Articol de Prof. univ. dr. Gheorghe Popescu
(Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor (FSEGA),
Catedra de Economie Politică,
Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca)

1. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

În 2010 se împlinesc 200 de ani de la naşterea celui mai important şi mai puţin cunoscut gânditor al economiei neoclasice Hermann Heinrich Gossen. În istoria ştiinţei există numeroase contribuţii a căror importanţă a fost relevată mulţi ani după ce ele fuseseră realizate. Autorii unor asemenea realizări n-au beneficiat în timpul vieţii de recunoaşterea aportului fundamental adus la dezvoltarea ştiinţei, ba - uneori - au suportat chiar nemeritatul dispreţ al contemporanilor. În secolul al XIX-lea Nicolas Leonard Sadi Carnot (1796-1832), fondatorul termodinamicii, Evariste Galois (1811-1832), pionierul algebrei moderne, Johann Mendel (1822-1884), descoperitorul legilor transmiterii genetice a moştenirii, sunt exemple concludente în acest sens.

În domeniul ştiinţelor sociale exemplele nu sunt mai puţine sau mai irelevante. Se ştie, de exemplu, că lucrarea fundamentală a lui Carl Menger a fost foarte puţin cunoscută în timpul vieţii sale sau că prima recenzie la Capitalul lui Marx a fost realizată la 10 ani de la apariţie sau că opera lui Gossen nu a fost cunoscută deloc în timpul vieţii autorului.

Opera lui Gossen a fost descoperită la două decenii după moartea autorului de către William Stanley Jevons. Insuccesul de public al cărţii Legile relaţiilor umane¹ (1854) i-a amărât lui Gossen ultimii ani de viaţă, determinându-l ca - pe patul de moarte - să ceară retragerea ei din librării². În timpul vieţii lui Gossen s-au vândut "numai unul până la nouă exemplare" ³ din carte, ceea ce l-a determinat pe autor să ceară retragerea ei din comerţ. A doua ediţie a lucrării a văzut lumina tiparului în 1889, a treia în 1927 (cu o prefaţă de Friedrich August von Hayek). Astăzi un exemplar din ediţia a doua se vinde cu peste 500 $ SUA. Iar un exemplar din prima ediţie (din care se apreciază că au fost tipărite 500 exemplare) ajunge la preţul de circa 5.000 $ SUA⁴. În Germania un exemplar din ediţia a III-a din anul 1927 are preţul de circa 150 €. Prima ei traducere s-a realizat la aproape 100 de ani de la prima ediţie, în limba italiană de către Tullio Bagiotti. În limba engleză, prima traducere s-a realizat abia în anul 1983, la circa 130 de ani de la apariţie, de către Robert C. Blitz (cu un studiu introductiv de Nicholas Georgescu-Roegen⁵, întins pe nu mai puţin de 135 pagini !, p. XI-CXLV). "In the history of economics the only author of one of the most inspired contributions to remain completely unnoticed during his lifetime is Gossen" ⁶. Dar această împrejurare nu micşorează cu nimic valoarea demersului teoretic, de pionierat, pe care l-a realizat Gossen. Unii au reproşat lucrării Entwicklung caracterul greoi, exprimarea neacademică, stufoasă. Cu toate acestea, Joseph Alois Schumpeter aprecia în 1950: "Ce fel de specialist este acela care pune deoparte o carte, din cauză că este mai dificilă" ⁷.

Ceea ce se ştie astăzi despre viaţa lui Gossen este foarte puţin. Hermann Heinrich Gossen este, probabil, singurul gânditor economist care n-a avut contacte cu lumea academică a timpului său. El nu a ţinut un jurnal, nu şi-a scris autobiografia, nu a întreţinut corespondenţă cu vreo personalitate marcantă a vremii. El a scris o singură lucrare şi a murit ca un ilustru necunoscut. Lucrarea lui a fost descoperită la 20 de ani după moartea sa. La data respectivă mama sa murise, la fel ca şi una din cele două surori. Cel care a semnalat - primul - lucrarea lui Gossen, a fost William Stanley Jevons, în 1878, înştiinţându-l pe Léon Walras despre aceasta. Walras⁸ a încercat - prin intermediul Ambasadei Elveţiei la Berlin - să obţină date despre familia lui Gossen. Aşa s-a ajuns la sora lui Gossen, care locuia la Bonn, împreună cu unicul său fiu, dr. Hermann Kortum, profesor universitar de matematică. Imediat Walras i-a scris lui Kortum, pentru a obţine o copie după lucrarea unchiului său. La 26 februarie 1880 Walras a primit un exemplar din carte, împreună cu un studiu biografic despre Gossen. În 1885 Walras a scris în "Journal des économistes" primul articol despre viaţa lui Gossen⁹. După moartea lui Kortum - în 1904 -, toate documentele privitoare la Gossen au revenit unui alt nepot, Feaux de Lacroix (oficial guvernamental la Halle). Acesta le-a trecut lui Oskar Kraus (profesor universitar la Praga), care a scris primul studiu substanţial în limba germană (1910) despre Gossen¹⁰. Mai târziu, Karl Robert Blum a încercat să refacă viaţa lui Gossen, cercetând bibliotecile unde acesta a studiat şi locurile sale de muncă. În urma demersurilor întreprinse, Blum a elaborat referatul cu titlul: Hermann Heinrich Gossen: Eine Untersuchung über die Entstehung seiner Lehre¹¹.

Hermann Gossen s-a născut la 7 septembrie 1810, în oraşul Duren (între Aachen şi Cologne¹²), unicul băiat într-o familie cu trei copii. Oraşul Duren făcea parte din Imperiul napoleonian şi era situat într-o regiune predominant catolică. Tânărul Hermann a fost crescut şi educat într-o atmosferă religioasă ¹³, deoarece mama lui - Mechthildes, născută Schöll - era o catolică devotată. Tatăl său - Joseph (decedat în 1847) - a fost colector de impozite şi provenea dintr-o veche familie de funcţionari fiscali. În anul 1824 familia Gossen s-a mutat la cologne, apoi la Muffendorf, un domeniu al Ordinului Teutonic, situat pe Rin, lângă Godesberg.

Hermann Gossen şi-a început studiile gimnaziale la Duren, le-a continuat la Cologne, apoi la Bonn, şi le-a terminat la Duren. De la o vârstă foarte tânără el a manifestat interes şi talent pentru studiul matematicii, materie la care a excelat cu prilejul examenului de bacalaureat susţinut în 1829. Tatăl său a dorit ca Hermann să devină funcţionar guvernamental. Aşa se face că în 1829, tânărul Gossen a intrat la Universitatea din Bonn, pentru a studia dreptul şi administraţia publică. În anul 1831 Hermann Gossen s-a mutat la Universitatea Berlin, mai bine apreciată la vremea respectivă. Din cauza unei epidemii de holeră, care a izbucnit în acel an la Berlin, Hermann s-a reîntors la Bonn şi a fost încorporat la cavalerie (un an), pentru satisfacerea serviciului militar. La final "el s-a dovedit un tânăr foarte moral şi bine educat, care a obţinut gradul de ofiţer" ¹⁴. În anul 1833 Hermann Gossen a absolvit studiile universitare¹⁵. Pe parcursul facultăţii el s-a dovedit a fi "un student conştiincios, cu toate că nu a renunţat la plăcerile oferite de viaţa academică" ¹⁶.

După încheierea studiilor universitare, Gossen s-a încadrat - în 1834 - ca referendar¹⁷ guvernamental la Cologne. Trei ani mai târziu, în 1837 a devenit Landesrat (şef de departament) în districtul Duren. În anul următor devine Regierungspräsident (administrator şef al regiunii). În 1841 ajunge Regierungassessor (asesor guvernamental). Lucrarea scrisă pentru examenul dat cu acest prilej, cuprinde următoarea remarcă, ce va deveni prima frază din cartea fundamentală a lui Gossen: "Orice om se străduieşte să-şi umple viaţa cu cât mai multe plăceri posibile" ¹⁸. În aceşti termeni el a proclamat principiul "economisirii" ("parsimony", sau "minimizării costurilor"), pentru că oamenii "caută să-şi satisfacă nevoile cu cele mai mici cheltuieli" ¹⁹. Totodată, Gossen a apreciat că "nevoile umane sunt ordonate ierarhic pe o scară unică pentru toţi indivizii cu acelaşi statut social dintr-o ţară şi această ierarhizare este mai rigidă la populaţia săracă" ²⁰. Pe această bază, el a considerat că "oamenii se comportă în concordanţă cu principiul economisirii, deci într-un mod complet previzibil" ²¹, ceea ce conduce la posibilitatea calculării acţiunilor umane. În acelaşi studiu, Gossen a propus, nici mai mult, nici mai puţin, decât ... "socializarea pământului, astfel încât urcarea rentei, datorată creşterii populaţiei, să conducă la sporirea beneficiului public şi nu a celui privat" ²². În 1844 Gossen a fost promovat Regierungsassessor în cadrul administraţiei din Magdeburg. De aici a fost mutat - după opt luni - la Erfurt. După multe dificultăţi întâmpinate în munca desfăşurată, mai ales din cauza lipsei sale de interes, Gossen a fost obligat să demisioneze din funcţiile publice, la 23 noiembrie 1847.

După demisie, Gossen a plecat la Berlin, "unde a trăit ca o persoană privată, fără angajament" ²³. În anul 1849 s-a întors la Cologne şi a trăit alături de cele două surori ale sale. Restul vieţii şi l-a dedicat elaborării lucrării principale Entwicklung, care va vedea lumina tiparului în 1854.

În anul 1853 s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, iar anul următor a contactat tuberculoza pulmonară care-l va răpune câţiva ani mai târziu, la 13 februarie 1858²⁴.

2. GÂNDIREA ECONOMICĂ

După părerea lui Hermann Gossen, ştiinţa economică reprezintă "teoria procedeelor prin care individul şi societatea pot obţine maximum de satisfacţii cu minimum de efort" ²⁵.

Lucrarea fundamentală a lui Gossen Entwicklung der Gesetze des menschlichen Verkehrs (1854) a fost tradusă în engleză cu titlul The Laws of Human Relations (1983), (Legile relaţiilor umane) . "Entwicklung este dominată de un optimism nelimitat, foarte surprinzător în comparaţie cu viaţa deosebit de frământată a lui Gossen" ²⁶. Acest optimism este determinat de faptul că "natura are o putere nelimitată de a genera bogăţie; de aceea omenirea nu va înceta să progreseze prin artă şi ştiinţă" ²⁷.

Scopul activităţii economice a individului este, după părerea lui Gossen, "maximizarea plăcerii totale obţinute de a lungul vieţii" ²⁸. De aceea, "Omul trebuie să-şi organizeze viaţa astfel încât plăcerea întregii vieţi să devină maximă" ²⁹.

2.1. LEGILE PSIHOLOGICE ALE NEOCLASICISMULUI

Lui Hermann Heinrich Gossen i se atribuie formularea unor "legi fundamentale" care stau la baza întregului demers subiectivist al Şcolii Neoclasice.

Prima lege a lui Gossen:

"Orice nevoie îşi reduce intensitatea pe măsură ce este satisfăcută" ³⁰.

Dacă o nevoie este satisfăcută continuu, intensitatea ei descreşte până la zero, când este atinsă saţietatea. Dar nici o unitate din bunurile consumate nu poate avea o utilitate mai mare decât a ultimei unităţi consumate şi care satisface cea mai neînsemnată (cea mai puţin intensă) nevoie.


Descreşterea intensităţii unei nevoi are loc numai dacă nevoia anterioară a fost satisfăcută. Nu numai intensitatea nevoii scade, dar şi durata ei se reduce până la zero, în caz de saţietate. Mai mult, cu cât satisfacerea nevoii este mai des repetată, cu atât mai mică va fi intensitatea şi durata ei.

A doua lege a lui Gossen:

"Orice individ, înainte de a-şi asigura satisfacerea mai multor nevoi de natură diferită, printr-o cantitate dată de resurse, trebuie să le repartizeze pe acestea astfel încât să obţină satisfacţii egale la nevoi de intensitate egală pentru fiecare cheltuială egală făcută" ³¹.

Avem, aici, pusă - poate pentru prima dată - în termeni cât se poate de clari, problematica optimului economic, în general, al consumatorului raţional, în mod particular. Ideea aceasta se va regăsi şi la Carl Menger, dar elaborarea unei teorii închegate despre optimul consumatorului se datorează lui Vilfredo Pareto.

Pe baza celor două legi Gossen a tras concluzia că fiecare individ trebuie să-şi repartizeze timpul şi resursele băneşti în scopul "maximizării utilităţilor obţinute de-a lungul întregii vieţi" ³².

Iar, individul reuşeşte să-şi maximizeze utilitatea (valoarea, plăcerea) totală obţinută de a lungul întregii sale vieţi, dacă "alocă resursele (băneşti) totale de care dispune între diferitele nevoi în aşa fel încât să obţină satisfacţii egale la nevoi de intensitate egală" ³³.

Din opera lui Gossen rezultă şi o a treia lege, pe care el n-a exprimat-o explicit, dar care este evidentă, şi care va sta - alături de primele două - la baza întregii construcţii a paradigmei neoclasicismului. Iat-o:

"Numai bunurile economice ("rare") au valoare" ³⁴. Cu alte cuvinte, valoarea nu este intrinsecă bunurilor, ci ea le este conferită în mod relativ şi exogen de evoluţia nevoii. Numai bunurile insuficiente, care se află într-o cantitate mai mică decât volumul nevoilor de satisfăcut, au valoare şi doar atât cât raportul nevoi-bunuri se menţine în asemenea coordonate.

Hermann Gossen a sesizat clasificarea bunurilor în "economice" ("rare") şi "neeconomice" ("libere"), a considerat-o firească şi s-a servit de ea în propria-i construcţie, Dar, el n-a analizat-o în mod explicit şi în profunzime. Acest lucru îl va realiza două decenii mai târziu Carl Menger, şi va intra ca un câştig semnificativ în teoria şi ştiinţa economică modernă şi contemporană.

După ce a analizat comportamentul individului separat, Gossen a întreprins un studiu de natură marginalistă asupra schimbului. După părerea lui, în cadrul diviziunii muncii, fiecare individ caută să-şi mărească productivitatea, producând cantităţi suplimentare de utilităţi faţă de cele necesare propriului consum. Dorind "economisirea singurei resurse limitate, timpul" ³⁵, omul urmăreşte mărirea prin schimb a volumului său de utilităţi. Schimbul se declanşează şi durează atât timp cât "fiecare partener primeşte o utilitate mai mare decât cea cedată", oprindu-se când ele devin egale.

2.2. TEORIA BUNURILOR

"Gossen a fost primul care a distins bunurile economice şi bunurile libere" ³⁶, devansându-l astfel - cu câteva decenii - pe Carl Menger. De asemenea, Hermann Gossen a deosebit trei categorii de bunuri:

1. Bunurile de rangul I, cuprinzând "bunurile de consum, capabile să ofere singure o plăcere" ³⁷ ("means of enjoyment" ³⁸).

În această grupă intră toate bunurile şi serviciile de consum finale, atât cele oferite de natură (aer, apă, fructe, flori etc.) cât şi cele produse de activitatea umană (pâine, lapte, ouă, carne, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, mobilă etc.). Valoarea bunurilor de rangul I este egală cu "mărimea plăcerii pe care o oferă fiecărui individ".

2. Bunurile de rangul II, reprezentate de "bunuri de consum, care produc o plăcere numai în asociaţie (bunuri complementare de consum)" ³⁹ ("object of the second category" ⁴⁰).

De exemplu, soba dă căldură doar în asociere cu combustibilul şi cu focul, autoturismul asigură serviciul transportului doar împreună cu combustibilul şi acţiunea conducătorului auto, pipa are nevoie de tutun şi foc pentru a oferi plăcerea fumatului, vioara are nevoie de acţiunea violonistului pentru a oferi plăcerea muzicii etc.

Asemenea bunuri "trebuie transformate prin muncă pentru a deveni bunuri de rangul I" ⁴¹.

Valoarea bunurilor de rangul II nu se poate determina în mod direct, ci numai indirect pe baza principiului imputaţiei⁴². "Suma valorilor bunurilor complementare de rangul al II-lea, care generează o plăcere prin acţiune comună, este egală cu magnitudinea plăcerii în sine" ⁴³ (cu intensitatea nevoii satisfăcute - n. ns.).

Valoarea bunurilor de rangul al II-lea se poate determina doar dacă asocierea lor este completă şi asigură - împreună - plăcerea umană (acoperirea nevoii de consum finale). De pildă valoarea unui autoturism se poate determina numai dacă sunt întrunite toate celelalte elemente complementare, combustibil şi şofer, şi numai dacă plăcerea (nevoia) transportului este produsă.

Dacă un complement lipseşte şi plăcerea nu este produsă (nevoia nu este satisfăcută), bunurile de rangul al II-lea nu au valoare sau nu le poate fi determinată ⁴⁴.

În afara combinaţiei complete care oferă plăcerea, bunurile complementare pot avea - totuşi - valoare doar dacă există perspectiva procurării elementelor lipsă. În acest caz valoarea lor depinde de dificultatea procurării elementelor lipsă. Întrucât doar "în combinaţia lor completă" bunurile pot produce o plăcere (pot satisface direct nevoia), şi valoarea bunurilor complementare luată împreună este egală cu valoarea satisfacţiei finale (intensitatea nevoii acoperite), înseamnă că dificultatea obţinerii "complementelor lipsă" influenţează în mod invers valoarea "complementelor prezente".

Cu cât dificultatea obţinerii elementelor lipsă este mai mare, cu atât valoarea complementelor existente este mai mică. Cu cât dificultatea obţinerii elementelor lipsă este mai mică, cu atât complementele existente au o valoare mai mare.

3. Bunurile de rangul III, ce reunesc "toate mijloacele de producţie" ⁴⁵ ("objects of the third category" ⁴⁶).

Valoarea bunurilor de rangul al III-lea se determină tot în mod indirect pe baza principiului imputaţiei⁴⁷ şi numai în legătură cu participarea lor la producerea bunurilor finale de rangul I ("objects of enjoyment") ⁴⁸.

Mecanismul determinării valorii lor este acelaşi ca la bunurile de rangul al II-lea. Valoarea bunurile de rangul al III-lea creşte proporţional cu prelungirea duratei lor de funcţionare⁴⁹. Cu cât este mai mare această perioadă cu atât ele participă la producerea unor cantităţi mai mari de bunuri finale şi - deci - la acoperirea mai multor nevoi, şi - în consecinţă - au o valoare mai mare. Cu cât perioada lor de funcţionare este mai redusă cu atât mai mici vor fi cantităţile de bunuri finale produse, cu care se vor acoperi mai puţine nevoi, şi - în consecinţă - bunurile de rangul al III-lea (bunuri capital) vor avea o valoare proprie mai mică.

Valoarea bunurilor de rangul I se determină în mod direct, nemijlocit, iar a bunurilor de rang superior se stabileşte pe baza "principiului imputaţiei", adică în mod indirect.

Bunurile de categoria a II-a şi a III-a au valoare "numai în măsura contribuţiei lor la producerea bunurilor de rangul I" ⁵⁰.

2.3. TEORIA SUBIECTIV-MARGINALISTĂ A VALORII

Hermann Heinrich Gossen este - în mod direct - şi primul marginalist al analizei valorii înaintea fondatorilor Menger, Jevons, Walras.

Dar, rădăcinile abordării psihologice a valorii sunt mai vechi decât demersul clasic sau neoclasic. Ele se găsesc în operele autorilor Ferdinando Galiani, Anne Robert Jacques Turgot, Etienne Bonnot de Condillac sau Richard Cantillon.

Unii autori apreciază, astăzi, că originile teoriei "valorii-utilitate" sunt legate de "Şcoala de la Salamanca". "Le prix chute quand les acheteurs sont peu nombreux, ou quand les marchandises ou les vendeurs sont trop; inversement, le prix s'élève en cas d'éxces de demandes ou d'insuffisances d'offres".⁵¹

Ferdinando Galiani (1728-1787) a respins conceptul de "substanţă" aplicat lucrurilor şi a criticat opinia tradiţională conform căreia "valoarea este o calitate inerentă şi intrinsecă bunurilor".

El a definit valoarea ca "o relaţie variabilă, formată în spiritul uman, între posesiunea unui lucru şi posesiunea altuia".

Galiani a dat o precizie matematică teoriei sale, definind valoarea de schimb ca "le ratio de deux ratios" ⁵², "utilitatea" şi "raritatea". Raritatea era raportul între cantitatea dintr-un bun şi intensitatea nevoii din el. Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781) a distins două forme ale valorii. "On distingue deux sorts de valeur: la valeur fondamentale et la valeur venale" ⁵³: "valeur fondamentale" şi "valeur venale" .

El apreciază că valoarea fundamentală corespunde costului de producţie al mărfurilor. "La valeur fondamentale est ce que la chose coût à celui qui la vend, c'est-à-dire les frais de la matière première, l'intérêt des avances, les salaires du travail et de l'industrie" ⁵⁴. Valoarea fundamentală este determinată pe baze obiective şi se modifică - în principal - numai prin schimbarea condiţiilor de producţie. "La valeur fondamentale est assez fixe et change beaucoup moins que la valeur venale" ⁵⁵.

Valoarea venală corespunde, în concepţia lui Turgot, preţului de piaţă . "La valeur venale est le prix d'ont achteur convient avec le vendeur" ⁵⁶. Aceasta se modifică mai frecvent decât valoarea fundamentală, fiind supusă fluctuaţiilor raporturilor cerere-ofertă înregistrate pe piaţă. "Celle-ci ne se règle que sur le rapport de l'offre à la demande; elle varie avec les besoins, et souvent la seule opinion suffit pour y produire des secousses et des inégalités très considérables et très-subits" ⁵⁷. Cu toate acestea, valoarea venală (adică preţul) tinde, legic, să se stabilească în jurul valorii fundamentale. "Elle n'a pas une proportion nécessaire avec la valeur fondamentale, parce qu'elle dépend immédiatement d'un principe tout différent; mais elle tend continuellement à s'en rapprocher, et ne peut guère s'en éloigner beaucoup d'une manière permanente" ⁵⁸. Preţul de piaţă nu poate rămâne mult timp sub costul de producţie, pentru că vânzătorul ar înregistra pierderi şi s-ar ruina. "Il est évident qu'elle ne peut rester longtemps au-dessous; car d?s qu'une denrée ne peut se vendre qu'à perte, on cesse de la faire produire jusqu'à ce que la rareté l'ait ramené a un prix au-dessus de la valeur fondamentale" ⁵⁹. Dar preţul de piaţă nu poate să se stabilizeze nici deasupra valorii fundamentale, din cauză că mecanismele concurenţei îl readuc la nivelul acesteia. "Ce prix ne peut non plus ?tre longtemps fort au-dessus de la valeur fondamentale, car ce haut prix affront de grands profits, appellerait la denrée et ferait naître une vive concurrence entre les vendeurs. Or, l'effet naturel de cette concurrence serait de baisser les prix et de les rapprocher de la valeur fondamentale" ⁶⁰.

Pe piaţă "valeur venale" se prezintă sub forma unei valori apreciative ("valeur appréciative") . Fiecare coschimbist va realiza o estimare individuală a fiecărei mărfi, izolat de ceilalţi. Aceasta este "valeur estimative" , adică "valoarea pe care individul separat o dă unui lucru, în funcţie de utilitate şi raritate". Asemenea manieră de tratare îl apropie pe Turgot de neoclasici.

Spre deosebire de Galiani, care vedea originea valorii în "raritate", Turgot a apreciat că valoarea unui bun ("valeur estimative" - subiectivă) decurge din "utilitatea generală a categoriei din care face parte", din "compararea nevoilor prezente şi viitoare", şi din "anticiparea dificultăţilor întâmpinate în obţinerea obiectului dorit". Turgot a sugerat - astfel - existenţa pentru fiecare individ a unei "scări subiective a valorilor" şi a definit valoarea ca "raportul între suma pe care individul o poate cheltui pentru achiziţionarea bunului şi totalul resurselor sale disponibile". Deci, "valoarea subiectivă" este "aprecierea pe care fiecare individ o dă bunurilor", în funcţie de sistemul său de nevoi.

"Valeur appréciative" este - în concepţia lui Turgot - adevărata "valeur venale", întrucât ea se prezintă ca "valoarea pe care cei doi coschimbişti o dau, de comun acord, bunurilor schimbate" . "Valoarea de schimb" (preţul bunurilor) era determinată "prin acordul participanţilor la tranzacţie şi era influenţată de compararea intensităţii nevoilor cu puterea de cumpărare a unuia şi a altuia". Dar Turgot a văzut destul de clar dificultatea de a explica valoarea de schimb în termenii "evaluărilor subiective" şi a criticat afirmaţia lui Galiani după care "omul este măsura tuturor valorilor". Deoarece Turgot a sesizat că factorul fundamental al "valorii subiective" ("valeur estimative") nu era o mărime măsurabilă, a ajuns la concluzia că cele două noţiuni "valoare" şi "preţ" - cu toate că exprimau realităţi diferite - puteau fi folosite împreună şi cu acelaşi înţeles, în limbajul curent, care nu cere o mare precizie.

În acelaşi timp, el a respins înţelegerea valorii ca "o calitate inerentă lucrurilor" şi a transformat concepţia scolastică a echivalenţei, aplicată bunurilor având preţuri identice, în funcţie de estimările individuale. Turgot a apreciat că nici un schimb nu are loc dacă fiecare parte nu atribuie o valoare mai mare bunului cerut decât celui oferit şi a presupus - fără să demonstreze - că câştigul ("en valeur estimée seulement") era egal pentru fiecare parte (în sensul că fiecare schimba "o valoare egală, pe o valoare egală").

Pentru a explica mecanismele stabilirii şi evoluţiei preţurilor, el a apreciat că pe piaţă se formează "o valoare estimativă mijlocie" ("valeur appréciative") , care realizează echilibrul între estimările individuale. "Valoarea apreciativă" apare în calitate de "valoare obiectivă" şi se stabileşte pe piaţă, prin confruntarea liberă a ofertei cu cererea. în acord cu interpretarea subiectivă a valorii Turgot a afirmat că "valoarea metalelor monetizate" decurge din estimările individuale care se produc în afara acordurilor sau dispoziţiilor legale explicite. A urmat, apoi, étienne Bonnot L'Abbé de Condillac (1714-1780), care a respins "teoria valorii-muncă" şi a pus bazele "teoriei valorii determinată de utilitate şi cantitate". Condillac poate fi apreciat - într-un sens - întemeietorul "psihologiei economice" moderne, deoarece a încercat să demonstreze rolul jucat în economie de mobilul şi interesul individual.

Munca - aprecia el - nu este cauza valorii, întrucât valoarea nu ţine de producţie, ci de domeniul schimbului. Fiecare individ îndepărtează ceea ce îi prisoseşte şi îşi aproprie bunurile de care are nevoie şi care prisosesc altora. În felul acesta, comerţul este deopotrivă benefic pentru vânzător şi cumpărător, deoarece ambii câştigă.

După părerea lui, valoarea şi utilitatea sunt rezultate ale aprecierii omului; ele n-ar fi de ordin material, ci ar ţine de domeniul psihologiei. "Valoarea lucrurilor - scria el - se întemeiază pe utilitatea lor ..., pe nevoia ce o avem de ele ... Este firesc că o nevoie mai acută comunică lucrurilor o valoare mai mare şi că o nevoie mai puţin simţită le atribuie o valoare mai mică. Valoarea lucrurilor creşte deci în condiţii de raritate şi scade când este abundenţă" ⁶¹. Cu mult înainte de Jean Baptiste Say (1767-1832) şi Neoclasicii moderni, Condillac a afirmat că valoarea nu are drept cauză iniţială costul de producţie: "Un lucru nu are valoare pentru că costă, ci el costă pentru că are valoare".

Iată, în această frază, exprimată foarte plastic, cea mai mare confruntare doctrinară din ştiinţa economică, aceea referitoare la problematica valorii, precum şi deosebirea fundamentală dintre "teoria obiectivă a valorii-muncă" şi "teoria subiectivă a valorii-utilitate"! După părerea lui Condillac, valoarea se traduce - în fapt - prin preţ, în procesul schimbului. "Preţul - susţine Condillac - nu este decât valoarea estimată a unui bun în raport cu valoarea estimată a altui bun de către toţi cei care participă la schimb" ⁶² (s. ns.).

Contemporani cu Condillac, Fiziocraţii francezi (1750-1780) au promovat şi ei o paradigmă duală, obiectiv-subiectivă, deistă şi laică. La rândul său, "părintele" Economiei politice, marele Adam Smith (1723-1790), recunoscutul fondator al liberalismului clasic, "s-a zbătut" în aceleaşi coordonate ale dualismului. După el, însă, şcoala clasică engleză s-a angajat definitiv pe drumul "obiectivismului" şi "raţionalismului" (sau, cum spune Hayek, pe calea "constructivismului raţionalist") prin contribuţiile de excepţie ale lui David Ricardo (1772-1823), John Stuart Mill (1806-1873), dar, mai ales, Karl Marx (1818-1883).

Paralel, şcoala clasică franceză, influenţată de Condillac, dar şi sub presiunea adversarilor capitalismului liberal⁶³, a dezvoltat o paradigmă "obiectivist-raţionalistă", dominantă la început, dar cu accente din ce în ce mai puternice de "subiectivism", mai puţin evidente la fiziocraţi, dar din ce în ce mai accentuate la Jean Baptiste Say (1767-1832) şi apoi la Claude Frederic Bastiat (1801-1850).

Nicholas Georgescu-Roegen (1906-1994) aprecia că "adevărata ruptură cu concepţia despre valoare (valoarea este muncă - n. ns.) a fost semnalată pentru prima dată de Gossen, care a proclamat că magnitudinea valorii unui bun este exact măsurată prin cantitatea de plăcere pe care ne-o oferă" ⁶⁴.

În opera lui Hermann Heinrich Gossen se găseşte - explicit - concepţia subiectivă a valorii determinată de utilitate, pe care a dezvoltat-o Neoclasicismul economic.

1. Numai bunurile economice au valoare. "Pentru fiecare individ numai o cantitate definită de bunuri are valoare" ⁶⁵. Hermann Gossen a determinat în mod matematic valoarea bunurilor economice ca diferenţă pozitivă între "disconfortul muncii" şi "plăcerea produsă" prin consumarea unui bun sau a mai multora, în cantităţi bine determinate. Bunurile au valoare numai "atât timp cât plăcerea a ceea ce este produs prin muncă are o valoare mai mare decât disconfortul cauzat de ea" ⁶⁶.

În mod curent, toate bunurile economice au valoare, întrucât se găsesc într-o cantitate inferioară nevoilor şi este de presupus că plăcerea oferită de ele este mai mare comparativ cu disconfortul muncii necesare producerii sau procurării lor.

Dacă individul are la dispoziţie o cantitate nelimitată de bunuri finale de rangul I, însemnă că numai bunurile consumate până la satisfacerea completă a nevoii pot avea valoare, deoarece numai ele au o utilitate marginală pozitivă, adică "măresc progresiv, cu mărimi descrescătoare dar pozitive, plăcerea (utilitatea, valoarea) totală a individului".

Bunurile consumate dincolo de punctul de saţietate nu mai măresc utilitatea (plăcerea, valoarea) totală a individului ci - dimpotrivă -, i-o diminuează. Prin urmare, ne mai aducând individului nici o plăcere (utilitate) nu mai pot avea valoare, întrucât mărimea valorii unui bun economic este egală cu "cantitatea de plăcere oferită individului" ⁶⁷.

2. Valoarea unui bun economic se determină pe baze subiective de fiecare individ separat, astfel încât "fiecare bun are diferite valori" ⁶⁸.

3. Mărimea valorii unui bun economic este egală cu "cantitatea de plăcere oferită individului" ⁶⁹.

4. Valoarea bunului economic este direct proporţională cu utilitatea lui şi invers proporţională cu cantitatea consumată. "Valoarea bunului descreşte progresiv, pe măsura sporirii cantităţii consumate din el, până la saturaţie unde se anulează" ⁷⁰.



În scopul reprezentării valorii bunurilor de rangul I ("means of enjoyment"), desemnăm prin ab cantitatea bunurilor necesare pentru a satisface nevoia de consum a individului pe aceeaşi perioadă ab.

Asemenea reprezentare este pertinentă, deoarece cantitatea consumată este proporţională cu timpul, cu durata satisfacerii nevoii. Este evident - întrucât "valoarea este măsurată de magnitudinea (intensitatea) plăcerii (nevoii)" - că "valoarea fiecărui atom din cantitatea ab este egală cu perpendiculara ridicată de pe ab în fiecare punct" ⁷¹. De exemplu, valoarea atomului (reprezentată prin punctul) d este de, a lui f este fg etc. La fel, valoarea cantităţii ad este egală cu aria suprafeţei (trapezoidului) adec, a cantităţii df este egală cu aria suprafeţei (trapezoidului) dfge etc. În acelaşi timp, valoarea totală a întregii cantităţi ab consumate pe perioada determinată ab va fi egală cu aria suprafeţei (triunghiului) abc.

În punctul b - la saţietate - "utilitatea marginală" (valoarea individuală, satisfacţia individuală, plăcerea individuală) a ultimului atom consumat este "0" , iar "utilitatea totală" (valoarea totală, satisfacţia totală, plăcerea totală) este maximă.

Dincolo de acest punct nu mai există "bunuri economice" şi nici valoare. Cantitatea de bunuri care depăşeşte nevoia "nu are nici o valoare pentru individ", deoarece nu-i aduce nici o satisfacţie.



Se pare că primul gânditor care a sesizat descreşterea utilităţii marginale a fost matematicianul elveţian Daniel Bernoulli (1700-1782) . El a stabilit că suma dintre presiunea statică, dinamică şi de poziţie ale fluidelor ideale care trec printr-o conductă este constantă ("Legea lui Bernoulli"). După Schumpeter (History of economic analysis, p. 303-304), Bernoulli a sugerat că semnificaţia economică a unei unităţi monetare suplimentare este, pentru individ, în raport invers cu bogăţia sa. Referindu-se la venituri, el a încercat să stabilească utilitatea marginală a unităţii monetare. Ipoteza lui Bernoulli se poate scrie: , sau , unde: x - venitul individual; y - satisfacţia obţinută; k - o constantă care ţine cont de gusturile şi intensitatea dorinţelor fiecărui individ. - este tocmai utilitatea marginală (sau gradul final de utilitate) . Satisfacţia totală obţinută dintr-o cantitate b de bani (a - cantitatea de bani care asigură 'minimul de existenţă') se determină astfel:




Cel care a formulat-o explicit - pentru prima dată - a fost filosoful englez Jeremy Bentham (1748-1832) . El scria: "cantitatea de fericire produsă de o particulă de bogăţie (fiecare particulă având aceeaşi magnitudine) va fi din ce în ce mai mică cu fiecare particulă; cea de a doua va produce mai puţin decât prima, a treia mai puţin decât a doua etc." ⁷². Jeremy Bentham este considerat unul dintre reprezentanţii şcolii "radicalismului filosofic" englez. Lucrarea sa principală a fost principles of Morals and Legislation (1789). Aici el scria: "Take away from a man the fourth part of his fortune, and you take away the fourth part of his happiness, and so on". El a apreciat că utilitatea este singurul criteriu care ghidează activitatea umană. Drept urmare, trebuie construit un nou sistem filosofic, o nouă ştiinţă integrală despre om, al cărei ax central să fie utilitarismul. Toată filosofia lui s-a dezvoltat în jurul noţiunilor "plăcere" şi "suferinţă". El aprecia că există 14 plăceri simple şi 12 suferinţe simple, care, prin combinare şi asociere, formează pe cele complexe. După Bentham, valoarea se întemeiază pe utilitate. La rândul ei, utilitatea - perfect măsurabilă - este dependentă şi determinată de nevoi ca: intensitate, durată, certitudine, apropiere (proximitate), puritate, prolificitate, extensiune. El afirma că banii reprezintă singura unitate de măsură a utilităţii. "Suma de bani pe care un individ este dispus s-o plătească pentru a procura o plăcere sau a evita o suferinţă măsoară această plăcere şi această suferinţă" ⁷³.

Dar, în gândirea lui Gossen, nu se găseşte - după părerea noastră - o concepţie exclusiv marginalistă despre valoare. El aprecia că "mărimea valorii unui lucru este determinată de magnitudinea plăcerii pe care ne-o oferă" ⁷⁴. Ca urmare, "valoarea creşte sau descreşte, înfuncţie de nevoi". În acelaşi timp el credea că: "valoarea este măsurată, de asemenea, prin cantitatea şi dificultatea muncii necesare producerii unui bun" ⁷⁵. "Valoarea bunului obţinut prin efort descreşte pe măsura măririi disconfortului provocat de muncă" ⁷⁶. Dar, "prin muncă şi disconfort putem spori plăcerea totală a vieţii şi - deci - valoarea bunurilor economice consumate atât timp cât plăcerea a ceea ce este produs prin muncă are o valoare mai mare decât disconfortul cauzat de ea" ⁷⁷.



Suprafaţa abc reprezintă valoarea totală a cantităţii ab de bunuri economice consumate. Suprafaţa bed reprezintă disconfortul total al muncii⁷⁸ depuse pentru obţinerea plăcerii (utilităţii, valorii) totale abc. Cu cât aria abc va fi mai mare, cu atât mai mare va fi şi aria bed. Cu cât aria abc va fi mai mică, cu atât mai mică va fi şi aria bed. Adică, plăcerea mai mare se obţine cu muncă mai multă. Iar plăcerea mai mică cu mai puţină muncă. Cu alte cuvinte "mărimea valorii depinde în mod direct de mărimea cantităţii de muncă depusă" ! Avem, oare, aici, o interpretare subiectiv-marginalistă a teoriei obiective a valorii determinată de muncă ?



Diagrama a'g'h'f'b' reprezintă diagrama disconfortului muncii depuse pentru producerea cantităţii de bunuri a'b' = ab. Suprafaţa a'h'g' măsoară amplitudinea plăcerii procurată de cantitatea a'h'. Disconfortul începe în h' şi creşte până în b', fiind egal cu b'f' (disconfortul total fiind suprafaţa h'f'b') ⁷⁹. Dacă suprapunem a'g'h'f'b' peste abc, astfel încât a'b' devine ab, iar a'g' devine ag, atunci g'f' va lua poziţia qf⁸⁰. În această situaţie, valoarea fiecărei unităţi de bun produse este determinată de segmentele perpendiculare ridicate pe linia ab şi intersectate de liniile cb şi gf.



Valoarea lui a este egală cu gc, a lui p egală cu nq, a lui h egală cu hu, a lui k egală cu lm. Valoarea lui d va fi egală cu 0, pentru că cb şi gf se intersectează în e. Mai departe, valoarea lui r = rt - rs = - st şi, în final, valoarea lui b este egală cu - bf.

Pentru toate situaţiile din stânga lui h, plăcerea (valoarea) (deşi descrescătoare) este pozitivă, iar disconfortul muncii (deşi crescător) este negativ, aşa încât plăcerea totală creşte cu suma lor absolută (este adevărat cu mărimi descrescătoare). În h, plăcerea (valoarea) este hu, iar disconfortul muncii este 0. În dreapta lui h, până la d, atât plăcerea (valoarea individuală a fiecărei unităţi suplimentare de bun produsă) cât şi disconfortul muncii sunt pozitive, însă plăcerea se menţine (în valoare absolută) mai mare decât disconfortul muncii. Aici plăcerea (valoarea) totală creşte cu diferenţa pozitivă dintre plăcere şi disconfortul muncii (cu sume descrescânde). În d, plăcerea (valoarea) adusă de ultima unitate produsă este cea mai mică iar disconfortul muncii pentru a o produce este egal cu această plăcere. Adică în d, valoarea ultimei unităţi de bun, produsă prin muncă şi consumată, devine 0. Aici plăcerea totală a celor ad unităţi de bun economic este maximă (suprafaţa cge) ⁸¹.

Suprafaţa cge reprezintă valoarea totală maximă adusă de toate bunurile consumate de un individ. Optimul economic al oricărui individ se obţine - după părerea lui Gossen - când "maximizează plăcerea totală obţinută de a lungul întregii sale vieţi". Cu alte cuvinte, scopul activităţii economice a individului este, după aprecierea lui Gossen, "maximizarea plăcerii totale obţinute de a lungul vieţii" ⁸². De aceea, "Omul trebuie să-şi organizeze viaţa astfel încât plăcerea întregii vieţi să devină maximă" ⁸³.

Iar, "plăcerea totală a vieţii (suma algebrică a plăcerii şi disconfortului) individului care trebuie să-şi obţină bunul prin muncă este maximă dacă munca continuă în timp până când intensitatea disconfortului ei este egală cu intensitatea ultimă a plăcerii adusă de acel bun" ⁸⁴. Sau, în mod general, "plăcerea vieţii cuiva, care îşi produce singur toate bunurile consumate, este maximă când intensitatea plăcerii ultimei unităţi de timp cheltuită în producerea unui bun este egală cu disconfortul ultimei unităţi din timpul de muncă total" ⁸⁵.

Dincolo de d (în dreapta), mărimea disconfortului muncii o depăşeşte pe aceea a plăcerii (valorii, utilităţii) suplimentare adusă de fiecare unitate de bun produsă (în r plăcerea este rt iar efortul este rs, rt < rs, r = rt - rs = - st, în timp ce în b, plăcerea este 0, iar efortul este bf, b = 0 - bf = - bf). În felul acesta, continuarea muncii şi producţiei la dreapta lui d, provocând o scădere a plăcerii totale, determină reducerea valorii totale a bunurilor economice şi nu se justifică din perspectiva teoriei subiective a valorii⁸⁶, apreciază Gossen.

Valoarea (plăcerea) totală (cge) = suma utilităţilor (plăcerilor) individuale (gc + nq + hu + lm + ... + 0) → maximă când "plăcerea individuală = 0".

Cu alte cuvinte, valoarea totală adusă de o cantitate oarecare de bunuri economice produse şi consumate este maximă când "plăcerea (utilitatea) marginală a ultimei unităţi produse şi consumate este 0".

Iată, aici la Gossen, magistral expusă - cu câteva decenii înaintea lui Carl Menger - esenţa teoriei subiective a valorii determinată de utilitate şi a întregului Neoclasicism economic.

Într-o sinteză interesantă, Gossen afirma: "cantitatea de muncă necesară pentru a produce ori pentru a folosi mărfurile creşte exact în proporţia nevoii satisfăcute, iar într-o economie perfect liberă munca trebuie să fie plătită proporţional cu dificultatea sa" ⁸⁷.

O asemenea formulare îl apropie - după părerea noastră - pe Gossen mai mult de teoria obiectivă a valorii, decât de cea marginalistă, subiectivă.

2.4. TEORIA SUBIECTIV-MARGINALISTĂ A SCHIMBULUI

Hermann Gossen a explicat - cu mai mult de două decenii mai devreme decât Carl Menger - mecanismul schimbului în cadrul paradigmei marginaliste neoclasice.



Să presupunem că individul A dispune de o cantitate totală ad din bunul I, iar cantităţile ab şi bd sunt egale (ab = bd). Adică A dispune de o cantitate din bunul I de două ori mai mare decât necesităţile proprii. Să presupunem că suprafaţa abc reprezintă valoarea totală a bunului I pentru individul A. Rezultă că pentru individul A numai cantitatea ab din bunul I are valoare (pentru raţiunile explicate mai sus). Cantitatea bd este fără valoare pentru el.



Individul B dispune de o cantitate totală a'd' din bunul II, iar cantităţile a'b' şi b'd' sunt egale (a'b' = b'd'). Adică B dispune de o cantitate din bunul II de două ori mai mare decât necesităţile proprii. Suprafaţa a'b'c' reprezintă valoarea totală a bunului II pentru individul B. Rezultă că pentru individul B cantitatea a'b' are valoare, iar cantitatea b'd' n-are nici o valoare.

Presupunem - totodată - că cantitatea bd din I are pentru individul B o valoare egală cu a cantităţii b'd' din II pentru individul A.

"În exemplul de mai sus s-a presupus că fiecare individ posedă o cantitate dublă de bunuri faţă de cele necesare⁸⁸ şi că valoarea fiecărui obiect este aceeaşi pentru fiecare partener" ⁸⁹.

Cei doi indivizi schimbă între ei surplusurile din bunurile fiecăruia.

Individul A cedează cantitatea bd din I (care pentru el n-are valoare) şi primeşte în schimb cantitatea b'd' din II de la individul B (care pentru el n-are valoare), dar are valoare pentru A.

Individul B cedează cantitatea b'd' din II (care pentru el n-are valoare) şi primeşte în schimb cantitatea bd din I de la individul A (care pentru el n-are valoare), dar are valoare pentru B.

În procesul schimbului reciproc fiecare partener înregistrează un câştig valoric net deoarece înstrăinează bunuri fără valoare şi primeşte în schimb bunuri valoroase.

Mai mult valoarea câştigată de fiecare prin schimb este egală (valoarea cantităţii b'd' din II pentru A este egală cu valoarea cantităţii bd din I pentru B).


1. Valoarea totală deţinută de A înaintea schimbului era abc din I, iar după schimb ea sporeşte cu valoarea a'b'c' = b'd'c' = bdc din II, astfel că valoarea totală a lui A devine abc I + b'd'c' II = abc I + a'b'c' II = abc I + bdc II.



2. Valoarea totală deţinută de B înaintea schimbului era a'b'c' din II, iar după schimb ea sporeşte cu valoarea abc = bdc = b'd'c' din I, astfel că valoarea totală a lui B devine a'b'c' II + bdc I = a'b'c' II + abc I = a'b'c' II + b'd'c' I.



3. Valoarea totală a celor doi indivizi înaintea schimbului a fost abc I + a'b'c' II. După efectuarea schimbului valoarea totală a celor doi indivizi devine: (abc I + a'b'c' II) + (a'b'c' II + abc I) = 2(abc I + a'b'c' II).

4. În felul acesta, valoarea totală a celor doi indivizi s-a dublat în urma schimbului, fără ca vreunul să piardă ceva. La fel, s-a dublat valoarea totală din economie. După părerea lui Gossen fiecare individ şi-a dublat valoarea totală prin comerţ "fără să dea nimic în schimb" !

În cazul schimbului bunurilor economice mecanismul este asemănător. Trebuie precizat - însă -, că de această dată pentru fiecare partener separat atât întreaga masă de bunuri pe care o posedă, cât şi fiecare unitate de bun în parte, au valoare, întrucât sunt inferioare cantitativ nevoilor. Fiecare partener va vinde din bunurile pe care le posedă în cantitate mai mare (deci au pentru el o valoare mai mică) şi va cumpăra bunuri "rare" (deci cu o valoare mai mare pentru el).

De fiecare dată câştigul obţinut prin comerţ este "diferenţa pozitivă între valoarea mai mare pe care fiecare individ o conferă bunurilor cumpărate şi valoarea mai mică pe care o conferă bunurilor vândute" ⁹⁰.

În funcţie de intensitatea nevoilor la care se adresează respectivele bunuri valoarea lor va fi mai mare sau mai mică (prima lege a lui Gossen). Mai mare pentru bunurile care se adresează celor mai intense nevoi şi mai mică, progresiv, pentru bunurile (sau cantităţile) care se adresează unor nevoi de intensitate din ce în ce mai redusă. Gossen apreciază că "fiecare partener va continua să câştige din schimb atât timp cât munca proprie cerută pentru a produce bunurile vândute este mai mică decât munca proprie necesară pentru producerea bunurilor cumpărate" ⁹¹.


În înţelesul gândirii lui Gossen, munca depusă pentru a produce bunul vândut nu este altceva decât "disconfort", iar munca străină primită în schimb nu este altceva decât "plăcere" (utilitate, valoare). Iată, aici, o apropiere extrem de importantă de teoria obiectivă a valorii determinată de muncă, pe care - prin întregul său sistem de gândire - Gossen şi-a propus s-o respingă. Deci, câştigul oricărui partener de schimb se obţine atât timp cât şi în proporţia în care "plăcerea" primită este mai mare decât "disconfortul" muncii proprii depusă pentru obţinerea respectivei plăceri. În felul acesta, fiecare unitate de bun achiziţionată prin schimb măreşte plăcerea (utilitatea, valoarea) totală a fiecărui partener în parte. Schimbul poate continua atât timp cât "plăcerea" primită este superioară muncii proprii depuse pentru a o obţine.

Pe măsura repetării operaţiunilor de schimb plăcerea primită descreşte progresiv (dar rămâne pozitivă), pentru că fiecare unitate suplimentară achiziţionată se adresează unei nevoi din ce în ce mai puţin intense. Pe măsura repetării operaţiunilor de schimb disconfortul muncii proprii cu care se plăteşte plăcerea suplimentară primită creşte continuu. Aceasta înseamnă că câştigul partenerilor se reduce treptat la fiecare act de schimb (dar rămâne pozitiv), până când se anulează. Câştigul total al fiecărui partener creşte atât timp cât "plăcerea primită" depăşeşte "disconfortul propriu" depus pentru a o obţine. În felul acesta, câştigul total din comerţ al fiecărui partener creşte pe măsura repetării actelor de schimb, dar cu mărimi pozitive descrescătoare.

Câştigul total din schimb al fiecărui partener (şi al tuturor) se maximizează când "plăcerea primită" a ultimei unităţi de bun achiziţionată este egală cu "disconfortul propriu depus" pentru a o obţine, sau "valoarea bunului cedat este egală cu valoarea bunului primit" ⁹². Adică, în momentul în care "câştigul marginal" ⁹³ (al cel puţin unui partener) devine "0". "În scopul maximizării valorii totale obţinută prin schimb - consideră Gossen -, trebuie ca fiecare marfă să fie distribuită între parteneri de aşa manieră încât ultima unitate a fiecărei mărfi primită de fiecare individ să producă fiecăruia o plăcere egală" ⁹⁴. În acest moment schimbul încetează, deoarece fiecare partener (sau cel puţin unul dintre ei) evaluează egal cantitatea de bunuri cedată şi pe cea primită.

Continuarea schimbului dincolo de acest punct nu mai poate mări valoarea totală a bunurilor partenerilor, ci dimpotrivă o reduce întrucât "disconfortul muncii proprii depuse depăşeşte plăcerea muncii străine primite" şi - în consecinţă - plăcerea individuală a fiecărei unităţi suplimentare schimbate devine "negativă", adică bunurile respective nu mai au nici o valoare.

2.5. TEORIA OPTIMULUI ECONOMIC

Se pare că începuturile teoriei optimului economic se găsesc în operele unor gânditori ai spaţiului german. În asemenea lucrări se întâlnesc elementele principale ale construcţiei teoriei şi chiar practicii optimului economic: nevoile, resursele, spaţiul, timpul, criteriile optimizării, calculele de optimizare, soluţiile alternative, mecanismele alegerii variantei celei mai bune etc.



În ordine cronologică, printre primii gânditori care au abordat în mod explicit problematica optimizării în economie se înscrie Johann Heinrich von Thünen (1783-1850). Acest "pionier al formalizării matematice a fenomenelor economice" ⁹⁵, poate fi considerat fondatorul economiei matematice şi chiar al econometriei. În opera sa se găsesc - pentru prima dată - preocupări explicite de optimizare a activităţilor economice. Domeniile analizate de el şi pentru care a elaborat sugestive calcule de optimizare au fost: amplasarea în spaţiul geografic a activităţilor economice (şi calculul rentei funciare diferenţiale) şi determinarea nivelului salariului⁹⁶.

Pe drumul deschis de Thünen a mers - aproape în acelaşi timp - şi Hermann Gossen. Nu ştim - însă - dacă Gossen a cunoscut sau dacă a folosit în lucrarea sa ideile lui Thünen, deoarece nu-l aminteşte nicăieri. De asemenea, nu ştim dacă Gossen s-a inspirat din lucrările autorilor francezi Cournot şi Dupuit din acelaşi motiv. Se pare, însă, că în spaţiul franco-german calculele matematice în domeniul economic erau la modă încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, aşa încât "determinarea noţiunilor marginale începuse".

Am putea spune că întreaga gândire a lui Gossen are ca pilon central căutarea optimului economic. Ne-o mărturiseşte chiar autorul în prima frază din Entwickelung: "Omul doreşte să se bucure de viaţă, iar scopul său este maximizarea plăcerilor obţinute de a lungul întregii vieţi" ⁹⁷.

În a doua Lege a lui Gossen s-a pus, credem, pentru prima dată, problema optimului economic al consumatorului.

"Orice individ, înainte de a-şi asigura satisfacerea mai multor nevoi de natură diferită, printr-o cantitate dată de resurse, trebuie să le repartizeze pe acestea astfel încât să obţină satisfacţii egale la nevoi de intensitate egală pentru fiecare cheltuială egală făcută"⁹⁸.



Avem, aici, pusă - poate pentru prima dată - în termeni cât se poate de clari, problematica optimului economic, în general, al consumatorului raţional, în mod particular. Ideea aceasta se va regăsi şi la Carl Menger, dar cea mai cunoscută elaborare a ei de până acum îi este atribuită economistului elveţian de origine italiană Vilfredo Federico Pareto (1848-1923). Pe baza a ceea ce cunoaştem la această dată, nouă ni se pare că între modelele propuse de Gossen şi Pareto există foarte multe similitudini şi n-am putea să spunem cu certitudine care dintre ele este mai bun decât celălalt. Gossen a demonstrat prin calcule matematice cum trebuie repartizate resursele disponibile pentru maximizarea utilităţii totale obţinută de consumator. Pareto a ajuns la aceleaşi concluzii prin "ofelimitate" ⁹⁹ şi prin corelarea bugetului cu preţurile şi utilităţile marginale ale bunurilor cumpărate¹⁰⁰.




OPTIMUL PARETIAN

Presupunem că abc reprezintă magnitudinea totală a plăcerii A, iar a'b'c' magnitudinea totală a plăcerii B.



În scopul maximizării utilităţii (valorii, plăcerii) totale obţinute pe baza resurselor disponibile (bani, timp), individul trebuie să înceapă prin satisfacerea nevoii care are cea mai mare intensitate (în cazul acesta, A), şi să continue până intensitatea ei devine egală cu intensitatea mai mică a nevoii B. Aceasta înseamnă că va acoperi pe A până la punctul d, unde de = a'c'.

Dacă individul are doar resursele (bani, timp) ad, el va trebui să le folosească în întregime pentru acoperirea nevoii A.

Dacă are resurse mai multe - să zicem af - şi decide să le folosească în întregime pentru acoperirea nevoii A, este evident că nu va obţine maximum de plăcere (utilitate, valoare) totală.

Să determinăm pe d' astfel încât a'd' = gf şi d'e' = gh. Acest lucru este posibil deoarece liniile cb şi c'b' tind continuu spre abscisele ab şi a'b' üpe măsura creşterii cantităţilor de bunuri consumate). Asemenea condiţie se realizează dacă a'f' = fk; < a'f'e' = < fke şi e'd' este perpendiculară pe a'b'.

Astfel, magnitudinea satisfacţiei totale este măsurată prin suprafaţa gfkh când resursele gf (timp, bani) sunt folosite pentru acoperirea nevoii A, şi de suprafaţa a'd'e'c', când sunt alocate şi nevoii B.

Din egalitatea laturilor şi unghiurilor, rezultă gfkh = a'd'e'f', şi a'd'e'c' = gfkh + f'e'c' = a'd'e'f' + f'e'c'. Dar a'd'e'c' > gfkh, sau a'd'e'c' = gfkh + f'e'c'.

În consecinţă, dacă resursele sunt distribuite pentru ambele nevoi astfel încât utilitatea marginală a ultimei unităţi (cantităţi) folosite este aceeaşi pentru fiecare dintre nevoi, adică gh = d'e', utilitatea (plăcerea, valoarea) totală este mai mare cu suprafaţa f'e'c' faţă de cât s-ar fi putut obţine dacă resursele erau alocate exclusiv nevoii A.

Situaţia nu se schimbă dacă sunt 3, 4, 5, ..., n, nevoi, mecanismul de repartizare a resurselor şi de realizare a optimului continuă după acelaşi model. Când apare a treia nevoie de intensitate mai mică decât cea de a doua, satisfacerea ei începe în momentul în care primele două au fost satisfăcute până la o intensitate egală cu a treia. Când apare a patra nevoie, acoperirea ei începe din momentul în care primele trei au fost satisfăcute până la nivelul de intensitate al ultimeia apărute etc.

Utilitatea (plăcerea, valoarea) totală obţinută prin această distribuţie a resurselor este maximă. Acesta este starea de optim a consumatorului individual în condiţiile date de resurse şi nevoi üpentru întreaga perioadă studiată, sau pentru întreaga viaţă).

Numai dacă resursele sunt suficiente pentru satisfacerea completă a ambelor nevoi, se poate atinge punctul b pentru A şi punctul b' pentru B.

"Este evident - notează Gossen - că orice altă distribuţie a resurselor ar conduce la obţinerea unei satisfacţii totale inferioare" ¹⁰¹, şi - deci - ar fi suboptimă.

Noi credem că situaţia este puţin diferită de cea prezentată de Gossen. Iată, în schema de mai jos, care este poziţia noastră.



Dacă toate resursele (timp, bani) af ar fi orientate integral spre satisfacerea nevoii A, utilitatea totală obţinută ar fi egală cu suprafaţa afkc. Dacă resursele af sunt alocate ambelor nevoi A şi B, din momentul în care au aceeaşi intensitate (de = a'c'), utiltatea totală obţinută va fi mai mare, adică afkc + h'e'c', întrucât ee''h = f'e'h''.

Presupunând că avem un tablou al intensităţii nevoilor de tip Menger şi individul dispune de resursele totale de 52 unităţi (timp, bani).

Şi le alocă în totalitate nevoii I, el va obţine o utilitate totală de 52.

După ce a acoperit nevoia I, cea mai presantă, de 10, îi mai rămân 42 unităţi de resurse.

Din acestea, va aloca 18 unităţii nevoilor I şi II de intensitatea 9.

Apoi restul de 24 unităţi le va aloca nevoilor I, II şi III de intensitatea 8.

În felul acesta utilitatea totală obţinută va fi maximă şi egală cu 1.10 + 2.9 + 3.8 = 52. Aici, şi în cantităţile respective, au fost acoperite cele mai multe dintre nevoile cu cea mai mare intensitate. în orice altă combinaţie utilitatea totală obţinută va fi mai mică.

De fiecare dată (1.10 + 2.9 + 3.8 = 52) > (1.10 + 1.9 + 1.8 + 1.7 + 1.6 + 1.5 + 1.4 + 1.3 = 52), (cu 1.9 + 2.8) şi (1.10 + 2.9 + 3.8 = 52) > (1.10 + 2.9 + 2.8 + 1.7 = 51), (cu 1.8) etc., deoarece vor fi acoperite mai multe nevoi de intensitate mai mare.

În anul centenar al naşterii sale am încercat să aducem un modest omagiu acestui mare gânditor şi creator al teoriei şi practicii economice universale.


Prof. univ. dr. GHEORGHE POPESCU
Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor (FSEGA)
Catedra de Economie Politică
Cluj-Napoca la 15 Aprilie 2010