Monica-Gabriela Culic

Până la apariţia tiparului cu tiraje relativ numeroase, realizate prin cheltuieli reduse, şi până la aşezarea pe baze sigure a drepturilor autorului asupra operei sale, nu se putea vorbi de editură ca instituţie organizată. Scriitorii antici nu aveau editori, opera lor fiind încredinţată copiştilor. Dar pentru că au fost cunoscute de un număr mic de indivizi şi reproduse într-un număr la fel de mic de exemplare, operele scriitorilor erau expuse pericolului dispariţiei, cum s-a spulberat, de pildă, înghiţită de flăcări, biblioteca din Alexandria, prin urmare nu se putea vorbi la acea vreme de existenţa cărţilor, numărul lor fiind infim. Un savant nu putea poseda mai mult de 10 volume, în vreme ce, restul populaţiei nu dispunea de nici un volum. În evul mediu, când atelierele de copiat s-au mutat în mănăstiri, principalul editor a devenit biserica.

În secolul al XV-lea, între senior şi călugăr se interpune burghezul, avid de a izbândi şi de a înţelege, care va dori să deţină cărţi. Invenţia tiparului se leagă de numele lui Gutenberg, şi marchează o veritabilă revoluţie, această uimitoare descoperire datorându-se fericitei întâlniri a celor trei personaje: bancherul, tipograful şi librarul.¹ Bancherul, dispunând de bani, doreşte să-i fructifice, tipograful se dedică imprimării, iar editorul este cel care cunoaşte textele şi le difuzează. O vreme, acest trio înregistrează afaceri prospere, mai târziu, bancherul se va retrage, lăsând loc celor doi profesionişti: tipograful şi librarul. Librarul-editor al sec. XVI-XVIII se defineşte prin comerţul pe care îl practică, dar pe lângă cărţile editate de el, mai vinde şi ceea ce obţine printr-un comerţ de schimb cu clienţii săi. Desprinderea editorului de tipograf s-a realizat în secolul al XIX-lea, odată cu perfecţionarea preselor de tipar şi maşinilor de fabricat hârtie, iar în 1830 se cristalizează condiţia editorului. Este vorba de o profesiune de natură intelectuală şi comercială, care urmăreşte deopotrivă să cântărească textele, să descopere autori, să le dea girul său de editor şi să controleze procesul laborios care începe cu tipărirea operei.

Începând cu 1989, în România se înregistrează o adevărată explozie a cărţii. Apar editurile particulare, unele dintre cele vechi se privatizează, altele îşi păstrează programul şi profilul, numeroase case de editură se constituie în grupuri ce dispun de reţea proprie de difuzare, în timp ce altele continuă să funcţioneze în structura Casei de presă şi editură "Cultura Naţională". După 1996, o serie de edituri dobândesc personalitate juridică şi autonomie, vor funcţiona însă în regim de autofinanţare, cu ajutorul subvenţiilor şi al comenzilor de stat. În 1991, Humanitas este prima editură privatizată din România posttotalitară, care devine companie privată cu capital majoritar românesc şi francez, ulterior deschizând la Bucureşti prima librărie Humanitas, viitoarea "Librărie din fundul curţii".²

Definiţia editurii dată de NODEX 2004 este de "instituţie specializată pentru editare (de cărţi, periodice, compoziţii muzicale etc.)³", însă definiţia cea mai cuprinzătoare este de întreprindere cu personalitate juridică şi care este specializată în valorificarea dreptului de autor, fie că ne raportăm la o carte, fie la altă formă de publicaţie.⁴

Înfiinţarea unei edituri este extrem de simplă şi presupune multă pasiune, iniţiativă, spirit întreprinzător, o investiţie modestă şi proiectarea unui plan editorial care să fie alcătuit din una sau mai multe colecţii. Aşadar, o dată adunate toate actele necesare înfiinţării unei firme, se stabilesc obiectivele de activitate, în acest caz de editare, codul 58 conform CAEN (Clasificării Activităţilor din Economia Naţională), apoi se alege numele noii societăţi şi sigla (ex. Editura Passe-Partout), după care trebuie înregistrată la Biblioteca Naţională şi obţinut ISBN-ul (deoarece al doilea grup de cifre din cadrul ISBN-ului identifică editura), iar ulterior pentru fiecare carte editată se va cere tot Bibliotecii Naţionale, o descriere CIP (Catalogarea înaintea Publicării). Numele editurii şi marca editorială trebuie înregistrate la O.S.I.M. (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci). într-o piaţă competitivă este normal să vrei să îţi protejezi numele, indiferent dacă este al unui produs, al unui serviciu sau al unei firme, acest lucru asigurându-l certificatul de calitate şi de originalitate, care este valabil pe o perioadă de 10 ani.⁵ Prima parte ce ţine de întocmirea şi adunarea actelor necesare este partea simplă şi uşoară, aşadar, prin eliminare, mai rămâne partea riscantă. Acest loc e ocupat de realizarea cărţii, deoarece ea este atât obiect cultural cât şi marfă, dar şi de găsirea unui editor, al cărui rol este de factor cultural şi de om de afaceri cu intuiţie, pragmatic şi foarte bine informat. Investiţia esenţială în orice organizaţie o reprezintă oamenii, de aceea selecţionarea personalului este dificilă, iar formarea lor costisitoare. Oamenii care lucrează în editură trebuie să aibă un nivel de pregătire ridicat, şi pentru că lucrează cu cartea, acest nivel sporeşte mereu. Principalele activităţi dintr-o editură sunt :

1. redactare, corectură
2. tehnoredactare
3. design
4. tipărire
5. distribuţie
6. marketing

În general o editură se specializează pe câteva domenii editoriale şi îşi fixează un target cât mai bine definit, de exemplu Editura Passe-Partout se va axa pe: literatură română, literatură universală, literatură pentru copii (preşcolari şi şcolari), cultură şi civilizaţie, geografie, istorie, memorii, jurnale, corespondenţă.

Prin urmare, fondarea unei edituri poate fi simplă şi rapidă, adevăratul test reprezentându-l modul de organizare, gestionarea resurselor umane şi materiale şi orientarea foarte bună pe piaţa comercială de carte. Nu trebuie uitat nici cadrul legislativ care reglementează problema drepturilor de autor şi în interiorul căruia funcţionează totul. Aceste legi sunt: Legea nr. 8 din 1996 - Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe; Hotărârea nr. 60 din 1997 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi functionare a Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor şi a corpului de arbitri; Legea nr. 186 din 2003 - Legea privind promovarea culturii scrise; Legea nr. 345 din 2002 - Legea privind taxa pe valoare adăugată; Legea nr. 414 din 2002 - Legea impozitului pe profit; Legea nr. 422 din 2001 - Legea protejării monumentelor istorice; Legea nr. 64 din 1991 - Legea brevetelor de invenţie; Legea nr. 84 din 1998 - Legea privind mărcile şi indicaţiile geografice; Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 1886, modificata la 28 septembrie 1979.

O dată începută activitatea editorială, cartea trebuie să treacă prin următoarele etape:

1. Redactarea. Editorul trebuie să urmărească şirul poveştii, structura acesteia, stilul autorului. Normele de editare fac parte din munca editorială care trebuie foarte bine stăpânite, mai ales în această perioadă când limba vorbită greşit preia uşor conducerea. Trebuie adoptate, în principiu, normele ortografice ale Academiei Române. Corectura este un alt proces important din cadrul unei edituri şi se realizează în două etape. Pe marginea hârtiei se fac corecturile şi adăugirile corectorului. În tipăritura clasică corectura 1 se face prima dată de autor, şi apoi de corector, care va avea în vedere corectitudinea gramaticală, ortografică şi stilistică. După corectare, se paginează cartea şi urmează corectura 2 pe care o execută doar corectorul. De această dată se imprimă pe ambele părţi, se numerotează paginile şi sunt interzise adăugirile. După corectura 2, redactorul de carte îşi dă acordul Bun de Tipar, cartea urmând drumul tipografiei pentru multiplicare.⁶
   
   
2. Tehnoredactarea se referă la corpurile de litere, formatul de carte, machetarea coperţilor şi dispunerea informaţiilor pe copertă şi grafica de carte. După ce manuscrisul, în forma sa finală, a primit girul redactorului de carte (care va efectua corectura gramaticală şi de conţinut), va ajunge în faza tehnoredactării. Acum se stabileşte forma tipografică a manuscrisului, şi aici intervine rolul editorului care trebuie să supravegheze cartea şi elementele obligatorii prezentate pe carte, alegerea celui mai potrivit format pentru titlul publicaţiei, luând în considerare şi colecţia din cadrul căreia va face parte, publicul căruia i se va adresa aceasta, dar şi raportul calitate-preţ. Formatul cărţii este dat şi de tipul de legare utilizat: prin coasere sau broşare. Coperţile atrag privirile potentialului cumpărător şi îl fac să ia cartea în mână, să o răsfoiască, ele "fură" privirea şi aşa cum ştim cu toţii prima impresie contează, aşadar e important ce fel de informaţii sunt dispuse pe coperţi.
   
   
3. Designul sau grafica de carte. Tipul sau formatul de carte care urmează să fie produs determină cantitatea de grafică necesară. Pentru cărţile care conţin ilustraţii sau imagini, designul are un rol foarte important în pregătirea paginilor, cum vor începe şi cum se vor încheia capitolele, culorile folosite, tipărirea lor, designul coperţilor şi a materialelor adiacente precum postere, cataloage cu imagini, etc.
   
   
4. Tipărirea. Urmărirea producţiei constă din verificarea din punct de vedere tehnic a materialelor ce vor fi trimise la tipografie, alegerea materialelor şi a tiparului, dar şi alegerea tipografiei.
   
   
5. Distribuţia. Depozitul legal a răspuns la două obiective esenţiale: controlul asupra producţiei tipărite şi constituirea bibliotecilor de patrimoniu, printre care, se află în primul rând Biblioteca Naţională. Ea are sarcina să întocmească pentru fiecare lucrare o notiţă bibliografică completă şi standardizată.⁷ Această bibliografie oficială formează un instrument de cercetare şi de referinţă pentru achiziţii. Depozitul legal mai are şi valoare juridică şi probatorie pentru protecţia operei, deoarece atestă data oficială a publicării. Distribuţia de carte se va face fie în librăriile proprii dacă există, fie în librăriile din oraş şi din ţară, sau pe internet la o editură virtuală. Tendinţa generală este spre comerţul on-line, caz în care se elimină necesitatea ca titlurile să fie expuse, fizic, într-o librărie. Librăria este chiar pagina de web a editurii şi avantajele sunt evidente: aici nu există orar de functionare, cărţile pot fi văzute la orice oră din zi şi din noapte; nu se plătesc chirii, salarii, regii ca şi în cazul unei librării clasice.
   
   
6. Marketing. Toate activităţile de marketing sunt coordonate şi realizate de editor. De el depinde consolidarea mărcii şi prestigiul editorial, calitatea actului editorial fiind determinantă pentru prestigiul editurii. Marca editorială permite o departajare, o diferenţă specifică faţă de sutele de edituri prezente pe piaţă. Un alt material care ajunge la cunoştinţa publicului este colecţia de sloganuri care susţine marca editurii, colecţie din care, în funcţie de ocazie, va fi selectat şi utilizat un slogan. La lansările de carte, la participările la târgurile de carte, prezenţele în emisiuni radio şi TV, materialele publicitare, chiar dacă sunt dedicate unei cărţi, unui autor, trebuie să poarte, obligatoriu, marca editurii.

În ziua de azi, datorită expansiunii internetului care înfloreşte cu fiecare secundă (de ex. cărţile digitale), cartea în formatul ei tradiţional îşi pierde din interesul şi plăcerea de odinioară, aşa încât în aceste condiţii fondarea unei edituri ar trebui să răspundă unei întrebări de genul: reprezintă înfiinţarea unei edituri o afacere bună şi de perspectivă? Unii ar spune că nu, pentru că ultimii ani demostrează că lupta feroce care se dă pe piaţa editorială şi mai ales cifrele care demonstrează acest lucru, nu sunt încurajatoare în acest sens. Alţii ar spune că dimpotrivă, piaţa de carte va evolua pozitiv, tocmai pentru că cererea de carte va creşte şi în urma schimbării comportamentului de consum al clienţilor.

Cartea a rămas instrumentul cel mai subtil de perfecţionare a minţii, iar editura concretizează acest instrument, prin munca în detaliu şi atenţia acordată pe rând redactării, tehnoredactării, designului, distribuţiei şi promovării pe piaţă a acestuia. Dacă editura îşi construieşte cu migală o imagine şi are grijă să o păstreze, prin alegerea cu mare atenţie a titlurilor, prin calitatea grafică a lucrărilor, prin preţul practicat atunci are şanse de reuşită în domeniu.