Articol de Cristian Lupu,
(masterand, anul I la Istoria şi socio-antropologia epocii moderne)

Frământările secolului al XIX-lea au determinat intelectualitatea română din Transilvania să se preocupe de educaţia şi formarea tineretului în spiritul naţional. Educaţia naţională era văzută ca o "temelie a naţiunii" şi, de aceea, pe parcursul secolului interesul manifestat asupra acestei probleme a fost unul mare. Pedagogia naţională avea ca scop integrarea tineretului în modul de simţire al naţiunii române prin studiul limbii, istoriei şi al literaturii naţionale. Dacă scopul propus, acela de a ridica nivelul cultural al românilor transilvăneni, era unitar, confruntările de idei între elita transilvăneană nu au lipsit. Influenţele europene în cultura românească din Transilvania au determinat apariţia ideilor de laicizare a statului. Pe parcursul secolelor XVIII şi XIX noul stat laic a preluat asupra sa tot mai multe funcţii sociale pe care biserica le asigurase până în acel moment, cum ar fi: starea civilă, caritatea, asistenţa şi educaţia, devenind noua instanţă protectoare şi paternală. ¹

Aceste concepţii pătrund în teritoriul transilvănean, declanşând o confruntare între două idei diametral opuse în care o parte susţinea păstrarea şcolii sub oblăduirea bisericii, iar cealaltă despărţirea şcolii de biserică şi preluarea funcţiilor de către stat. Presa pedagogică apărută în această perioada îşi va aduce şi ea aportul la susţinerea învăţământului făcând cunoscute învăţătorilor noile idei pedagogice.

Dezvoltarea învăţământului românesc în secolul al XIX-lea se poate împărţi în două perioade: cea cuprinsă între 1848 şi 1868 când se elaborează legea învăţământului şi în care şcoala românească cunoaşte o creştere importantă, în special datorită activităţii mitropolitului Andrei şaguna, şi cea de după 1868 când, odată cu introducerea sistemului dualist, a încetat aplicarea legilor învăţământului şi când pedagogia naţională s-a confruntat cu tendinţele de maghiarizare.

Preocupările elitei în ce priveşte dezvoltarea şcolii româneşti au crescut după revoluţia de la 1848 când soarta şcolii româneşte este luata de Andrei şaguna în mâinile sale. Prima grijă a lui este scoaterea şcolii de sub episcopia romano-catolică din Alba Iulia unde ajunsese încă din anul 1837². Odată faptul împlinit şaguna se ocupă de dezvoltarea propriu-zisă a şcolilor şi de crearea unui cadru legal de funcţionare a acestora sub oblăduirea bisericii. Emite circulara din 1850 în care susţine, printre altele, că "tot insul dintre protopopi să fie inspector de şcoale" iar prin circulara din 1852 fixează principiul confesional ca bază al organizării şcolare. ³ Acest lucru i-a nemulţumit pe naţionalişti care vedeau confesionalismul ca mijloc de dezbinare al românilor şi doreau o şcoală naţională care să nu depindă de starea confesională şi să fie susţinută de stat. în această perioadă, în care şaguna s-a ocupat de destinul şcolilor, învăţământul românesc a cunoscut o creştere importantă, spre exemplu în intervalul 1850-1856, s-au ridicat 339 de şcoli confesionale greco-ortodoxe române. ⁴

Anul 1868 aduce o organizare propriu-zisă a învăţământului primar din întreaga Ungarie prin legea ministrului de culte, baronul Iosif Eötvös. Aceasta declara pentru toţi cetăţenii obligativitatea învăţământului primar de la 6 la 15 ani şi libertatea învăţământului în sensul că părinţii îşi pot trimite copiii la orice şcoala vor. în ceea ce privesc şcolile confesionale române, autoritatea bisericii se garantează constituţional prin art. IX, cu excepţia dreptului de supremă inspecţiune pe care îl are statul. ⁵

Tendinţele de maghiarizare în şcolile române se fac simţite odată cu legea XVIII din 1879 care impune limba maghiară ca obiect obligatoriu începând cu al doilea an al şcolii populare, iar învăţătorii confesionali sunt obligaţi să înveţe limba maghiară în măsura de a putea învăţa pe alţii. Această lege a fost urmată de altele care au avut consecinţe dezastruase pentru şcoala română. Articolul de lege XXX din 1883 introduce limba maghiară şi în şcolile secundare, urmează articolul de lege XV din 1891 prin care se decide predarea limbii maghiare încă de la vârsta de trei ani. După aceasta în 1893 prin art. de lege XXVI creşte salariul învăţătorilor la o sumă cu mult mai mare decât poate susţine biserica autonomă. Orele de limbă maghiară vor creşte ca număr odată cu legea XXVII din anul 1907. Cu această lege creşte iar salariul învăţătorilor însă, dacă comuna bisericească nu are cu ce plăti salariul îi poate veni în ajutor statul, dar numai dacă acesta crede că este şi în interesul lui să dea ajutorul cerut - dacă învăţătorul nu este un bun patriot ajutorul nu se dă. ⁶

Împotrivirile la aceste legi nu au lipsit să apară, în special din partea românilor şi a saşilor. Ca reacţie la legea din 1907 Consistorul Metropolitan întrunindu-se în şedinţa plenară extraordinară la 16 şi 17 februarie 1907 şi constatând că legea reduce autonomia bisericească asupra şcolilor confesionale redactează un memoriu, tipărit în 500 de exemplare, pe care îl prezintă ministrului de culte⁷. Toate protestele deputaţilor români şi a autorităţilor bisericeşti s-au dovedit a fi zadarnice.

Pe fondul acestor dispute elita românească s-a luptat pentru crearea unei şcoli româneşti care să contribuie la ridicarea nivelului de cultură. Chiar dacă preocupările dezvoltării învăţământului şi susţinerea culturii naţionale era un scop unitar al intelectualităţii române din Transilvania, deosebirea se face în ce priveşte modalităţile de înfăptuire a acestora, apărând astfel două viziuni opuse. Avem gândirea lui Andrei şaguna şi a şcolii pe care acesta a format-o, care doreau ca şcoala să fie pusă sub administrarea bisericii, văzând clerul ca "luminător al poporului", şi cealaltă gândire a unor intelectuali transilvăneni care, sub influenţa unor pedagogi ca Pestalozzi, Diesterweg, susţineau despărţirea şcolii de biserică.

Plecând de la ideea că şcoala şi biserica au fost şi vor rămâne dependente una de cealaltă, Andrei şaguna îşi începe munca prin scoaterea şcolilor româneşti de sub controlul episcopului catolic din Alba Iulia. Odată îndeplinit acest lucru şaguna ia măsuri pentru crearea cadrului legal al funcţionării şcolii sub administrarea bisericească. Emite în acest sens o circulară în 1850 în care precizează: "ca până la altă rânduiala tot insul dintre protopopi să fie inspector de şcoale şi din timp în timp să raporteze Preasfinţiei Sale, iar Prea Sf. Sa înaltului minister de cult." ⁸ înainte de a se ocupa de condiţia şcolilor şaguna se preocupă de cler. Cum condiţia culturală a clerului lasă de dorit ridică instrucţia acestuia, înfiinţează seminar teologic, numeşte câţiva profesori cu pregătire universitară pentru a forma preoţi şi dascăli mai pregătiţi. ⁹

Prin circulara din 24 aprilie 1852 se ocupă de reglementarea situaţiei şcolare . El dă urmatoarele îndrumări: "1. fiecare obşte bisericească să-şi facă şcoală, cele sărace să nu se întovărăşească cu vre-o obşte de altă religie; 2. dascălii să fie de religia noastră; 3. în toate şcoalele noastre poporale sunt admise numai cărţile tipărite în tipografia diecezană; 4. ca dascăli pot funcţiona numai aceia, cari au de la episcopul atestat despre hărnicia lor; 5. protopopii şi administratorii protopopeşti să trimită toate rapoartele şcolare oblu episcopului sub preşedenţia şi superinspecţiunea căruia se va pertracta treaba şcoalelor; 6. să se facă, fără întarziere, cunoscute toate şcoalele noastre care s'ar afla sub inspectiunea sau directiunea vre-unui sef de alta religie." ¹⁰ Prin acest act şaguna fixează principiul confesional ca bază a organizării şcolilor, acestea intrând în subordinea totală a bisericii. Toate deciziile se iau numai cu aprobarea Consistorului de la manualele folosite la instituirea dascălilor în funcţii. Iar în 1853 comunică protopopilor şi preoţilor care este competenţa autorităţilor politice asupra şcolilor confesionale. Astfel autorităţile politice sunt îndrumate să se ferească de orice amestec necompetent în chestiunile interne ale şcolilor confesionale. ¹¹

Aceiaşi vizune asupra necesităţii călăzuirii poporului de către clerul bisericesc este expusă şi de revista pedagogică Sionul Românesc "foia bisericéscă, literaria şi scolastică". Aceasta apare în anul 1865, fiind redactată de Grigorie Silaşi. în programul revistei redacţia îşi prezintă scopurile urmărite şi motivele necesităţii unei astfel de reviste. Sionul Românesc vede biserica şi preoţimea călăuzitoarea poporului român susţinându-şi poziţia prin lupta pe care a dus-o biserica în trecut pentru naţiunea română: "şi cine nu ne va dá dereptul, seau cine va timbra aserţiunea noastră de nemodesta, cându cutediamu a întari, c? biseric'a, c? preotimea româna în aculu trecutu durerosu a statu totdeaun'a la înălţimea chiamarei sale, cum ca credinţiosa de modelu a tras cu naţiunea şi în bine şi în reu a versatu lacremi cu naţiunea plângândă, a fostu în cercustările cele mai grele aperatória intereseloru acelei, svătuitóri'a şi conducători'a ei". ¹²

Tot în articolul program, redacţia recunoaşte influenţele europene "torintele culturei europene, dimperună nu numai cu binefacerile ci şi cu relele, ce de comunu o însocescu, ajunse şi la noi românii, inundă şi patri'a nostra". ¹³ Influenţele despre care vorbeşte Sionul Românesc nu priveşte autonomia şcolilor ci metodele de instruire ale personalului pedagogic. Revista îndrumă clerul să îşi asigure "o stare de cultură câtu se póte mai înfloritória" considerând că preoţimea, în misiunea ei de luminare a poporului, nu trebuie sa stea pe acelaşi nivel cultural cu "turma". ¹⁴

În ce priveşte pedagogia şi sistemul de învăţământ, influenţele au venit din partea unor pedagogi ca Pestalozzi sau Diesterweg. Organul Pedagogic publică un articol "istori'a educaţiunei" în care prezintă opera şi activitatea lui Pestalozzi şi rolul său în dezvoltarea pedagogiei la care conchide că "ntru adeveru, principiele pedagogice didactice, ce le-a desvoltatu Pestalozzi, cu puçina esceptiune, au şi produsu pe seculi înainte pe cele mai frumoase frupte în grădin'a educaţiunei tinerimei." ¹⁵ Bazat pe aceste principii, Sionul Românesc propune un plan de învăţământ care ar trebui să conţină: religia, limba maternă, aritmetica, geografia, istoria, caligrafia, desenul şi formele geometrice, agricultura şi cântul. ¹⁶

De cealaltă parte a baricadei, din grupul celor care susţineau emanciparea şcolilor de sub tutela bisericii, făceau parte intelectuali ca George Bariţiu, Visarion Roman, Vicenţiu Babeş etc. Ei considerau actuala organizare a şcolilor ca fiind necorespunzătoare cu cerinţele vremii. Doreau crearea unui sistem de învăţământ cu un conţinut ştiinţific-practic corespunzător nevoilor româneşti. George Bariţiu considera că ţăranul "pe lângă cealaltă cultură a inimei şi a minţii care trebuie să i se dea, să înveţe şi agronomia în limba sa şi în modul cel mai popular şi mai practic în grădina de acasă şi în câmpul satului sau prin dascăli, cari pe lângă alte ştiinţe teoretice să fie făcut şi cursurile agronomice" ¹⁷, de altfel în presa pedagogică apar o serie de articole pe aceasta temă.

Redactorul periodicului Amicul şcoalei şi mai târziu directorul băncii Albina, Visarion Roman, a fost critic la adresa conducerii şcolii de către autoritatea bisericească cum şi de implicarea clerului în treburile politice. Visarion Roman este un adversar a lui şaguna atât pe plan ideologic cât şi pe plan politic.

Momentul dezbinării în plan politic l-a constituit unirea Transilvaniei cu Ungaria. Intelectualitatea română se împarte în două tabere: activiştii, în frunte cu Mitropolitul şaguna şi pasiviştii, în frunte cu Bariţiu şi Ioan Raţiu¹⁸. Mai mult, într-o scrisoare pe care Visarion Roman i-a transmis-o lui Bariţiu se observă adversitatea acestuia faţă de şaguna şi faţă de implicarea bisericii în politică. într-un fragment pe care Roman îl reda lui Bariţiu acesta declara: "Unde stă scris, că până e lumea tot capii bisericii să ne conducă" ¹⁹

Lupta lui Visarion Roman pe câmpul pedagogic este dusă şi cu ajutorul revistei Amicul şcoalei. Aceasta apare în ianuarie 1860, la Sibiu şi este prima revistă pedagogică românească din Transilvania. în cadrul revistei se întâlneşte ideea despărţirii scolii de biserică. într-un articol din 10 noiembrie 1862 "Chestiunea reformării şcoalelor poporale" autorul arată disputa din Germania în jurul problemei emancipării şcolii de sub tutela bisericii. Deşi se referă la situaţia din Germania articolul difuzează idei care corespund cu starea de spirit din Transilvania. ²⁰ Principiul de organizare a şcolilor populare era înlocuirea şcolilor confesionale cu şcolile naţionale susţinute de stat care să cultive spiritul românesc şi cultura românească.

Nemulţumirea faţă de calitatea de inspectori şcolari a protopopilor şi cea de directori şcolari a preoţilor a fost exprimată şi de Gavriil Muntean. El scria deputaţilor de la Viena: "s'a croit o ierarhie pronunţata – hildebrandica, că şcoalele comunale s'au supus la inspecţiunea protopopilor şi în ultima instanţă la episcop" ²¹ tot el caracteriza biserica “din doua rele cel mai mic" ²²

Transilvania celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a cunoscut o creştere importantă a revistelor şcolare. Rolul acestora era de a contribui la difuzarea unor idei pedagogice noi şi au pus în discuţie probleme care îi frământau pe profesori şi învăţători. ²³ în funcţie de redactori şi de colaboratori au susţinut sau nu ideea laicizării şcolii. Cu toate acestea, revistele pedagogice din Transilvania au dezbătut subiecte comune ca susţinerea dezvoltării învăţământului, ridicarea nivelului cultural al învăţătorilor, importanţa studiului limbii române în şcoli, studierea materiilor practice, susţinerea conferinţelor învăţătorilor etc.

Amicul şcoalei se ocupă de ridicarea culturii învăţătorilor. Apare în acest sens un articol intitulat "Ce să facă înveţitorulu, ca să înainteze în cultur'a sa propria?" în care se propun mijloacele perfecţionării cadrelor didactice astfel: învăţătorul să citească scrierile pedagogice printre care cele ale lui Russo, Pestalozzi, Dinter, Diesterweg, Kellner etc., învăţătorul să scrie şi să extragă notiţe oridecâteori citeşte o lucrare pentru ca acestea să ajute la îmbogăţirea experienţei pedagogice a învăţătorului, pregatirea prealabilă a fiecărei lecţii nu numai a conţinutului lecţiei ci şi a metodologiei folosite, prin conversaţiune cu alti pedagogi, prin vizitarea altor şcoli etc. ²⁴

Foaia Scolastică subliniază rolul pe care ar trebui sa îl aibă în studiul limbii române în educaţia tineretului susţinând că numai aşa acesta îşi va putea îndeplini datoria ce o are faţă de naţiunea sa. ²⁵ Mai departe se dau sfaturi legate de modalităţile de predare, aceasta se face prin conversaţia învăţătorului cu elevii, dusă într-o limba corectă. ²⁶ Lupta pentru studierea temeinică a limbii române s-a lovit de tendinţele de desnaţionalizare a celorlalte populaţii.

Învăţământul românesc din Transilvania a cunoscut o dezvoltare importantă pe parcursul secolului al XIX-lea. în ciuda diferenţelor de idei, elita românească s-a luptat pentru crearea unui învăţământ superior care să ajute poporul român să păstreze tradiţiile şi legăturile cu teritorile româneşti din afara imperiului. Biserica a avut rolul său important în susţinerea şi crearea şcolilor, dar pe parcursul secolului apar idei care văd o şcoală naţională românească pusă sub autoritatea statului. Aceştia susţineau, în frunte cu G. Bariţu, că şcoala confesională a dus la o dezbinare pe bază religioasă a românilor Transilvaneni şi doreau o şcoală naţională care să nu ţină cont de confesionalitate.

Bibliografie

Cărţi:

Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj Napoca, ed. Accent, 2002.

Lazăr Triteanu, Şcoala noastră 1850-1916, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1919.

Onisifor Ghibu, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală , Bucureşti, 1915.

Ioan Lupaş, Andrei Baron de Şaguna, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1909.

Gh Tulbure, Şcoala săteasca din Ardeal în epoca lui Şaguna, ed. Revistei Satul şi şcoala, Cluj Napoca, 1937.

Vasile Popeangă, Presa pedagogică din Transilvania 1860-1918, Bucureşti, ed. Didactică şi pedagogică, 1966.

Vasile Popeangă, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire, Bucureşti, ed. Didactică şi pedagogică, 1974

Bujor Surdu, Visarion Roman 1833-1885, Cluj-Napoca, Presa universitară clujeană, 2008.

Vasile Netea, Noi contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii lui Visarion Roman. Corespondenţa sa cu Gheorghe Bariţiu şi Iosif Hodoş , Sibiu, ed “revistei economice", 1942

Reviste:

Amicul şcoalei, Sibiu, 1860-1865
Organul Pedagogicu, Sibiu, 1863
Sionul Românesc, Viena, 1865-1867 şi 1871-1872