecă a fondurilor sale de publicaţii) că aceasta este o instituţie ştiinţifică cu un pronunţat caracter enciclopedic, ce fusese concepută de interes naţional din punct de vedere al structurii colecţiilor (menţionăm în acest sens că ea a beneficiat de depozit legal până în 1947) . Biblioteca militară ca instituţie de cultură şi-a propus dintotdeauna să facă front comun cu surorile ei din viaţa civilă în ceea ce priveşte introducerea noilor cuceriri teoretice şi practice ale domeniului. Cred că nu mai este nevoie să amintesc faptul că astăzi Biblioteca Militară Naţională îşi desfăşoară activitatea urmărind aceleaşi deziderate care au stat la baza înfiinţării ei, evident puse de acord cu cerinţele anilor pe care îi trăim şi la amplitudinea pe care o presupun eforturile de integrare a oştirii româneşti în noile structuri de securitate euroatlantice.

Am încercat să arăt în cele câteva rânduri de mai sus că iniţiativa lui Alexandru Ioan Cuza de a întemeia Biblioteca Ministerului de Război a găsit un teren fertil în oastea românească. Ideea lui, căpătând dimensiuni pe potriva complexităţii cerinţelor sistemului nostru militar contemporan, dăinuie şi acum, astfel că omagiul nostru se îndreaptă nu numai către cel care a pus temelie actualei Biblioteci Militare Naţionale ci şi către domnitorul a cărui generozitate a determinat în lungul vremii crearea unei întregi reţele de biblioteci militare, adevarat tezaur de ştiinţă şi înţelepciune pus în slujba oştirii româneşti.