Eliza Maier (căs. Man)

Fiecare epocă produce un model editorial propriu, care reflectă un anumit nivel al intelectualităţii româneşti. Editura poate fi privită din două perspective, fie ca o "afacere", doar în funcţie de profit, fie din perspectiva misiunii pe care aceasta o are, iar "afacerea" fără misiune nu înseamnă nimic, e un simplu fapt de comerţ cu cartea. Secretul funcţionării unei edituri tocmai acesta este: să îmbine implacabila "tiranie" a profitului, fie el şi unul minimal, cu misiunea pe care şi-o asumă.

Privind lucrurile din perspectivă economică, în România, piaţa editorială (sau piaţa cărţii) a înregistrat în ultimii ani o creştere constantă, marile edituri raportând creşteri anuale de peste 20%. În 2008, piaţa de carte a fost estimată la cca. 80 de milioane de euro. Pare o sumă mare, dar situaţia este relativ modestă în comparaţie cu restul ţărilor din Uniunea Europeană. De exemplu piaţa de carte din Marea Britanie a ajuns doar într-o săptămână la 63 milioane lire sterline, sumă comparabilă cu valoarea pentru un an întreg în România. Chiar dacă ne comparăm cu ţări vecine, nu ne aflăm în fruntea clasamentului. Ungaria înregistrează cifre de patru ori mai mari decât cele din România, şi toate acestea pentru o populaţie jumătate cât a României. Principala cauză a slabei dezvoltări a industriei de carte româneşti este degradarea reţelelor de distribuţie, proces ce a început după 1990. După evenimentele din 1989, statul a privatizat librăriile, fără a se asigura că acestea îşi vor păstra obiectul de activitate, acela de a vinde cărţi. De aceea, multe librării au devenit magazine generaliste, care vindeau nu doar cărţi ci şi o serie de produse de papetărie. Lipsa librăriilor pare a fi cea mai mare problemă pentru industria cărţii în România.

Într-o piaţă consolidată, editurile încearcă să acopere o anumită arie tematică şi să o dezvolte. În schimb, în România, din cauza pieţei relativ mici, tendinţa este de a acoperi cât mai multe domenii cu putinţă, în special în cazul editurilor mijlocii şi mari. Totuşi, există unele excepţii, cum este Editura C. H. Beck, care este o investiţie străină specializată în publicaţii de drept.

Nu se cunoaşte cu exactitate numărul editurilor din România. Teoretic putem calcula acest număr, dar practic este imposibil să îl aflăm. O editură este o activitate comercială care, în principiu, ar trebui să îşi înregistreze brandul şi să ceară ISBN-ul de la Biblioteca Naţională a României pentru fiecare carte pe care o editează. Dar nu există nici o garanţie a faptului că editura - sau mai degrabă SRL-ul care are ca activitate editarea de cărţi - cere ISBN-ul pentru fiecare carte, şi astfel nu suntem siguri de acest număr. O altă problemă este aceea că multe edituri se află sub patronajul fundaţiilor, şi în acest caz nu le găsim înregistrate la Ministerul Finanţelor deoarece profitul generat intră în contul fundaţiei, care e nevoită să îl cheltuie pentru propriile proiecte. Astfel, prima problemă este una instituţională: cum putem defini o editură, care sunt regulile care guvernează o editură? Dacă ne referim doar la aspectul comercial, ar trebui să excludem din start editurile patronate de fundaţii şi alte asociaţii, şi de asemenea editurile virtuale, de pe internet, care oferă publicaţiile gratuit, cum este şi LiterNet.

Ministerul Culturii estimează că în România există circa 4500 de edituri, dar numai aproximativ 9% sunt active. Astfel, numărul real este de aproximativ 400 de edituri. Numim activă o editură care editează cel puţin 10 titluri pe an. Ministerul Culturii nu monitorizează piaţa editorială şi astfel nu are o statistică oficială.

Când privim numărul estimat de Ministerul Culturii, trebuie să luăm în calcul unele variabile. În primul rând, luăm în considerare doar acele companii care au declarat ca principal obiect de activitate publicarea de carte. Trebuie să avem rezerve serioase în faţa acestui număr de 4500 de edituri, deoarece multe dintre ele deja au ieşit de pe piaţă, au fost reorganizate sau şi-au schimbat obiectul principal de activitate. Aceste aspecte trebuie corelate cu faptul că producţia editorială este mult mai mică decât cea publicitară. Pentru a răspunde cerinţelor pieţei, multe edituri au început să scoată doar producţie publicitară (postere, calendare, broşuri) şi astfel au migrat spre ramura imprimeriilor.

În ceea ce îi priveşte pe cititori, trebuie să menţionăm de la început că într-o ţară în care sistemul de învăţământ este mai degrabă haotic şi calitatea vieţii este destul de scăzută, nu putem stimula prea mult interesul pentru lectură. Există puţini oameni care cumpără cărţi, iar cititul ca act intelectual a devenit un lux. Din aceste motive investiţiile în această ramură sunt slabe şi nu ne putem compara cu alte ţări. Pe de altă parte, interesul pentru noi publicaţii, pentru titluri de ultimă oră determină marile edituri să intre într-o competiţie acerbă.

Nivelul scăzut al lecturii poate fi pus pe seama veniturilor mici, dar nu numai. După 18 ani de piaţă liberă, numărul librăriilor este în continuare foarte mic iar librăriile existente nu pot fi comparate cu cele din Uniunea Europeană. La Budapesta, Praga, Paris sau Londra diferenţa devine imensă, de la modul în care sunt aranjate cărţile în rafturi la modul în care sunt trataţi cititorii, angajaţii neştiind doar să vândă, dar şi să recomande. Concluzia este simplă: nu ştim cum să vindem cărţi sau nu avem suficienţi bani pentru investiţii în acest domeniu. Bineînţeles, există excepţii de la regulă, dar dezvoltarea unei pieţe de carte necesită în primul rând un sistem bun pentru distribuţie.

În ceea ce priveşte activităţile de marketing pentru această ramură, nici aici nu sunt suficiente fonduri. Editurile nu alocă suficiente resurse pentru activităţile de marketing, şi marketingul editorial în România se bazează mai mult pe inspiraţie şi idei bune decât pe comunicare. Strategia de comunicare este slabă, insuficientă şi de multe ori produsul - cartea - este mai bun decât poate sugera reclama. Mulţi editori se întreabă cât costă promovarea unei noi publicaţii şi includ acest cost în preţul final al cărţii în loc să aibă un departament specializat în marketing, cu buget dedicat acestei activităţi. Cel puţin în ultimii ani, investiţiile pentru consolidarea brandurilor au crescut, în special în cazul marilor edituri. Totuşi, nu putem încă să discutăm despre strategii coerente pentru întregul program editorial .

Anul trecut, Capital Business Magazine a publicat o serie de analize cu privire la piaţa editorială din România, reuşind să ofere date pentru o vedere clară pentru prima oară. Există câţiva mari "jucători" pe piaţă, printre care Polirom, Corint, Teora, Niculescu, Paralela 45, ALL Beck, Aquila, Humanitas, cu un profit anual de peste 100.000 de euro. Profitul cumulat al acestor opt edituri atinge 2 milioane de euro. La o privire mai atentă putem vedea că cinci dintre ele au colecţii de literatură universală, toate au cărţi ştiinţifice (în special Teora şi ALL Beck), şapte dintre ele au literatură motivaţională şi numai patru au literatură română.

În România sunt două politici editoriale: politica boom-ului şi politica programului editorial complex, ceea ce înseamnă că acoperă piaţa în cât mai multe domenii posibile. Ambele politici dau rezultate, dar pentru a menţine balanţa între competitori, Ministerul Culturii şi Cultelor adoptă o politică a neimplicării la nivelul cererii. M.C.C. susţine numai produsele care sunt reprezentative pentru potenţialul creativ românesc. M.C.C. a externalizat programele de finanţare ale cărţilor către Administraţia Fondului Cultural Naţional. În acest fel cărţile vor fi finanţate numai după ce un proiect este pregătit, sarcinile M.C.C. rezumându-se doar la programul naţional de achiziţii pentru biblioteci şi la dezvoltarea serviciilor oferite de bibliotecile publice. M.C.C. şi-a păstrat rolul de finanţator al târgurilor de carte dar chiar şi aici a preferat externalizare a produselor către organizaţii care reprezintă scriitorii.

O altă analiză interesantă este cea a deţinătorilor de carte. Numai 5% dintre români au peste 500 de cărţi în bibliotecile lor private. Dacă tragem linie, din 22 de milioane de români numai 1.100.000 cumpără cărţi. Pe lângă aceşti oameni găsim bibliotecile publice şi universitare. Un alt număr interesant este procentul din venit alocat cheltuielilor culturale. Numai 7,5% dintre români alocă mai mult de 10% pentru cheltuieli culturale care includ bilete de cinema, teatru, operă, reviste, ziare şi bineînţeles cărţi.

Consumul de carte devine din ce în ce mai profesional, cărţile prezintă interes mai ales pentru profesii şi ocupaţii. În acelaşi timp populaţia vrea mai multe biblioteci şi mai bune, cu un număr extins de cărţi. De aceea, politica publică a M.C.C. de a susţine bibliotecile este bine aleasă, dar cu o condiţie: să fie extinsă la un nivel naţional şi să se acorde atenţie campaniilor de informare privind statutul tehnologic şi social al bibliotecii. Pentru moment, bibliotecile publice sunt încă neprimitoare comparativ cu bibliotecile universitare care se apropie de standarde europene.

Conform ultimelor studii de piaţă, un român cheltuieşte în medie 1,5 euro pentru cărţi pe an. Cele mai mari vânzări se înregistrează pentru cărţile pentru copii, dicţionare şi cărţi despre cum să reuşeşti în viaţă şi în afaceri. Asociaţia Editorilor Români estimează piaţa de carte la 30 de milioane de euro, fără a include manualele şcolare. Consumul de carte pe persoană este de opt ori mai mic decât în Ungaria. În ciuda cifrelor descurajatoare, vânzările au început să crească, cifrele de afaceri cumulate ale primelor 20 de edituri crescând în ultima perioadă. Punctul slab continuă să rămână reţeaua de distribuţie. Preţul de distribuţie reprezintă aproximativ 25-45% din preţul cărţii. Această slăbiciune a sistemului de distribuţie este considerată a fi motivul pentru care marile edituri internaţionale nu au venit încă în România. Un alt punct slab este costul ridicat de producţie. Încă din 2000, multe edituri îşi tipăresc cărţile în ţări precum China sau Italia, pentru că în România costurile chiriei şi taxele sunt extrem de ridicate.

Privind totuşi lucrurile în ansamblu, tendinţele sunt ascendente, dar creşterea economică de aproximativ 3-5% nu ne aduce mai rapid aproape de ceea ce vom numi într-o zi o piaţă de carte matură.

BIBLIOGRAFIE:

• Piaţa literară : revista de informaţie editorială, Cluj-Napoca, 2001- ;
• Buluţă Gheorghe, Scurtă istorie a editurii româneşti, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996;
• Kramer Felix, Desktop publishing success : how to start and run a desktop publishing business, Business One Irwin, Homewood, III, 1991;
• Tuţă Felicia Cornelia, Management financiar în industria cărţii, Iaşi, Polirom, 2000;
• International ISBN Agency, Publishers' international ISBN directory, Munchen ; [etc.] ; Berlin ; New Providence ; London, K. G. Saur Verlag : International ISBN Agency : R. R. Bowker.