|
SCRIEREA GOTICĂ
Articol de Aurora-Mihaela Ciociu
( Ştiinţele Informării şi documentării, anul 2,
Facultatea de Istorie, Universitatea "Babeş-Bolyai")
Istoria scrisului este esenţială pentru înţelegerea evoluţiei scrierii, fie ea sintetică-prin simboluri, analitică sau fonetică, datorită faptului că oferă informaţii importante legate de modul în care omul şi-a manifestat gândurile, ideile şi sentimentele încă din cele mai vechi timpuri. Datorită nenumăratelor popoare şi civilizaţii care au existat, dar şi diverselor perioade istorice ale umanităţii, scrisul s-a dezvoltat treptat în funcţie de contextul istoric, de metodele şi mijloacele utilizate de către om pentru a se exprima. Spre exemplu, scrierea romană era deplin constituită în secolul al III-lea i.Hr. Curând, alfabetul latin a devenit o scriere universală. Scrierea cu alfabet latin cuprinde mai multe perioade, în funcţie de caracterul scrisului şi de condiţiile istorice:
- Perioada scrierii romane (sec. VI i.Hr. - VI d.Hr.);
- Perioada scrierilor regionale (sec. VI - IX);
- Perioada scrierii carolingiene (sec. IX - XII);
- Perioada scrierii gotice (sec. XII - XV);
- Perioada scrierii umaniste (sec. XV - XVII);
- Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)
Scrierea gotică (secolele XII-XV)
Originea acestui nou tip de scriere a fost dezbătută de nenumărate ori datorită diverselor opinii legate de apariţia şi dezvoltarea acestei scrieri "dezordonate şi fără gust, barbară". Umaniştii italieni sunt cei care au încercat o primă părere legată de acest nou mod de scriere utilizat cu precădere în secolele XII-XV: termenul de gotic a fost întâia dată folosit în timpul Renaşterii. Flavio Biondo, în lucrarea sa "Italia illustrata"(1531), considera că scrierea gotică a fost inventată de către lombarzi, după invazia lor în Italia în secolul VI.
O părere mai "viabila" este cea a Olgăi Dobias care asemăna scrierea gotică cu cea beneventană (datorită ductului său colţuros)- ea consideră că pelerinii ar fi dus formele scrierii în Normandia ( aceste forme ar fi ajuns în Normandia datorită legăturilor dintre locul de pelerinaj-mănăstirea Sf. Mihail aflată în regiunea beneventană- şi o abaţie din Normandia. Astfel, conform acestei teorii, scrierea gotică a luat naştere la începutul secolului XII şi a evoluat prin apariţia variantei din Normandia a scrierii sud-italiene (beneventana).
Altă idee legată de această scriere provine din faptul că în documentele provenite din Anglia după anul 1066-cucerirea normandă-se găsesc feluri de litere care abia se deosebesc de cele ale scrierii gotice engleze şi franceze timpurii. Astfel, această opinie consideră că originea acestei scrieri se află în Anglia. O părere care însă s-a dovedit a fi sortită eşecului este aceea conform căreia numele acestei scrieri ar fi fost dat de numele populaţiei migratoare din secolele III-IV- goţii.
În realitate, scrierea gotica este "urmaşa" minusculei carolingiene numită de umanişti "littera antiqua" şi folosită între secolele IX-XII. Aceasta scriere "colţuroasă" s-a dezvoltat din minuscula carolingiană datorită unei nevoi practice în privinţa scrisului: apariţia universităţilor în Europa a făcut necesară scrierea mai multor cărţi, fie ele de gramatică, drept sau istorie. Acest fapt a dus la "necesitatea" inventării unei scrieri mai practice decât cea carolingiană ( uşor lizibilă, ea necesita mult timp şi migală pentru realizarea unui manuscris, era foarte mare şi ocupa foarte mult spaţiu pe fila manuscrisului sau a incunabulelor), scriere care-şi va dovedi utilitatea în evoluţia scrisului în Europa.
O trăsătura de bază a scrierii gotice (denumită "blackletter" în Anglia sau "fraktur" în spaţiul german) o reprezintă cursivitatea. Gotica va fi o scriere cotidiană, utilizată nu doar în documente şi diplome, ci şi în spaţiul privat, ea devenind o marca a vieţii cotidiene. Datorită acestei cursivităţi, scrierea gotică va avea mai multe forme: textualis, notula şi bastarda.
Textualis sau "textura" reprezintă cele mai caracteristice particularităţi ale caligrafiei gotice. Johannes Gutenberg este cel care "a sculptat", utilizând textualis, "Biblia de 42 de rânduri" cu ajutorul unui mare număr de ligaturi şi abrevieri cunoscute. Olandezul Gerard Lieftinck a definit trei tipuri ale textualis-ului: littera textualis formata utilizată în manuscrisele de lux, littera textualis simpla pentru universităţi şi scrierile literară şi littera textualis currens-cea mai cursivă formă a scrierii gotice, foarte dificil de citit şi folosită pentru diverse note pe marginile manuscriselor. Dintre trăsăturile textualis-ului cele mai specifice sunt următoarele: în general, literele înalte şi subţiri, redate prin linii mai groase, sunt independente una de alta, foarte regulate şi bine proporţionate; capetele cozilor de litere sunt frânte (au o formă ogivală) având aspectul unor ornamente aflate în vârful unui fronton; literele sunt mai lungi decât late (c este confundat adeseori cu t, iar b cu v); o caracteristică aparte o reprezintă şi scrierea literei r -este redată doar jumătate din litera sub forma unui "2", prin ligatură cu literele o,b,p,d. Litera "a" este un element esenţial al acestei scrieri, ea fiind redată sub forma unui "8". Minimele nu sunt unite, fapt ce îngreunează citirea textului datorită literelor m,n,i,u (un exemplu îl constituie următorul fragment dintr-un text din secolul al XIV-lea: "mimi numinum niuium minimi munium nimium uini miniminum imminui uiui minimum volunt").
Notula sau cursiva reprezintă al doilea tip al scrierii gotice, fiind cursiva perioadei menţionate mai sus. Varianta cea mai solemnă este notula formata sau minuscula diplomatica. În cadrul acestei scrieri se folosesc nenumărate prescurtări sau chiar cuvinte întregi scrise fără întrerupere. La scrierea documentelor s-a utilizat şi notula simplex-prelungirea excesivă a hastelor şi încovoierea lor spre interior reprezentând o trăsătură a acestei scrieri. Ligaturile sunt nelipsite, ele fiind o caracteristică generală a scrierii gotice. Această scriere mult simplificată s-a dezvoltat mai ales în secolul al XIV-lea şi datorită răspândirii hârtiei care era mult mai fină decât pergamentul, scrisul fiind mult mai accesibil. Tot olandezul Lieftinck a divizat şi acest tip de scriere în trei stiluri: littera cursiva formata-cea mai caligrafică şi lizibilă, littera cursiva textualis sau libraria si littera cursiva currens pentru note în diverse documente.
O îmbinare a celor două tipuri de scriere gotică -notula şi textualis- o reprezintă bastarda- o juxtapunere de minusculă de carte cu cursiva librara. Ea a preluat de la textualis hastele verticale "ogivale" (literele d si b) iar de la notula, modul de a reda litera "a". Bastarda mai utilizează buclele literelor şi menţine distincţia prin tuşele groase redate în timpul scrierii.
În spaţiul românesc, îndeosebi în Transilvania, scrierea gotică şi-a făcut "apariţia" aproximativ prin secolul XIII. şi aici, necesitatea redactării documentelor a dus la o nevoie de pregatire juridică la o şcoala superioară -Universitatea din Paris. Astfel, noul tip de scriere s-a răspândit în Transilvania datorita clericilor catolici care au studiat în străinatate. În spaţiul transilvănean, scrierile uzuale erau în plină ascensiune iar scrierile solemne de carte tot mai modeste. Au existat şi la noi anumite tipuri şi variante ale scrierii gotice, cum ar fi de exemplu variante ale notulei ( cursiva formata-are un aspect elegant, literele fiind scrise cu grijă; cursiva textualis- în codicele destinate uzului general; cursiva currens-scriere rapidă, greu lizibilă, cu multe prescurtări; cursiva notularis- varianta scrierii uzuale care servea scopurilor uzuale) şi variante ale scrierilor de documente(notula formata sau minuscula diplomatica-cea mai caligrafică; cursiva diplomatica-cea mai folosită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în Transilvania).
În Ţara Românească şi Moldova, scrierea gotică nu a avut parte de succes ca şi în Transilvania datorită monopolului deţinut de alfabetul chirilic. Totuşi, cele mai vechi documente aparţin tipului de "gotică epigrafică" şi constau în inscripţii de lespezi mormântale folosite de populaţia catolică a oraşelor moldo-muntene (spre exemplu, lespedea comitelui Laurenţiu din Câmpulung din 1300 este săpată într-o gotică elegantă, cu litere regulate). Documentele emise în aceste două ţări române erau scrise în variantele de scriere documentară solemnă sau minuscula diplomatica, cursivă diplomatica şi cursiva currens-ligaturi şi nenumărate prescurtări, literele erau trasate în grabă; acest ultim tip era cea mai practică şi folosită scriere pentru corespondenţă externă şi mai rar pentru privilegii.
Astfel, scrierea gotică, prin variatele sale forme utilizate atât în scrierea documentară cât şi cea uzuală, a reprezentat un pas înainte pentru evoluţia scrisului. În secolul al XV-lea, o dată cu perioada Renaşterii, ea va fi înlocuită de scrierea umanistă.
Bibliografie:
- Berciu-Drăghicescu, Adina, Arhivistica şi Documentaristica, Istoria cărţii şi a bibliotecilor, articol accesat pe : http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm
- Francisc Pall, Diplomatica latină din Transilvania medievală, Cluj-Napoca, 2005
- Modica, Marco - Manuali, compendii e programmi di paleografia latina, G. B. Palumbo (Palermo), 1942, p. 19-23
- Paraschiv, Mihaela, Documentele latine de cancelarie din Moldova (sec.XIV- XVIII) , Iaşi, 2004
- Sigismund Jakó, Radu Manolescu, Scrierea latină în Evul Mediu, Bucureşti, 1971
|
