Articol de Roxana Turoţi
(absolventă a Facultăţii de Studii Europene,
"Studii multiculturale", Universitatea "Babeş-Bolyai")

Una dintre cele mai recente dileme ale culturii americane în ceea ce priveşte mişcarea culturală evreiască este aceasta: "Suntem în faţa unei renaşteri culturale evreieşti în America sau a unui declin?" . În mod cu totul specific, după cum încerca să evidenţieze David Ben Gurion într-o observaţie sarcastică legendară "Pune doi evrei într-o încăpere şi vei avea trei păreri" , răspunsul unui grup important alcătuit din cele mai mari nume ale culturii evreieşti americane contemporane a fost "amândouă ".

Acest grup alcătuit printre alţii de Daniel Bell, Jonathan Sarna, Michael Walzer, Ruth Wise, romanciera Allegra Goodman, criticul de film J. Hoberman, pictorul R.B. Kitaj, dramaturgul Tony Kushner, compozitorul Steve Reich, graphic designerul Art Spiegelman sau Ellie Wiesel s-a pus de acord asupra a două aspecte importante. Pe de o parte, se remarcă numărul crescând de căsătorii mixte, căsătorii la vârste înaintate, o rată scăzută a natalităţii, numărul mic de practicanţi ai religiei, un "analfabetism evreiesc", distanţa emoţională faţă de Israel şi distanţe generaţionale mari de experienţa imigraţiei, semne clare ale unui declin identitar evreiesc specific epocii contemporane şi în acelaşi timp, motive de o adâncă îngrijorare pentru viitorul acestui grup etnic atât de special pentru cultura americană generică. Totodată pot fi identificate semnele unei renaşteri religioase şi culturale, marcate de un puternic front cultural de masă, la care se adaugă o atenuare a negării identităţii evreieşti, privite de unii mai degrabă ca instigatoare decât anihilatoare a crizei continuităţii evreieşti.

Această tradiţie a multivocalităţii poate fi identificată înapoi în timp până la Torah, ale cărei ambiguităţi au invitat la o serie de perspective heterogene în Talmud şi Midrash, de aceea, în continuarea acestui capitol vom încerca analizarea angajamentului cultural evreiesc cu sau faţă de postmodernism şi proporţia în care acest proces s-a realizat, aceasta fiind o preocupare recentă a culturii evreieşti ca reprezentare reflexivă şi constituitivă a "condiţiei" postmoderne.

Identitatea evreiască în postmodernismul cultural american. Tendinţe şi teorii postmoderne.

Proveniţi dintr-o Europă în care erau unul dintre cele mai marginalizate grupuri şi trăind astăzi într-o lume care subminează toate identităţile tradiţionale, religia, etnicitatea, cultura fiind "despachetate" şi repuse în circuit în forme diferite, în care teoriile cetăţeniei sunt bazate mai mult pe identităţi individuale decât pe identităţi colective, evreii americani sunt puşi astăzi în faţa unor opţiuni de genul high versus low culture sau artă versus divertisment. Extrapolând, sunt acestea "pentru" sau "împotriva" contribuţiei culturale evreieşti în general sau a discursului postmodernist în mod specific?

În acest sens, aş dori să aduc spre exemplu o producţie cinematografică a anului 2000, The Believer¹ în care se vehiculează ideea că evreul, prin natura sa, este un rătăcitor. Personajul principal, Danny Balint, este un anti-erou evreu, un evreu neo-nazist, un antisemit care afirmă: "Evreul adevărat este un nomad, un rătăcitor. El nu are rădăcini, ataşamente, astfel el universalizează totul... luaţi marile minţi evreieşti: Marx, Freud, Einstein. Ce au oferit ei omenirii: comunism, sexualitate infantilă şi bomba atomică. În aproape trei secole de când acesti tipi s-au ridicat din ghetourile Europei ne-au adus de la o lume construită pe ordine şi raţiune într-un haos al luptelor de clasă, imboldurilor iraţionale şi relativitate, o lume unde chiar existenţa materiei şi a sensului este pusă sub semnul întrebării. De ce? întrucât cel mai profund impuls al spiritului evreiesc este chiar desfacerea edificiului vieţii până când nimic nu mai rămâne, nimic în afară de neant. Neant fără sfârşit..." . Filmul marchează astfel una dintre cele mai actuale probleme ale identităţii iudaice, antisemitismul modern, pe care o discută mai pe larg unul dintre cei mai reputaţi profesori americani de germanistică, în prezent şef al catedrei de profil la Universitatea din Chicago, Eric Santner. Atât teoria postmodernă europeană cât şi reprezentarea de sine a evreilor în anumite filme americane mai recente, construiesc identitatea evreiască postmodernă în termenii definiţiei date de Freud glumelor tendenţioase autocritice în Cuvântul de duh şi relaţia cu inconştientul, pe care le caracterizează ca un proces de condensare, o reprezentare absurdă şi al căror scop este mai ales expunerea. Mare parte din plăcerea pe care acestea o provoacă este legată de tehnica producerii în sine. ² În ciuda unor mecanisme comune, aceste texte nu se pot pune de acord asupra unei definiţii a identităţii evreieşti. Un anumit tip de mecanism identificatoriu evaluează problema în context european, care se traduce în cel american într-un mod distinct al discursului minoritar, la care se adaugă anumite inflexiuni de gen.

Revenind la Eric Santner, acesta remarca faptul că cei doi termeni evreu şi postmodernism sunt legaţi precum în următoarea glumă: "La un curs de zoologie li s-a cerut studenţilor să facă o lucrare pe tema elefantului. Studentul francez a conceput o lucrare intitulată Comportamentul sexual al elefantului, cel german Introducere la sursele bibliografice pentru studiul elefantului, cel american Să creştem elefanţi mai mari şi mai buni iar cel evreu... Elefantul şi chestiunea evreiască."³ Autorul remarcă în mod ironic familiaritatea cu stereotipurile comune ale caracterului naţional şi etnic: preocuparea francezilor faţă de sex, sârguinţa germanilor, spiritul antreprenorial american şi în cele din urmă anomalia evreului, "Ce marchează evreul ca evreu este preocuparea cu dilemele şi dificultatea de a fi marcat....pentru evreu stereotipizarea este problema lui... tipică." ⁴. Gluma ţinteşte spre problema centrală ca preocupare a teoriei cu anularea tuturor formelor de esenţialism, reactualizată de trauma experienţei istorice a nazismului şi efortul de a regândi antisemitismul, ceea ce înseamnă reîntoarcerea la "chestiunea evreiască".

Ruth D. Johnston, discutând contrucţia identităţii iudaice postmoderne în teoriile contemporane şi filmul american, remarca tendinţa unor teoreticieni ai postmodernismului precum Julia Kristeva, Eric Santner, Slavoj Zizek, Jean François Lyotard, Philippe Lacoue-Labarthe şi Jean-Luc Nancy de a transforma Evreul într-un subiect postmodern descentrat, destabilizat prin excelenţă ⁵, în contul unei aversiuni faţă de esenţialism în chestiunea reactualizării traumelor nazismului.

Astfel, unii dintre aceşti teoreticieni văd Evreul ca o întruchipare a conceptului de "straniu" al lui Freud, o combinaţie de familiar şi straniu (Julia Kristeva) sau ca un simptom (Slavoj Zizek) în investigarea originilor psihice ale antisemitismului. Pentru Jean François Lyotard evreul, la un nivel bazal, este un simbol al rezistenţei la obsesia de a domina a occidentalilor, întruchipând în acest sens nereprezentabilul. Ruth D. Johnston identifică în teoriile lui Philippe Lacou-Labarthe şi Jean-Luc Nancy explicaţii revelatoare în ceea ce priveşte condiţia evreului post-Auschwitz. Astfel, cei doi autori, plecând de la originile fizice ale totalitarismului⁶, mai exact ale celui de tip nazist, remarcă modul în care s-a făcut identificarea mimetică a Germaniei naziste cu Grecia antică, prin formaţia mitului care a devenit legat de identitatea rasială. Acest tip de identitate privilegiază conceptul de tip ca o identitate absolută, concretă, singulară, chiar mai mult, ca o împlinire a mitului în sine. În acest sens, atrag atenţia aceşti autori, trebuie subliniată absenţa tipului în construcţia nazistă a evreului.

Ca un anti-tip sau absenţă a tipului, evreul prin definiţie este exclus din procesul mimetic de identificare cu mitul şi, prin urmare , cu identitatea naţională germană. În aceste condiţii post-Auschwitz, se întreabă autorii, în ce ar consta un proces distinct, evreiesc, de identificare sau de a oferi o alternativă la mecanismele de identificare, fără a fi în mod inevitabil în complicitate cu mitul nazist sau cu fascismul în general? Răspunsul pe care îl propune autoarea americană la aceste perspective europene asupra identităţii iudaice postmoderne face din nou recurs la Freud şi procesele identificatorii pe care acesta le teoretizează în cazul glumelor: astfel, cel batjocorit participă în defectul de a fi batjocorit⁷ iar gluma se realizează cel mai bine prin mijloacele unei identificări lărgind peste o identitate dublă sau colectivă. Evreul ca subiect dublat produce o postură auto-critică, pe care Freud o descrie ca pe un criticism direcţionat împotriva subiectului însuşi sau împotriva cuiva cu care subiectul are ceva de împărţit, o persoană colectivă. Freud contrastează aceste glume autocritice cu povestirile critice spuse despre evrei de către străini. Glumele evreieşti care provin din rândurile lor admit că şi evreii sunt figuri comice, care îşi cunosc adevăratele culpe ca şi conexiunile dintre ele şi calităţile în schimbul cărora subiectul în persoană i-a găsit cusur, ceea creează subiectiva determinantă a folosirii glumei. Autorii francezi amintiţi anteriori, Lacoue-Labarthe şi Nancy, atrag atenţia cu toate acestea că dublarea identităţii în glumă poate problematiza noţiunea de identitate în sine. Se poate identifica o anumită cale care ar atrage analiza dincolo sau în afară, în sine, chiar poate dincolo de orice semn distinctiv evreiesc identificabil şi poate chiar dincolo de însuşi principiul identităţii.

Evreii americani şi o parte a evreilor care trăiesc în Israel, nemaiprivind către Israel ca un răspuns al exilului, au îmbrăţişat identităţi hibride, multiple, cultivate la care strămoşii lor ar fi făcut orice să renunţe. În viziunea lui Ruth D. Johnston, unii critici problematizează statutul postmodern privilegiat al evreilor pe baze ce eşuează în demersul lor de a dezamorsa structura binară a discursului modernist şi chiar mai rău, sugerează autoarea, sfârşesc prin a fetişiza evreul. Toate acestea arată cât de vie şi actuală rămâne această întrebare evreiască, dar nerezolvată de către teoriile postmoderne. Dar acest tip de semioză, de "punere în discurs" a Evreului nu este singular, aceeaşi situaţie fiind valabilă şi pentru o altă categorie, Femeie. Aşa cum s-a remarcat, această semiotică a femeii avea prea puţin de-a face cu femeia, generalizarea femeii într-o categorie fiind acompaniată de o destituire a feminismului din teoria postmodernă, termenii etnici, mai degrabă decât cei sexuali definind această poziţie a Celuilalt.

Sursa imaginii: http://img1.fantasticfiction.co.uk/images/n59/n296469.jpg