Articol de Veronica Rusu
(masterand, Irish Studies, Facultatea de Litere)

De obicei, există un moment definitoriu care face ca un secol, o epocă sau o perioadă să fie mai interesante, mai speciale sau reuşeşte să atragă atenţia marelui public şi să îi determine să îşi îndrepte privirile şi interesul către perioada în discuţie. În cazul epocii Victoriene engleze, factorul care poate fi considerat "un punct de cotitură"al ultimelor decenii ale acestei societăţi este reprezentat de Oscar Wilde care însuma atât tipologia umană a dandyilor precum şi subiectului unui scandal iscat de publicarea unicului său roman, o operă care era contrară tuturor aşteptărilor publicului. Atitudinea lui Oscar Wilde faţă de artă, societate şi viaţă în general era una revoluţionară în era Victoriană care încă era marcată de importanţa ierarhiei sociale, a imaginii personale şi a valorilor morale. Portretul lui Dorian Gray este încă de la prima ediţie din 1890 în armonie cu două dintre elementele menţionate anterior deoarece cititorii găsesc referiri la categorii sociale, statut şi la preocuparea indivizilor pentru felul în care sunt văzuţi de societate. Cu toate acestea, al treilea element, valorile morale ale autorului care sunt transmise şi expuse mai apoi de personaje, este de fapt elementul care nu este bine văzut de criticii şi cititorii vremii. Receptarea negativă a romanului l-a determinat pe Wilde să îl revizuiască în 1891 şi să adauge şase capitole şi Prefaţa care exprimă principiile filosofiei artei pe care le nutreşte autorul.

Auto-reflectare în Artă

Acest motiv al auto-reflectării este ilustrat de-a lungul romanului, începând de la titlul original în variant engleză (The Picture of Dorian Gray) în care cuvântul "picture"(t.r. pictură, imagine, tablou) se referă la reflectarea lui Dorian Gray în opera de artă creată de Basil Hallward. Din primul moment al existenţei sale, tabloul se schimbă dintr-un simplu obiect decorativ într-o oglindă. Totuşi, pictura nu reflectă pur şi simplu înfăţişarea aşa cum ar face-o o oglindă obişnuită, şi nici nu dezvăluie o singură persoană cum le este comun portretelor. În portretul creat de Hallward şi pe care el i-l oferă lui Dorian Gray, cei care au acces la el pot observa până la cele mai mici detalii sufletul personajului principal al romanului, tânărul Dorian Gray precum şi pe cel al artistului deoarece, aşa cum însuşi Basil Hallward afirmă încă din primele pagini ale Portretului lui Dorian Gray "orice portret care e pictat din suflet este un portret al artistului şi nu al modelului. [...] Motivul pentru care nu voi expune acest tablou este pentru că mi-e teamă că am expus în el secretul propriului meu suflet."(p. 8)

"Portretul în care Dorian pretinde să se fi 'găsit pe sine pentru prima oară'este deja creaţia lui Basil Hallward şi una în care artistul mărturiseşte că a pus prea mult din sine. Adevăratul Dorian care reiese din scena imitaţiei este astfel compus din imaginea artistului şi cuvintele filosofului. El îşi asumă această identitate născută din părinţi disparaţi: vizualul şi verbalul, imaginarul şi interpretativul. ¹

Imaginea pe care Dorian Gray o are despre sine şi despre ochiul iscoditor al comunităţii este folosită cu scopuri diferite în romanul lui Wilde. În viaţa reală pe de o parte, tablourile şi portretele dezvăluie doar aspectul superficial al tuturor lucrurilor sau a persoanelor şi doar ochiul uman are abilitatea de a vedea ce se ascunde în spatele aparenţei puse pe pânză. Pe de altă parte, în opera lui Wilde, portretului îi este atribuită capacitatea de a înfăţişa sufletul protagonistului, iar comunitatea poate doar să admire înfăţişarea neschimbătoare a lui Dorian Gray. Pe lângă toate acestea, tabloul produce o reflexie pe faţa lui Dorian pentru că el este cel care ţine lucrarea artistică ascunsă şi nu lasă pe nimeni să se apropie de ea. Întreaga fizionomie a tânărului domn se schimbă şi începe să prezinte urme de spaimă şi oroare când vede chiar şi o simplă frântură din sufletul său împreună cu conştiinţa sa, care e şi ea afişată pe bucata de pânză demascându-i cele mai obscure păcate.

În afară de tânărul Dorian, mai este un personaj al cărui suflet este revelat de o formă artistică, dar această reprezentare nu e la fel de şocantă ca cea a lui Dorian şi nici atât de vizibil exprimată ca cea a lui Basil, iar din aceste motive, ea este de multe ori trecută cu vederea. Este vorba despre Sibyl Vane care se exprimă prin teatru în rolurile pe care trebuie să le joace seară de seară, aceasta fiind singura metodă prin care poate să îşi elibereze spiritul şi să se vadă pe sine în reacţiile publicului:

"Cazul lui Sibyl Vane, actriţa de care se îndrăgosteşte Dorian, arată imposibilitatea existenţei unei personalităţi autentice în termenii romanului. La început, Sibyl atrage apărând ca oricine în afară de Sibyl Vane."²

De îndată ce se îndrăgosteşte de Dorian şi astfel îşi canalizează toate dorinţete, aspiraţiile şi sentimentele către el, Sibyl nu mai are nevoie de artă ca un ecou al sufletului ei şi astfel eşuează ca actriţă. Dorian Gray şi Lordul Henry Wotton nu pot să înţeleagă pierderea subită de pasiune a reprezentaţiilor lui Sibyl şi o acuză de mediocritate: "Spre deosebire de Sibyl Vane care a căzut din graţii când şi-a asumat o identitate personală în afara artei, Dorian Gray îşi găseşte sinele unic în forma unei reprezentări artistice idealizate."³

Imaginea publică vs. Imaginea personală

"Într-o oarecare măsură el [Wilde] poate fi catalogat ca un snob pentru că lumea ideală pentru el era în mod evident una populată aproape în întregime de aristocraţi - judecând după scrierile sale, s-ar părea că şi-a înmuiat peniţa în sânge albastru."⁴

Societatea Victoriană era foarte interesată de aparenţă, imagine şi, mai presus de toate, statut social, ca alte civilizaţii ale secolului XIX de altfel, rezultând în nevoia oamenilor de a se reinventa pentru a satisface cerinţele comunităţii. Aceasta le impune celor care vor să facă parte din viaţa societăţii să aibă o imagine dublă despre sine: una care era expusă pentru satisfacerea altora, şi una care era folosită pentru propria mulţumire. Nevoia unei "vieţi duble"este prezentată de Oscar Wilde în multe dintre operele sale literare dintre care amintim Ce înseamnă să fii onest, Soţul ideal, sau Evantaiul doamnei Windermere în care personajele se folosesc de imaginea dublă pentru a-şi atinge scopurile, idee care apare şi în romanul lui Wilde. Deşi comportamentul dual al lui Dorian este prezentat de-a lungul operei, multe dintre celelalte personaje sunt de asemenea preocupate de felul în care sunt văzute de societate. Această percepţie nu e deloc influenţată de statutul pe care personajele le au în operă, Basil Hallward sau Lordul Wotton sunt la fel de preocupaţi de imaginea lor publică precum Sibyl Vane, de exemplu.

Discrepanţa dintre imaginea pe care Dorian Gray o are în public şi cea pe care o afişează în intimitatea propriei locuinţe este simbolizată prin portretul însăşi care întruchipează imaginea personală a lui Dorian Gray care se schimbă în funcţie de păcatele pe care le comite în timp ce îşi exploatează imaginea publică. Astfel, portretul poate fi privit ca un avantaj pe care Dorian îl are asupra celorlalţi pentru că el trebuie să îşi întreţină statutul pentru publicul larg. Un alt avantaj este tot ajutorul pe care îl primeşte de la prietenii săi, Basil Hallward şi Lordul Henry, prieteni care îl ghidează prin societate astfel încât să îi imbunătăţească şi să îi conserve imaginea, ajutor care îi permite lui Dorian să rămână nepedepsit pentru crima comisă din moment ce oamenii au încredere în el datorită frumuseţii sale.

"Dorian poate să defileze acum în persoană ca 'simbolul vizibil'de secol nouăsprezece al Lordului Henry şi ca şi 'capodoperă'artistică a lui Basil Hallward, retras categoric din constrângerile realistice vulgare ale deteriorării fizice sau conformitatea 'de lemn'a unui tipar obişnuit."⁵

Lordul Henry expune o personalitate foarte complexă atât ca imagine publică dar şi personală. Oscar Wilde a afirmat de-a lungul romanului că Lordul este interesat să atragă atenţie asupra sa, că îi place să aibă conversaţii remarcabile atât cu musafirii săi cât şi cu gazdele sale, astfel creând o imagine publică excepţională pe care o foloseşte pentru a-i influenţa pe cei din jurul său aşa cum face şi cu Dorian Gray. A-i influenţa pe cei din jurul său e şi parte din imaginea sa publică. Putem spune deci că imaginea care îl preocupă cel mai mult pe Lordul Henry este cea publică datorită faptului că aceasta este ramura vieţii de pe urma căreia el are cele mai multe avantaje şi el pare mereu pregătit să facă tot ce îi stă în putinţă ca să obţină beneficii de pe urma cunoştinţelor sale.

În ceea ce-l priveşte pe pictorul Basil Hallward, situaţia pare să fie foarte clară şi deschisă. De la început Basil le este prezentat cititorilor ca o persoană oarecum vulnerabilă care dă impresia că nu este complexă şi care posedă o singură imagine pe care o afişează atât public cât şi în privat. Dar pe măsură ce firul narativ se desfăşoară, putem deduce din propriile cuvinte ale lui Basil că are o imagine publică pe care o afişează tot timpul, chiar şi în cazul întâlnirilor cu prietenii sau cunoştinţele, dar declară că există o imagine personală pe care o exprimă doar în lucrările sale artistice cu scopul de a o ascunde de privirile critice ale societăţii engleze. Cu toate acestea, el recunoaşte că portretul pe care i l-a făcut lui Dorian Gray poartă în el mai mult decât imaginea unui prieten apropiat de-al lui Basil, el conţine însăşi imaginea personală a lui Basil.

Cea mai clară distincţie între imaginea publică si personală este exprimată de Lordul Henry care îi spune lui Basil: "A fi natural e doar o poză, şi este cea mai iritantă poză pe care o ştiu"(8). Prin această propoziţie, Lordul Wotton susţine că de cele mai multe ori, imaginea pe care o afişează este artificială, fără a specifica dacă o foloseşte în public sau în intimitate. Este o propoziţie care elucidează multe aspecte şi care ajută la înţelegerea tendinţelor sociale din Anglia victoriană şi a gândirii elaborate a lui Oscar Wilde pe care i-o transferă lui Henry Wotton. Afirmaţia lui Wotton este o dovadă a atitudinii pe care trebuie să o afişeze pe parcursul romanului, şi plasând-o în primele pagini ale romanului, Wilde încearcă să îi transmită cititorului că poate să continue să citească opera ţinând minte că toate acţiunile acestui personaj pot fi caracterizate de aceste cuvinte.

Imaginea pe care personaje ca Dorian Gray sau Henry Wotton o au în ochii victorienilor aristocraţi prezentaţi în operă precum şi influenţa pe care personajele o au asupra celorlalţi determină atitudinea pe care indivizii şi comunitatea o au faţă de acţiunile acestor două personaje masculine. Din cauza conştientizării generale a tinereţii şi frumuseţii lui Dorian, societatea nu îndrăzneşte să îi terfelească numele cu nici o urmă de păcat sau delict până în momentul în care timpul nu a mai fost de partea lui Dorian. Atunci, oamenii cu care a colaborat cândva sau cu care a avut relaţii, au înţeles că era ceva în neregulă cu tinereţea eternă şi au început să îl evite şi să îl respingă, astfel afectându-i imaginea publică:

"Frumuseţea şi tinereţea sunt puse de la început împotriva ameniţării declinului lor, iar plăcerea este marcată ca fiind în mod necesar efemeră: lumea va aparţine tinereţii perfecte numai pentru 'un sezon". ⁶

După "sezon"când toţi membri societăţii aşteptau să vadă "poza"tinereţii lui Dorian Gray, el a rămas doar cu imaginea sa personală pe care a încuiat-o şi acoperit-o, şi care se deteriora de la o zi la alta. Apoi nu a mai fost nimic de făcut decât să îşi ia imaginea personală înapoi de la portret şi să sacrifice imaginea publică ce şi-a pierdut orice urmă de influenţă asupra societăţii. Dorian a acceptat astfel că cele două imagini pe care le avea erau mult prea contradictorii şi a ales să pună capăt discrepanţei luându-şi viaţa.

"Dar însăşi recunoaşterea portretului ca o imagine a perfecţiunii dovedeşte o mişcare contrară de la plăcere la teamă."⁷

Prin urmare, Portretul lui Dorian Gray este un roman reprezentativ printre operele publicate la sfârşitul secolului XIX şi de asemenea, dacă ar fi să îl comparăm cu alte opere create de Oscar Wilde pentru că în această operă găsim reprezentarea imaginii publice şi personale a autorului. Imaginea sa publică este dată ca şi cea a altor autori de alegerea subiectului romanului pentru că îl prezintă pe Oscar Wilde aşa cum îl cunoştea întreaga societate. Surpriza apare în momentul în care ne dăm seama că deoarece el a ales ca tabloul să îi dezvăluie imaginea personală a lui Basil Hallward, romanul în sine este o reprezentare a firii ascunse a lui Wilde.

"Referindu-se la cele trei personaje pe care le-a creat în Portretul lui Dorian Gray, Wilde a declarat 'Basil Hallward e ceea ce cred că sunt; Lord Henry ceea ce crede lumea despre mine; Dorian e ceea ce mi-ar plăcea să fiu'."⁸

Moralitate vs. Imoralitate

"Peniţa şi otrava îl iniţiază pe Dorian în carierea lui de păcate de nemenţionat, iar creionul lui Basil Hallward desenează portretul 'Cineva poate să-şi dorească o personalitate intensă în afara păcatului': atât în eseul satiric [Pen, Pencil and , Poison] cât şi în romanul melodramatic, personalitatea intensificată de păcat poate fi propria pedeapsă. Auto-fabricarea este în conflict cu fatalismul, arta cu natura, idila cu realismul."⁹

Romanul lui Oscar Wilde a fost o operă literară a cărui spectru şi influenţă depăşea limitele literaturii, intrând în sfera mai multor ştiinţe sociale precum psihologia, filosofia sau chiar şi istoria, în funcţie de abilitatea cititorilor de a descifra evenimentele narate de autor. Din perspectiva psihologică, trebuie să fim atenţi la felul în care cuvintele pot influenţa şi modifica delul de a fi al unei persoaneş din punctul de vedere al filosofiei, Oscar Wilde îşi foloseşte propria creaţie pentru a stabili o nouă abordare a artei şi a hedonismului. Aspectul istoric al acestei lucrări este în strânsă relaţie cu celelalte ştiinţe sociale menţionate mai sus deoarece ea se ocupă de spiritul decadent care apare în comportamentul personajelor din roman şi în aşteptările cititorilor de asemenea.

Unul dintre aspectele decadenţei care este oglindit în Portretul lui Dorian Gray este înlocuirea limitelor şi regulilor morale impuse de societatea engleză cu un comportament mai degrabă imoral şi preferinţa unui nou scop poetic, acela al estetismului. Lipsa de morală din romanul lui Wilde este anunţată de autorul însuşi în Prefaţa romanului unde afirmă că "Nu există carte morală sau imorală."Această afirmaţie implică faptul că a căuta principii morale poate fi o îndeletnicire care nu are niciun rezultat. Un alt motiv pentru căutarea neproductivă este conceptul de "artă pentru artă"care presupune că nu trebuie să existe niciun alt scop în artă decât acela de a-şi demonstra valoarea artistică. Totuşi, dacă citim mai atent povestea, putem observa că sunt câteva referiri la moralitate şi tot ce poate fi dedus este că Wilde a folosit acele aspecte morale doar ca opus al imoralităţii şi astfel să îi evidenţieze efectele.

Prin urmare, Dorian Gray apare în primele pagini ale romanului ca un frumos tânăr domn care trece ca o fiinţă pură şi pe al cărui integritate prietenul său, Basil Hallward, încearcă să o protejeze împotriva tuturor influenţelor negative ale societăţii în care trăiesc. În ciuda acestora, eforturile lui Basil nu se materializează când Lordul Henry Wotton îl descoperă pe Dorian Gray în studioul lui Basil şi în portretul la care acesta lucrează, văzând în Dorian o pânză goală pe care el poate trasa liniile noului său hedonism. Lord Henry are nevoie de doar câteva omente cu Dorian ca să-l determine pe tânărul domn să semneze un pact cu diavolul prin care el îşi abandonează moralitatea şi se lasă cuprins de dorinţe şi acţiuni imorale.

Există totuşi un moment precis în care Dorian se separă de spiritul moral şi din momentul acela începe să ducă o viaţă imorală. Acest moment este moartea lui Sibyl Vane care i-a produs lui Dorian nişte sentimente de vină şi regret care au fost spulberate când Lordul Henry l-a vizitat şi l-a convins că nu are nicio legătură cu moartea tinerei actriţe. Nu numai că acceptă Dorian punctul de vedere al lui Wotton dar chiar neagă orice tip de responsabilitate faţă de moartea ei. Acesta e doar începutul decăderii morale a lui Dorian, decădere pe care o va petrece în subsolurile Londrei unde drogurile, alcoolul şi imoralitatea sunt la ele acasă. Apoi el cedează şi cade pradă mai multor vicii şi delicte. Vârful cel mai inalt, sau mai bine spus cel mai jos al decăderii lui este către sfârşitul romanului, când îl ucide pe Basil Hallward, singurul prieten adevărat pe care l-a avut. şi totuşi, această crimă a generat o urmă de moralitate şi sentiment în sensul că Dorian devine paranoic şi realizează ca omorul e cel mai mare dintre păcate, greşeli şi delicte, unul pe care nu va puteam nicicând să îl ascundă în spatele hedonismului aşa cum făcuse în cazul lui Sibyl.

Din păcate urma de moralitate nu e destul de puternică încât să îl determine pe Dorian să îşi schimbe viaţa, tot ce reuşeşte să facă este să urască din ce în ce mai mult taboul său. În schimbarea produsă între taboul şi viaţa lui Dorian Gray, remarcăm o interferenţă între viaţă şi artă. Dorian devine o operă de artă care nu îmbătrâneşte şi nu îşi schimbă înfăţişarea, în timp ce tabloul prinde viaţă luând caracteristici omeneşti, adică el e cel care îmbătrâneşte cauzând astfel un dezastru în viaţa omului Dorian. Frica de tablou se încheie în momentul în care Dorian înjunghie pictura care îi reprezintă sinele şi deci, Dorian e cel care moare şi nu opera de artă, producându-se astfel transferul invers dintre el ca fiinţă umană şi esenţa lui care fusese ascunsă în portretul creat de Basil hallward. Înjunghiind tabloul, Dorian inversează schimbul şi îşi recapătă calităţile care până atunci fuseseră prizonierele tabloului.

Portretul lui Dorian Gray reuneşte astfel mai multe motive şi teme literare precum tema oglinzii, tema dedublării, care le erau comune chiar şi Romanticilor, dar Oscar Wilde le relaţionează în sfera artei decadente pe care o exprimă prin intermediul dezbaterii despre moralitatea inclusă în acest roman. Interesul decadenţilor şi a dandyilor pentru natura diabolică a omenirii este atribuită de mulţi critici imposibilităţii lor de a găsi împlinirea visurilor, dorinţelor şi a iluziilor lor în aspecte pozitive precum credinţa sau dragostea. Datorită acestui fapt, Wilde, care nu în mod accidental era considerat un reprezentant atât al decadenţilor cât şi a dandyilor de la sfârşitul epocii victoriene, privea păcatul ca un element indispensabil oricărei forme de progres şi astfel, l-a discutat în romanul său. Toate elementele stilistice obscure ale literaturii decadente funcţionează ca mijloace de evadare din tradiţionalism şi prin urmare de creare a unei noi forme de artă care se preocupă mai mult de esenţa pământească a oamenilor şi de felul în care ea le afectează personalitatea:

"Idealul pe care eroul îşi propune să-l instaureze prin trăirea plenară lipsită de orice inhibiţii de ordin etic sau religios, a tuturor senzaţiilor, printr-o perfectă armonizare între affect şi intellect, prin acceptarea supremaţiei simţurilor ca regulă de viaţă se concentrează în formula "un nou hedonism"."¹⁰

Sursa imaginii: http://i37.photobucket.com/albums/e70/jamiecwylie/PortraitOfDorianGray.jpg