Articol de Aurora-Mihaela Ciociu
(Ştiinţele informării şi documentării, anul 2,
Facultatea de Istorie, Universitatea "Babeş-Bolyai")

La începutul secolului al XVI-lea, epocă a umanismului şi a tiparului, necesitatea unei schimbări în cadrul instituţiei Bisericii şi a doctrinei sale s-a impus mai mult ca oricând. Apariţia tiparului a fost nespus de benefică şi pentru tipărirea Scripturii. Până în anul 1500 au apărut aproximativ o sută de ediţii ale Vulgatei, iar de la prima traducere în limba germană (1466) până la ediţia în germană a Noului Testament a lui Luther (1522), au fost tipărite 14 Biblii complete în limba germană literară şi patru în germana populară, în afară de alte ediţii parţiale (Psaltiri, Noul Testament, Epistolele). ¹

În Evul Mediu, lectura era atribuită celor care ştiau să citească, adică unor categorii sociale înstărite, nobile, şi celor care se ocupau cu scrisul şi tipărirea cărţilor în cadrul mănăstirilor şi noilor edituri apărute în Europa. În cadrul lecturii Evului Mediu se pot identifica trei tipuri de cărţi: cărţile cu tematică religioasă-morală, cărţile rezultate din ideile teologice şi lectura laică. În această perioadă cea mai căutată lucrare era "De civitate Dei"(Despre cetatea lui Dumnezeu) scrisă de Augustin iar autorul cel mai citit era Toma de Aquino. Cărţile scrise şi citite în Evul Mediu erau opere de mari dimensiuni şi este foarte probabil ca în secolul al XVI-lea aceste lucrări să fi fost considerate o moştenire moartă. ²

Pentru această perioadă, pedagogia creştină încorporează un prag minimal al orizontului de aşteptare, accesibil celor instruiţi sau letrizaţi, prin lectura Bibliei, a lucrărilor de catehizare şi a literaturii religioase în general, şi un prag maximal, accesibil atât celor instruiţi cât şi celor neinstruiţi, constituit din "predică, iniţiere individuală şi liturghie." ³ Totodată, s-a încercat şi o recuperare a individului în ipostaza "bunului creştin" prin educaţie religioasă care a avut drept scop formarea condiţiilor exercitării valide şi eficace de către mireni a "puterii sacramentale în cadrul bisericii". ⁴ Formarea teoretică a individului a fost articulată de trei aspecte din pedagogia creştină: sacrul - prin care se încerca să se explice divinul-, geneza - despre originea lumii şi a omului- şi eschatologia - sfârşitul universului şi al omului, judecata de apoi. ⁵

Alături de aceste direcţii s-a elaborat şi o metodică a educaţiei creştine, rezultat atât al unei rigori didactice, dar şi al unor exerciţii adecvate nivelului de percepţie al individului. S-a constituit astfel o metodă catehetică care avea ca scop concentrarea sau rezumarea principalelor învăţături creştine (decalogul, virtuţile creştine, păcatele capitale), a principalelor rugăciuni şi a psalmilor. Acestea la un loc reprezintă o interfaţă de maximă eficienţă în transmiterea mesajului creştin. ⁶

În acest scop, educarea religioasă a copiilor şi tinerilor era făcută de părinţi. Ei trebuiau să-i înveţe Crezul, Tatăl nostru, iar spre sfârşitul Evului Mediu se impune "Bucură-te, Maria" şi cele zece porunci. Pregătirea pentru spovadă şi prima împărtăşanie revenea în cea mai mare parte tot părinţilor, însă pentru aceste sacramente nu exista o învăţătură specifică. şcolile participau în mică măsura la formarea religioasă propriu-zisă. De fapt, religia nu intra între materiile scolastice şi nici nu exista o "programă" religioasă în sensul modern al cuvântului; rugăciunile fundamentale erau luate ca punct de referinţă pentru a-i învăţa pe copii să citească. Şcoala apoi era frecventată de o parte din copiii ce aparţineau mediului urban, în timp ce cei din mediul rural rămâneau aproape în întregime analfabeţi.

Dată fiind aceasta stare de lucruri, creştinii învăţau adevărurile fundamentale ale credinţei din viaţă şi experienţele pe care le trăiau, ca şi din edificiile religioase şi din ceremonii. Icoanele şi imaginile sacre de pe pereţii bisericilor, de pe ferestre şi altare constituiau biblia tuturor acelora care nu ştiau să scrie şi să citească. Celebrările liturgice, reprezentaţiile sacre care aveau loc la Paşti şi Craciun, dramele pătimirii Domnului aveau rolul de a introduce poporul în misterele mântuirii şi de a-i forma astfel o conduită morală. Un atare mod de formare creştină a poporului, deşi era suficient pentru o trăire creştină mulţumitoare, datorită lipsei unor cunoştinţe doctrinare solide, este expus sugestionării maselor, superstiţiilor şi crizelor profunde.

Lipsa de formare intelectuală creştină şi a conştiinţei s-a încercat a fi suplinită prin pregătirea anuală, minuţioasă pentru confesiunea pascală. Pentru aceasta erau scrise şi difuzate formulare pentru examinarea conştiinţei, iar spre sfârşitul Evului Mediu au apărut un fel de "broşuri" în materie, scrise în latină sau în limba poporului. După apariţia tiparului, ele au devenit din ce în ce mai numeroase. Alături de astfel de scrieri, mai existau cărţi edificatoare şi sinteze de credinţă şi morală, pe care mai târziu Luther le va numi catehisme. O astfel de sinteză rezumativă a fost "Opus tripartitum de praeceptis decalogi, de confessione et de arte moriendi" de Ioan Gerson ( 1429), pentru învăţători şi parohi, sau "Discipulus de eruditione Christifidelium" a lui Johann din Herolt ( 1468), care în trei decenii a avut 12 ediţii. Pentru o mai largă difuzare, conţinutul lucrării lui Gerson a fost scris pe table şi afişat în locurile publice: biserici, şcoli, spitale, sau a fost tipărit şi distribuit elevilor ca text scolastic. Scrierile secolului al XVI-lea nu aveau forma catehismului; deja din titlu fiind redat conţinutul lor: "Întărirea sufletului", "Calea cerului," "Modelul laicilor" ⁷, etc.

Spre sfârşitul Evului Mediu, alături de predicile duminicale (de tempore) şi de cele în cinstea sfinţilor (de sanctis), se adaugă omiliile din Postul Mare şi cele catehetice, în care se explicau aspecte particulare ale doctrinei creştine, aspecte ce vor forma ulterior catehismul: articolele de credinţă, cele zece porunci şi cele şapte sacramente, virtuţile şi păcatele capitale, alte probleme de morală. Graţie multor predicatori talentaţi şi pregătiţi, a crescut numărul manualelor de predici, culegeri ale vieţilor sfinţilor, opere cu un conţinut doctrinar şi moral, toate acestea reprezentând stimuli eficienţi ai viitoarei reforme promovate de conciliul din Trento ţinut între anii 1545-1563.

Un aspect esenţial îl mai reprezintă şi accentul care s-a pus în Evul Mediu pe operă şi pe lectură. Apologetica creştină accentuează disocierea netă între literatura sacră, pe de-o parte si literatura profană, pe de altă parte. Dacă literatura sacră părăseşte rareori zidurile mănăstirilor, cartea religioasă manuscrisă fiind o raritate în perioada Evului Mediu, dincolo de aceste ziduri înalte ale scolasticii medievale se dezvoltă şi înfloreşte o literatură profană de curte, transmisă iniţial pe cale orală şi, în cele din urmă, datorită succesului de public, a fost transcrisă pe hârtie. Lectura este departe însă de a fi solitară, individuală, indiferent că este vorba de literatura sacră sau cea profană. ⁸ S-a constat că, în ceea ce priveşte cultura manuscrisului, aceasta este intens auditivă şi tactilă, că se citea în Evul Mediu în mod normal nu cu ochii, cum facem astăzi, ci cu buzele, rostindu-se cu voce joasă şi ascultând cu urechile cuvintele pronunţate. Cuvântul "legere" care a dat lectură în limbile neo-latine era sinonim cu "audire", înţelegi ceea ce auzi. Fireşte, citirea fără glas sau citirea cu voce scăzută nu era necunoscută. Sf.Benedict vorbeşte şi despre "tacite legere" sau "legere sibi", la Sf. Augustin găsim expresia "legere in silentio" dar şi "clara lectio", adică lectura cu glas tare. ⁹

Motivaţia unei lecturi cu glas tare în Evul Mediu are şi o explicaţie de ordin practic, în acea vreme erau destui de puţini ştiutorii de carte, educaţia se făcea fie în mănăstiri, fie în Universităţile abia înfiinţate, dar reprezintă şi un modus vivendi al omului medieval, care e strâns legat de raportarea sa la lume nu ca individ, ci ca o colectivitate, pe care, ca parte integrantă, o reprezintă. ¹⁰ 

Dacă literatura sacră cunoaşte amândouă modalităţile de lectură, atât cea "per oculos" cât si cea "per aures" (lectura pentru ochi şi lectura pentru urechi), "lectio divina" (citirea îmbinată cu rugăciune - fiind de obicei preferată în mediile monastice), literatura profană preferă ca formă de lectură recitarea publică. Din Antichitate până în Evul Mediu, singurul mod de a citi era lectura cu voce tare, pentru sine sau pentru ceilalţi. Lectura silenţioasă, oculară, era puţin cunoscută şi practicată. Motivaţia unei lecturi cu glas tare în Evul Mediu are şi o explicaţie de ordin practic, aceea că în acea vreme erau putini ştiutori de carte iar educaţia se făcea fie în mănăstiri, fie în Universităţile abia înfiinţate. ¹¹ Trăind încă pentru multă vreme în orizontul unor structuri mentale medievale care se prelungea până în zorii iluminismului, şi lumea românească a păstrat, după introducerea tiparului, acelaşi cult al cărţii, a cărei valoare era dată întâi de toate prin funcţia sa cultică şi în al doilea rând, un aspect deloc de neglijat, prin valoarea ei materială. S-au păstrat o serie de însemnări pe cărţile de cult prin care un preot sau un diacon mărturiseşte cu câte eforturi financiare se procurau cărţile. Dar, pe lângă tipurile de lectură adiacente cultului, este interesantă de amintit acea lectură a însemnărilor pe carte având o dublă funcţie: în primul rând o funcţie pecuniară (se poate afla modalitatea prin care proprietarul cărţii a intrat în posesia acesteia), şi, în al doilea rând, o funcţie magică, acţionând direct prin blestem asupra celui care s-ar întâmpla să o înstrăineze. ¹² Prin diferitele tipuri de blesteme regăsite în însemnările de carte, se relevă prezenţa acelei credinţe încă vii în caracterul referenţial al lecturii. Cu toate că la un nivel încă popular de lectură, această atitudine pioasă în raport cu cartea se manifestă pentru o perioadă îndelungată de timp, la nivelul elitelor putem spune că opera literară a rupt definitiv cu vechile structuri ale mentalităţii medievale.

În Evul Mediu, cel puţin, era vorba de o iniţiere în taina lecturii (aşa cum apare la Dionisie Areopagitul în Epistola a IX-a) - lectura Cărţii la Dionisie, ne spune Valeriu Gherghel, este o re-naştere, o izbîndă asupra întunericului literal. Doar iniţiatul putea urca Scala paradisi propusă de Guig din Chartres (secolul al XII-lea), adică să treacă de la lectio (citirea Scripturii) prin meditatio (meditatie asupra celor citite) şi oratio (rugăciunea sau îndreptarea minţii către Dumnezeu) spre contemplatio (înălţarea sufletului la Dumnezeu). ¹³

Toate acestea necesitau însă şi o organizare bisericească conştientă . Astfel începe redactarea catehismului lutheran, care conţinea învăţăturile de bază a noii biserici, relaţia dintre preoţime şi credincioşi, ordinea liturghiilor, ierarhia bisericească. În timpul procesului de organizare dispare programul lecturii Bibliei, fapt explicabil prin dogma care prevedea interpretarea textelor biblice doar de către preoţi pentru evitarea învăţăturilor false. Este de evidenţiat faptul că nu se interzicea citirea Bibliei, doar interpretarea ei. ¹⁴

John Collet (1467-1519) a fost probabil cel dintâi care se îndepărtează, prin prelegerile susţinute la Oxford după anul 1496, de tradiţia catenelor medievale. El încearcă să expună sensul epistolelor pauline referindu-se, independent de tradiţia menţionată, în principal la contextul lor istoric. După ce audiază, în 1498, câteva dintre prelegerile lui Collet, Erasmus va reveni pe continent unde elaborează mai multe ediţii critice ale Noului Testament în limba greacă (în anii 1516, 1519, 1522, 1527 si 1535), iar apoi transpune textul în latină cu numeroase note referitoare la mediul istoric al celor relatate şi la semnificaţiile termenilor greceşti. În anul 1505, ilustrul Lorenzo Valla publică Note la Noul Testament - lucrare de analiză critică ce conţine adnotări şi parafraze explicative la anumite locuri din traducerea latină a Cărţii. Pe lângă observaţiile critice, el oferă şi informaţii culturale pe care le consideră utile pentru mai buna cunoaştere a sensului. Valla critică, pe bazele filologiei şi retoricii clasice, versiunea latină a lui Ieronim susţinând, totodată, realizarea unei traduceri noi, care să ţină seama de Septuaginta. Într-un fel sau altul, toate aceste demersuri au ceva în comun cu năzuinţa cărturarilor de a stabili un text absolut fidel, a cărui răspândire prin intermediul tiparului să nu ridice nicio problemă din punctul de vedere al acurateţii termenilor. În acest stadiu nu putem vorbi, încă, de o abordare eminamente ştiinţifică. Spiritul ştiinţific, aşa cum îl percepem noi azi, nu se va putea manifesta aici decât după formularea noilor canoane ale cunoaşterii şi după scoaterea Scripturii din cadrul eclezial - adică doar o dată cu Reforma şi, respectiv, cu definirea cartezianismului. ¹⁵

La 1525 Martin Luther arăta deja, în De Servo Arbitrio (lucrare publicată ca replică lui Erasmus, care tocmai scrisese De Libero Arbitrio), că dificultăţile oamenilor de a înţelege Scriptura nu rezidă în obscuritatea textului, ci se datorează necunoaşterii cuvintelor folosite şi a regulilor gramaticii. Prin urmare, arată el, trebuie să ne dezbărăm de interpretarea alegorică (care este cu totul lipsită de obiectivitate), să căutăm a ne referi doar la sensul simplu al cuvintelor şi să le judecăm pe acestea conform cerinţelor gramaticii. Iniţiatorul Reformei arată în continuare că interpretul trebuie să fie cât mai obiectiv în demersul său, pentru că altfel va ajunge să găsească în text prea puţin din sensul autentic şi prea mult din propriile sale preconcepţii. ¹⁶  

Perioada Renaşterii şi a Reformei, pe care din raţiuni absolut metodologice am cuprins-o între anul apariţiei primei Biblii tipărite, "a lui Gutenberg" (1455), şi anul Revoluţiei franceze (1789), marchează aşadar o ruptură de interpretarea tradţtională, specifică epocii Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti. Apariţia tiparului, discuţiile filologice purtate în jurul variantelor manuscrise, traducerea Cărţii în limbile vernaculare contribuie în cele din urmă la procesul de democratizare a textului şi, implicit, de scoatere a Bibliei din spaţiul eclezial, care o valoriza ca obiect-simbol şi o predispunea astfel unei interpretări liturgice. Începând cu secolul al XIX-lea, Sfânta Scriptură va fi interpretată si analizată ca orice altă carte. ¹⁷ Cauzele reformei protestante sunt complexe: cauze de ordin economic, social, politic, aspecte doctrinare şi teologice. ¹⁸ Primii predicatori ai Reformei făceau parte din rândurile clerului, dar nu erau situaţi în vârfurile ierarhiei; aceştia nu au avut la început intenţia de a se despărţi de Biserica catolică şi de a forma o entitate separată. Se dorea în primul rând o purificare, o reînnoire a Bisericii. Însă, într-o "instituţie" atât de centralizată ca cea a Bisericii romane, reînnoirea nu se putea impune fidelilor prin simplul joc al iniţiativelor venite de la bază, decât dacă ar fi existat asentimentul persoanelor aflate în vârful ierarhiei. ¹⁹

Discursul didacticii religioase a fost articulat, în principal, de Ceaslov, Psaltire, Catehism şi Bucoavnă. Referitor la Catehism, acesta reprezintă o carte fundamentală în educaţia creştină şi în asumarea teoretică a pietăţii. Este un manual dedicat « modului de a crede, a trăi şi a muri », care a cunoscut o largă difuzare în lumea creştină începând cu secolul al XVI-lea, atât în mediile catolice, cît şi reformate. Definit unanim ca o exprimare prescurtată a principiilor religiei crestineşti sub forma unor întrebări şi răspunsuri, catehismul şi-a consacrat o identitate exprimată printr-o varietate semantică : « Întrebări şi răspunsuri », « Cărtiţa », sau « Cărtice » sau, într-o denominaţiune mai erudită, « Didactica Stella ».²⁰ Ca o concluzie la cele spuse aici, putem reţine faptul că în Evul Mediu lectura Bibliei se făcea urmărind câteva etape iniţiatice care îi asigurau cititorului cheia înţelegerii Scripturii. Cel care citea textul sacru trebuia să treacă de la lectio (citirea Scripturii) prin meditatio (meditaţie asupra celor citite) şi oratio (rugăciunea sau îndreptarea minţii către Dumnezeu) spre contemplatio (înălţarea sufletului la Dumnezeu). Totodată, aceasta ar putea fi o perspectivă interesantă din care am putea socoti esenţial să vedem cum anume au evoluat de-a lungul timpului principiile şi metodele de investigare a Sfintei Scripturi până aproape de zilele noastre. Reevaluarea metodelor menţionate poate fi mereu un bun început pentru o mai echilibrată şi, de ce nu, mai fructuoasă apropiere de Cuvântul a cărui urmă se poate desluşi azi din paginile Cărţii Sfinte.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cuciuc, C., Introducere în sociologia religiilor, ed. Gnosis, Bucureşti, 1995
2. Hermans, Michele, Sauvage, Pierre, Bibbia e storia : scrittura, interpretazione e azione nel tempo / contributi di Camille Focant ... [et al.];, Bologna, EDB, 2004
3. Iliş, Florina, Lumea lecturii şi lectura lumii. Excurs cultural, http://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr9/carte2.html
4. Luther, Martin - Martin Luther answers Your Questions about Grace & Predestination. The following answers were drawn from Martin Luther's book, De Servo Arbitrio, [ http://www2.pitnet.net/Gardiner/theology.html]
5. Marino, Adrian, Bibliografia ideii de literatură, vol.1, Cluj-Napoca: Dacia, 1991
6. McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului, Bucureşti: Edit. Politică, 1975
7. Radosav, Doru, Cultura şi umanism în Banat, secolul XVII, Editura de Vest, Timişoara, 2003
8. Radosav , Doru, Sentimentul religios la romani. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997
9. Randell, Keith, Reforma catolică şi contrareforma, All, Bucureşti, 2001
10. Wansbrough, Henry, Cinisello Balsamo, La Bibbia viva : i grandi eventi della storia sacra visti da vicino / testi biblici a cura di John D. Clare;, San Paolo, 1994
11. http://www.oxfordreference.com
12. http://www.oxfordbiblicalstudies.com