Păcurar Lavinia

"Existenţa umană cuprinde toate nefericirile unei tragedii, fără ca omul să poată atinge demnitatea personajelor tragice."
(Arthur Schopenhauer)

Problema morţii reprezintă o temă constantă a gândirii umane, atrăgând şi fascinând persoane din diferite domenii de activitate: medicină, istorie sau antropologie istorică. Abordată şi interpretată în conformitate cu o scală a sensibilităţii umane, implică acceptarea şi/sau refuzul ei de către societatea umană.¹ De ce, când, cum se moare, ce se întâmplă după moarte, sunt întrebările la care s-a încercat să se răspundă de-a lungul timpului. Pornind de la o analiză interdisciplinară a subiectului au fost elaborate diferite definiţii ale morţii, potrivit cărora din perspectiva medicinei moartea reprezintă "oprirea funcţiilor vitale ale organismului", iar din perspectivă teologică moartea este "tranziţie, un stadiu intermediar spre o altă viaţă", "lumea de dincolo".

În profida multitudinii studiilor care abordează tema avută în dezbatere trebuie să recunoaştem că moartea este cunoscută şi interpretată doar "prin surse de mâna a doua şi explicaţii ştiinţifice sau medicale"², cu moartea nu putem avea o experienţă proprie pe care să o analizăm şi interpretăm apoi. Am putea spune că în moarte fiecare e ucenic şi meşter.³ Poate din această cauză, moartea, luată la persoana I singular, provoacă un sentiment de angoasă.

Moartea tulbură şi îngrozeşte datorită faptului că nu ne sunt oferite explicaţii sigure despre ceea ce se întâmplă după moarte, în aceste condiţii ne petrecem viaţa îngroziţi de ea şi făcând tot posibilul să o evităm. Astfel, pentru fiecare individ în parte, moartea nu se impune decât într-o distanţă în timp şi spaţiu, iar verbul care o desemnează nu poate fi conjugat decât la viitor, acest lucru denotă faptul că toată lumea recunoaşte această certitudine a morţii, dar totuşi o refuză, plasând acest eveniment în viitor⁴ (moartea reprezentând din punct de vedere cronologic ultimul moment al fiecărui individ). Angoasa provocată de moarte încearcă să se manifeste printr-o multitudine de interpretări.

Studiile realizate asupra morţii în funcţie de modul în care este reprezentată şi asumată moartea au evidenţiat următoarea tipologie: moartea nivelatoare, care nu iartă pe nimeni indiferent de sex, vârstă sau statut social; moartea salvatoare, care este dorită după o îndelungată suferinţă a trupului sau a sufletului; moartea dorită, văzută ca singura soluţie pentru a fi din nou împreună cu familia sau cu persoana iubită, odihnă a trupului după vicisitudinile vieţii.

De-a lungul timpului, oamenii, pentru a depăşi neliniştile şi angoasele provocate de moarte, au apelat la discursul bisericii, discurs care preconizează ideea că lumea în care trăim este un dat efemer, astfel moartea reprezintă trecerea din lumea deşertăciunilor, a păcatului şi a suferinţei în "lumea de dincolo", spaţiu al eternităţii, precum şi la solidaritatea de grup şi practicile ritualurilor familiale. Prin credinţa că actul morţii condiţionează o postexistenţă paradisiacă, se încearcă atenuarea durerii provocate de dispariţia celui drag, ar însemna o apropiere de Dumnezeu, cultivarea convingerilor în existenţa unui spaţiu al divinităţii şi al sufletelor alese, care ar fi Paradisul. În aceste condiţii, Paradisul devine o adevărată reuniune de familii fericite, căci nu există despărţiri pentru totdeauna, aceasta reprezentând o modalitate metaforică de a exprima încredere în anularea despărţirilor provocate de moarte.⁵

De asemenea, o altă atitudine pentru a învinge teama de moarte a determinat convingerea sau comparaţia morţii cu somnul. Credinţa conforma căreia morţii ar dormi este veche şi constantă. În cazul cultelor protestante, trecerea este privită sub forma intrării în spaţiul somnului, fără angoasă, căci această formă de plecare seamănă cu actul cotidian al odihnei.⁶ Potrivit afirmaţiei de mai sus, imaginea somnului netulburat are o funcţie consolatoare pentru cei care au pierdut o fiinţă dragă, căci trimite la ideea de odihnă bine meritată şi oferă posibilitatea unei viitoare "treziri" într-o postexistentă superioară, Paradisul. În acest context, pentru a evidenţia această funcţie compensatorie pentru "supravieţuitori", victime viitoare ale morţii, în credinţele religioase au fost adoptate formulele epitafiale pentru "Aici se odihneşte...", "Aici zace...", "Aici îşi doarme somnul de veci..." etc.

În toate religiile tradiţionale există valori ce sunt considerate superioare vieţii individuale, deci prin atitudine moartea nu se reduce numai la frică şi la respingere. Cei mai mulţi dintre oameni, departe de a accepta un sentiment securizat, acceptă în viaţă un anumit risc mai ales dacă viaţa lor câştigă în intensitate.

Putem afirma, fără reţineri, că nu există nici un om pe care, în timpul vieţii, să nu-l încerce teama de moarte. Din acest motiv omul încearcă să plaseze moartea dincolo de problemele vieţii, căci ea înseamnă ruptură, despărţirea de cei dragi. Aşadar, putem afirma că moartea în sine nu este cea care provoacă durerea, ci dispariţia aproapelui. În faţa acestei dureri provocate de moartea unei persoane dragi, a celuilalt, omul încearcă să renege moartea, devenind pretextul unei reflecţii, meditaţii asupra fragilităţii vieţii, un pretext pentru a trăi mai bine.⁷

Într-o altă interpretare asupra atitudinilor în faţa morţii, moartea este dorită prin ea însăşi, iar în alte cazuri pentru că, prin opoziţie cu viaţa, care este perpetuă, tensiune, efort şi dorinţă, moartea înseamnă repaus. Întâlnim la unii semeni un fel de oboseală de a trăi şi o aspiraţie spre neant, fascinaţia morţii explicând refuzul unei lumi pline de probleme şi insatisfacţii care nu acoperă dorinţele de împlinire a individului. La unii dorinţa morţii explică nevoia de a se sustrage eului propriu acest sentiment, pentru alţii este ca un blestem pentru că nu ne putem elibera decât debordând într-un extaz (erotic, mitic) ce ne dă o altă intensitate, un alt eu.

Ca formă de manifestare a regretului în faţa pierderii persoanelor importante din viaţa noastră, de-a lungul timpului au fost create diferite forme de înmormântare şi doliu, simbolizate prin diverse rituri funerare, simboluri, datini şi obiceiuri. Cu toate acestea riturile de doliu şi de înmormântare nu pot compensa pierderea suferită, acestea doar constituind un pod, un cadru de sprijin care ajută la depăşirea acestor momente şi reluarea activităţilor cotidiene.⁸ Raportul mortului cu cei apropiaţi lui este foarte repede "spiritualizat", doliul constând într-un proces de interiorizare a defunctului, iar ritualul funerar nu este altceva decât medierea vizibilă a acestui proces.⁹ Doliul reprezintă perioada de acomodare cu absenţa persoanei dispărute, perioada de împăcare cu situaţia şi depăşirea momentului.

Antropologul Geoffrey Gorer distinge trei categorii de îndoliaţi: cel care reuşeşte să-şi disimuleze complet suferinţa, cel care o păstrează pentru sine, cel care o lasă să apară liber.¹⁰ În primul caz, îndoliatul încearcă să acţioneze ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, urmându-şi viaţa normală fără întreruperi; în al doilea caz, în afară nu se întrezăreşte aproape nimic, iar doliul este păstrat în intimitate; în ultimul caz îndoliatul obstinat este exclus fără menajamente, asemeni unui nebun.

O importanţă incontestabilă s-a acordat relatărilor despre ritualul funerar, mărturie stând multutidinea sursele scrise (periodice, monografii, surse religioase şi laice). Evoluţia ritului funerar la români îndeosebi a fost studiat de către Simeon Florea Marian . Monografia "înmormîntarea la români" conţine informaţie selectată de către autor de la băştinaşii din spaţiul românesc. Este un izvor de o mare importanţă cu caracter laic. De asemenea aici putem să menţionăm şi lucrarea "Rituri funerare" scrisă de Iacob Oliviu. Autorul selectează informaţia prin metoda interviului şi astfel dă o caracteristică a elementelor şi obiceiurilor din cadrul înmormîntării.

Dintre autorii care pun în discuţie aspecte importante ale ritului funerar în numeroase articole, studii, comunicări, amintesc: Teodor T. Burada, M. Pop şi P. Buxândoiu, E. Junghietu , M. Bocşe , I. Stănulescu , N. Cuatu şi alţii.

În ultima perioadă, cel puţin în mediul urban, nu putem spune că suprimarea doliului este datorată frivolităţii supravieţuitorilor, poate e o cauză a constrângerilor implacabile ale societăţii: aceasta din urmă refuză să participe la durerea îndoliatului, reprezentând o manieră de a refuza prezenţa morţii chiar dacă se admite în principiu realitatea ei.¹¹ Cel care arată doliu nu îşi dovedeşte slăbiciunea de caracter, doar durerea pentru dispariţia persoanei dragi, exprimând astfel angoasa comunităţii, vizitată de moarte, întinată de trecerea ei, slăbită prin pierderea unuia dintre membrii săi. Ea vociferează pentru ca moartea să nu mai revină, pentru ca ea să se îndepărteze. Vizitele de doliu refăceau unitatea grupurilor, recreau căldura umană din zilele de sărbătoare.

Dintr-o perspectivă psihologică moartea unei fiinţe dragi constituie o ruptură profundă dar vindecabilă pe cale naturală, cu condiţia să nu se facă nimic pentru a întârzia cicatrizarea, doliul făcând parte din acest proces de cicatrizare. Îndoliatul trebuie să se obişnuiască cu absenţa celuilalt, să-l "interiorizeze" pe defunct.

Arthur Schopenhauer prezintă în lucrarea "Viaţa, amorul, moartea"¹² aspectele vieţii unui om, oferind maxime care inevitabil duc la o cugetare a subiectului. Atinge aspecte semnificative ale morţii, dintre care amintesc:

"Văzută de departe şi de sus, viaţa fiecărui om, în întregul ei şi în ceea ce o caracterizează, se prezintă totdeauna ca un spectacol dramatic; luată în amănunt, ea are caracterul unei comedii. Dorinţele nesatisfăcute, speranţele nerealizate, greşelile întregii vieţi, suferinţa sfârşind în moarte sunt o tragedie."

"Moartea stă în faţa oricui, în timp ce viaţa a trecut odată cu tinereţea. La ce oare merită să ne gândim? La viaţă sau la moarte, la tinereţe sau la bătrâneţe?"

"Moartea este marele rezervor al vieţii. Numai întelegând marea trecere, ordinea şi ritmul ei vom fi împăcati cu noi înşine."

În concluzie, studiul de faţă punctează câteva dintre sentimentele şi atitudinile încercate de oameni faţă de moarte, văzute pe de o parte, ca o limită a limitelor (moment final), iar pe de altă parte, analizând-o ne poate face mai înţelegători şi mai puternici. Moartea privită în ansamblu nu este un simplu discurs despre moarte, este un discurs despre relaţiile dintre oameni, despre atitudinile acestora în faţa unui moment pe care fiecare dintre noi trebuie să-l trecem.

BIBLIOGRAFIE:

1. Aries, Philippe - Omul în faţa morţii, vol. I-II. Bucureşti: Editura Meridiane. 1996.
2. Dastur, Francoise - Moartea: eseu despre finitudine. Bucureşti: Humanitas, 2006.
3. Schopenhauer, Arthur - Viaţa, amorul, moartea. Bucureşti: Editura Antet, 1997.
4. Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XIX-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de ştiinţă, 2006.
5. Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI-XX. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de ştiinţă, 2005.