Anca Balea

"Numitul Isaac ne-a poftit să intrăm cu o uşoară încuviinţare. O penumbră albăstrie învăluia totul, insinuând numai crâmpeie dintr-o scară de marmură şi o galerie de fresce populate cu figuri de îngeri şi de creaturi fabuloase. L-am urmat pe paznic de-a lungul acelui coridor de palat şi am ajuns într-o mare sală circulară unde o adevărată bazilică de neguri zăcea sub o cupolă sfâşiată de fascicule de lumină ce atârnau din înalt. Un labirint de coridoare şi de rafturi ticsite de cărţi urca de la bază spre vârf, configurând un stup urzit din tuneluri, scări, platforme şi punţi ce lăsau să se ghicească o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. M-am uitat la tata, cu gura căscată. El mi-a zâmbit, făcându-mi cu ochiul.

- Daniel, bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate."

Acesta este felul în care Carlos Ruiz Zafon îşi invită cititorii să intre în lumea fabuloasă a cărţii prin intermediul operei sale "La sombra del viento", tradusă în limba română într-o ediţie publicată de Editura Polirom, sub titlul "Umbra vîntului", în anul 2005. Este vorba de o idee aproape mitică...Cimitirul Cărţilor Uitate găzduieşte "cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp [...] aşteptând să ajungă într-o bună zi în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit." Adică acele cărţi fără stăpân, de care nimeni nu mai ştie nimic...în cartea lui Carlos Ruiz Zafon, Cimitirul Cărţilor Uitate este un loc bine protejat, păzit de bătrânul Isaac şi de o încuietoare kafkiană, "protejată de o carcasă din sticlă umplută cu relee şi roţi dinţate care sugera o cutie muzicală la scară industrială. La o rotire a încheieturii, mecanismul a ţăcănit ca măruntaiele unui automat şi am văzut pârghiile şi suporturile lor alunecând într-un balet mecanic uimitor, până când au blocat poarta cu un păienjeniş de bare din oţel care s-a adâncit într-o stea de orificii din zidurile de piatră."

Nu se putea intra în acest loc fabulos decât introdus de o persoană care fusese deja acolo şi ştia ce era acolo. Avantajul fiecărei prime vizite consta în faptul că vizitatorul putea "adopta" o carte, una dintre acele cărţi uitate, pe care era liber să o ia acasă, căreia să îi dea o nouă viaţă...

Pe lângă aceste Cărţi Uitate, din acest Cimitir special, apar acele cărţi uitate cu adevărat, acele cărţi care există în biblioteca personală a fiecăruia, acele cărţi primite cadou din partea lui Moş Crăciun, sau considerate ca un cadou neinspirat la o mai veche aniversare, puse pe un raft şi şterse din când în când de praf...Sau toate acele cărţi ce stau neatinse pe rafturile anticariatelor sau chiar ale bibliotecilor...Sau acele cărţi care stau părăsite, uitate, pe câte un pervaz, un calorifer, sau pur şi simplu abandonate într-unul din colţurile sutelor de coridoare ale facultăţilor clujene...

În antiteză cu cele imaginate de scriitorul spaniol, de curând a apărut un zvon despre o nouă practică în domeniul cărţii. Schimb de cărţi. Instant m-am gândit la Cărţile Uitate, care astfel îşi vor găsi din nou stăpân, vor recăpăta suflet. Îmi imaginam acest schimb de cărţi ca fiind un fel de troc: eu îţi dau asta, tu-mi dai altceva, şi astfel rezolvăm două probleme: scap de ceea ce nu am nevoie şi iau ceea ce-mi lipseşte. Aplicând acest principiu în lumea cărţilor, ideea nu poate fi decât benefică. Ce poate fi mai trist decat o carte fără stăpân? Sau o Carte Uitată?

Dar situaţia e cu totul altfel decât ceea ce credeam. Este o organizare foarte eficientă...Extinsă, întinsă pe mai multe ţări, două continente, dar cu predilecţie in România. Nu am reuşit să discut cu organizatorii acestei acţiuni, amănuntele le-am aflat de la un prieten care este un participant frecvent la întâlnirile organizate în scopul schimbului de cărţi. Se fac întâlniri pentru schimb de cărţi în Thailanda, Paris, Londra şi în multe oraşe din România: Timişoara, Arad, Oradea, Bucureşti, Constanţa, Brăila şi multe altele, printre care şi Clujul nostru. întâlnirile din Cluj au deja vechime, prima a fost în martie 2008 şi se pare că au succes, întrucât oamenii vin cu cărţi şi pleacă tot cu cărţi. Sunt şi invitaţi speciali la aceste întâlniri, oameni ai cărţilor în general, printre care şi colega noastră, Florina Iliş.

Mi-am întrebat prietenul în ce fel se desfăşoară concret o astfel de întâlnire, cum se merge, ce se face... Mi-a spus că frecvenţa întâlnirilor este lunară - îmi propusesem să ajung la cea din luna aprilie, dar n-am reuşit, din păcate - întâlnirile se desfăşoară în diverse locaţii anunţate pe site-ul propriu (http://schimbdecarti.ro/) şi se merge acolo... Cu cărţi sau fără, după cum doreşti... Atmosfera e relaxată, prietenoasă, se discută mult despre cărţi, autori, despre orice, de fapt. Poţi să dai cărţile tale sau să iei cărţi de la altcineva... sau şi una şi alta... sau niciuna. Evidenţa e ţinută de către organizatori. Există o listă pe care sunt notate numele celui care împrumută, numele împrumutătorului şi titlul cărţii împrumutate. Restituirea se face la următoarea întâlnire, de obicei, adică peste o lună, aproape la fel ca la bibliotecă. În caz că proprietarul cărţii restituite lipseşte, cărţile sunt păstrate de către organizatori până luna următoare, asta doar dacă nu se găseşte o altă variantă de recuperare a cărţilor între timp. Totul este foarte bine gândit, simplu şi uşor de făcut. Cu excepţia fumului de ţigară, care, se pare, domină toate întâlnirile indoor. Probabil şi din această cauză întâlnirea din luna mai e propusă să se desfăşoare într-un parc...

Iată două posibilităţi: una livrescă, una cât se poate de reală, care oferă alternative, oportunităţi de a găsi Cartea şi de a o duce mai departe, peste ani, de a nu-i lăsa locul cucerit de lumea virtuală care sub ochii noştri şi cu îngăduinţa noastră devine din ce in ce mai agresivă şi are nevoie de tot mai mult spaţiu şi timp din viaţa noastră. Oare cum ar fi dacă am aloca aceeaşi perioadă de timp şi Cărţii, şi lumii virtuale? Un mic pas înainte? Spre ceea ce eram? Sau spre ceea ce am putea fi?