Articol de Lidia Mădălina Rădulescu
(masterand, anul II, Istorie orală)

Anul 1989 a reprezentat un an de cotitură pentru toate ţările aflate în estul Europei. Este anul în care regimurile totalitare din această zonă încep să cadă rând pe rând. Era semnul potrivit cu care aceste ţări intrau într-o nouă fază a istoriei lor naţionale, dar reprezenta şi o schimbare la nivel internaţional. Acestă zonă închisă până acum devenea una liberă care îşi putea manifesta dorinţele atât interne cât şi externe fără a mai fi guvernate de dictaturi personale ale unor lideri ai partidelor comuniste naţionale. Dacă pentru alte ţări est-europene schimbarea regimului a venit ca o continuare firească a reformelor la care erau supuse, pentru România schimbarea regimului a fost una sângeroasă, care încă nu şi-a dezlegat iţele şi care continuă să nască controverse.

Decembrie 1989 a marcat în istoria României o schimbare violentă a regimului comunist, marcată de moartea a multor persoane nevinovate care au fost mânate la început de dorinţa schimbării lui Nicolae Ceauşescu de la conducerea statului, pentru că nu mai suportau viaţa plină de lipsuri la care erau supuşi şi mai apoi de căderea regimului comunist. Mergând pe această idee protestatarii zilelor de la sfârşitul lui decembrie 1989 ieşiţi în stradă, au strigat căderea lui Ceauşescu. Începută la Timişoara şi continuată mai apoi în toate oraşele mari ale ţării, Revoluţia avea să fie sfârşitul unei ere şi începutul unei democraţii în care drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului să fie respectate, în care libertatea presei să se aplice, în care separarea puterilor în stat să se transpună şi în practică, nu numai în teorie.

Dacă în primele zile ale sale Revoluţia era una ca toate celelalte, în care cetăţenii îşi cereau drepturile, iar puterea statului încerca să se apere prin toate mijloacele posibile, după fuga, prinderea şi asasinarea soţilor Ceauşescu lucrurile au luat o turnură greu de închipuit. După 25 decembrie s-au tras cele mai multe focuri de armă, au fost ucişi mult mai mulţi oameni, iar cei care au preluat conducerea statului au început să-şi pună în practică propriile viziuni despre ceea ce înseamnă o democraţie.

Grupul condus de Ion Iliescu a început o amplă campanie prin care se încerca liniştirea populaţiei. Termenul de terorist era unul dintre cei care guvernau toate sferele de activitate ale societăţii. Se creaseră ideea că teroriştii sunt infiltraţi peste tot, iar populaţia trebuia să se apere de aceştia, pentru că nu doreau decât să restabilească ordinea de până atunci, iar acest lucru era de neînchipuit. Se ajunsese la o teroare generală greu de imaginat pentru acele zile, în care teroriştii erau pe buzele tuturor, şi în toate editorialele şi articolele pe care presa le scria.

Curând noile forţe politice, care făceau în marea lor parte din rândurile fostului partid comunist, care a fost trecut în ilegalitate acum, au primit legitimare din partea puterilor internaţionale şi au început demersurile pentru formarea unei democraţii. Constituirea Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu şi intrarea sa la guvernare trebuia să însemne intrarea României pe făgaşul normalităţii, însă lucrurile nu erau aşa de simplu de pus în practică. Cu o veche gardă a partidului comunist infiltrată în toate sferele societăţii, cu un popor care dorea schimbări majore şi imediate în traiul curent, lucrurile au devenit mai complicate.

Începutul anului 1990 a consemnat şi o serie de încălcări ale promisiunilor făcute de FSN, care deşi anunţase că încearcă formarea unei coaliţii, alcătuite alături de partidele istorice, se transformă într-un partid şi anunţă intrarea în cursa electorală pentru a primi şi legitimitatea din partea poporului. Această acţiune a atras foarte multe proteste şi pe lângă multe alte motive a declanşat o serie de manifestaţii anti-Iliescu şi anti-FSN care aveau să culmineze cu mineriada din 13-15 iunie 1990.

Toată această perioadă a fost marcată de o serie de evenimente care în presa străină a vremii a condus la ideea că România a regresat în acţiunile sale, în perioada comunistă. De asemenea, presa străină a menţionat faptul că maniera în care autorităţile au acţionat pentru a stopa manifestările de stradă este asemănătoare cu ceea ce practicau regimurile totalitare.

Analiza mineriadei din 13-15 iunie 1990 nu ar fi completă fără o prezentare a evenimenteleor premergătoare, pentru ca mai apoi mineriadă să facă obiectul central al analizei mele.

Duminică, 22 aprilie, în Bucureşti au avut loc două mitinguri electorale: cel al PNŢCD şi al Uniunii Democratice de Centru. În afară de acestea, asociaţiile independente 16-21 Decembrie şi Alianţa Poporului au organizat un marş de protest, devenit obişnuit, spre Piaţa Victoriei şi Televiziune. După terminarea mitingurilor electorale, mii de participanţi au luat parte şi la marşul organizaţiilor independente. La întoarcerea coloanei de demonstranţi de la Televiziune, o femeie din coloană este rănită grav la cap de un ghiveci cu flori aruncat de la etaj. Demonstranţii blochează circulaţia în Piaţa Universităţii. Marţi, 24 aprilie, în jurul orelor 4.30-5.00, apar autobuze ale poliţiei şi camioane ale armatei cu trupe. Manifestanţii şi politiştii discută paşnic. În jurul orei 5.30, armata se retrage spre camioane, demonstranţii îi aplaudă, când deodată, poliţia atacă deosebit de violent manifestanţii. Brutalitatea a stârnit indignarea. Lovind cu bastoanele, pumnii, picioarele bărbaţi, femei şi bătrâni, cei 700 de poliţişti au eliberat zona în câteva minute. Nici unul din cei circa 150 de manifestanţi nu a opus rezistenţă. În Piaţa Universităţii încep să vină din ce în ce mai mulţi oameni pentru a protesta. Se fac arestări şi unele persoane sunt supuse violenţelor în văzul lumii, provocând o creştere în continuare a tensiunii. Sub presiunea tot mai mare a demonstranţilor, poliţia şi armata se retrag în jurul orei 12¹. Din acest moment şi până la 13 iunie această zonă a fost închisă circulaţiei, fiind sediul demonstraţiei denumită "Piaţa Universităţii".

În dimineaţa zilei de 24 aprilie a avut loc întrunirea CPUN, unde a fost discutată şi problema acestei demonstraţii. Preşedintele CPUN, Ion Iliescu, a cerut ca pe baza unei informări să se voteze moţiunea prin care Piaţa Universităţii să fie eliberată prin forţă. Epitetul "golan", atribuit manifestanţilor, a fost însuşit de aceştia şi transformat într-un titlu de nobleţe. În 27 aprilie apare Comunicatul Pieţei Universităţii, prin care se încearcă a se da o forma concisă şi unitară revendicărilor manifestanţilor. Comunicatul subliniază că demonstraţia nu este îndreptată împotriva unor persoane sau formaţiuni politice, ci împotriva unui sistem, sistemul comunist. Comunicatul este apropiat, în mai multe pasaje, atât de Platforma-Program a FSN, prezentată naţiunii în seara zilei de 22 decembrie 1989, cât şi de Proclamaţia de la Timişoara², care a fost redactată la 12 martie 1990, în urma manifestaţiei populare din Piaţa Operei începută cu o zi înainte. Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a lucra în funcţii publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcţia de preşedinte. În perioada următoare, documentul a fost recunoscut şi sprijinit de sute de asociaţii civice, iar aproape 4 milioane de cetăţeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală.

Manifestaţiile au continuat până la data de 15 iunie '90, folosiţi fiind şi minerii din Valea Jiului care au răspuns apelului preşedintelui Ion Iliescu de a "curăţa capitala de huligani". Apelativul "golani" folosit de ex-preşedintele Iliescu la adresa protestatarilor din centrul capitalei a făcut ca demonstraţia-maraton să fie supranumită şi "Golaniada". Timp de 52 de zile, manifestanţii din Piaţa Universităţii au protestat paşnic, în zona proclamată "Liberă de neocomunism" şi "Centrul libertăţii şi democraţiei României". Foşti membri de partid şi-au ars în piaţa publică carnetele PCR şi au scandat "Jos Iliescu!", "Jos comunismul!", "Jos nomenclatura!". Demonstraţia organizată în Piaţa Universităţii şi la care participarea oamenilor a devenit din ce în ce mai numeroasă a atras un val de simpatie din partea unor importante personalităţi.

După 22 aprilie 1990, timp de o lună şi jumătate, opozanţii regimului Iliescu au rămas în Piaţa Universităţii până când au fost chemaţi minerii din Valea Jiului. Din prima zi a manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii şi până la finalul acesteia, ca urmare a intervenţiei în forţă a autorităţilor, sute de mii de persoane au tranzitat zona declarată "liberă de neocomunism - kilometrul zero al democraţiei". Peste o mie de persoane, studenţi, intelectuali, reprezentanţi ai societăţii civile, protestatari, lideri ai organizaţiilor neguvernamentale, muncitori, militari, au avut posibilitatea să se exprime neîngrădit de la balconul Universităţii, transformat într-o veritabilă tribună a democraţiei. Această decizie luată de Liga Studenţilor din Universitate marchează începutul a ceea ce se va numi "Fenomenul Piaţa Universităţii". Aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, desfiinţarea Decretului 473 care subordona Televiziunea naţională conducerii de partid şi de stat, epurarea guvernului de nomenclaturişti, amânarea alegerilor, judecarea vinovaţilor de crimele din decembrie 1989 au fost doar câteva dintre revendicările susţinute de cei care au manifestat în Piaţa Universităţii.

Brutalitatea cu care forţele de ordine au intervenit în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, la solicitarea regimului politic de la acea vreme, precum şi blocarea zonei cu autovehicule militare, s-au constituit ca o provocare pentru participanţii la manifestaţia-maraton care ţinea de peste 50 de zile. În câteva ore, mii de oameni revoltaţi s-au adunat în zona centrală a capitalei solicitând eliberarea celor reţinuţi ilegal. Neţinând cont de starea de agitaţie crescândă, de revolta celor prezenţi în perimetrul Universităţii, poliţiştii au continuat să facă numeroase arestări şi să lovească protestatarii care la început nu făceau altceva decât să strige lozinci împotriva regimului şi a comunismului. La doar câteva ore de la intervenţia în forţă a poliţiştilor susţinuţi de "oameni ai muncii", protestatarii s-au regrupat şi au forţat barajele formate în zonă.

Au urmat adevărate lupte de stradă, manifestanţii cerând eliberarea celor reţinuţi ilegal. Polişiştii şi cadrele armatei au folosit scuturile şi bastoanele, "oamenii muncii" aduşi de FSN au utilizat bâte de lemn şi răngi metalice, iar cei agresaţi au ripostat, în cele din urmă, cu pietre. Mai târziu au apărut grupuri de indivizi care au preparat cockteiluri Molotov şi le-au folosit împotriva forţelor de ordine. Geamurile unor clădiri din jur au fost sparte, s-au distrus autoturismele parcate şi vehiculele militare dispuse în baraj. Manifestanţii aveau să reocupe Piaţa Universităţii.

Manifestanţii din piaţă şi-au pus pe piept ecusoane pe care au scris "Golan", iar faţadele Universităţii şi Facultăţii de Arhitectură au fost pavoazate cu inscripţii. Sosirea minerilor în ziua de 14 iunie 1990 la Bucureşti a însemnat pentru România întoarcerea în timp, la dictatură, cum a declarat şi presa internaţională. Minerii chemaţi de regimul Iliescu, susţinuţi de autorităţile statului şi coordonaţi de forţele de ordine, s-au pus pe făcut "ordine". Cei suspectaţi de a fi opozanţi ai Puterii au fost călcaţi în picioare, bătuţi sălbatic cu răngi metalice, sfredele şi cozi de târnăcop. La un moment dat, nici nu a mai contat dacă persoana prinsă pe stradă era sau nu opozant, barba, părul lung, ochelarii, blugii sau mapa de sub braţ au constituit un indiciu că ar fi vorba de un intelectual, student, "golan" sau politician care se opunea FSN-ului³.

Ruxandra Cesereanu face o analiză succintă a ceea ce a însemnat mineriada atât pentru presa românească cât şi pentru presa internaţională. Ziarele opoziţiei, apărute după mineriadă, au subliniat câteva lucruri stridente care acuzau în mod evident puterea (echipa lui Ion Iliescu, în mod special) de implicare directă în organizarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990: 1) poliţia nu a încercat niciodată să evacueze bişniţarii şi lumpenii care se strecuraseră în Piaţa Universităţii pe parcursul manifestaţiei-maraton, dimpotrivă, a speculat şi încurajat infiltrarea acestora printre manifestanţii anticomunişti; 2) manifestanţii din Piaţa Universităţii au fost, aproape constant filmaţi, spre a li se reţine figurile (deci s-a mizat pe faptul ca aceştia vor fi arestaţi, interogaţi candva); 3) minerii sosiţi în capitală au fost călăuziţi întotdeauna de civili care le indicau unde să se oprească, unde să se deplaseze şi pe cine să agreseze; 4) forţele de ordine şi minerii au procedat la agresarea intenţionată a celor bănuiţi a fi studenţi, deşi Liga Studenţilor şi Asociaţia Studenţilor Arhitecţi se retrăseseră, după alegeri, din Piaţa Universităţii; 5) Televiziunea a evitat să dea pe post, în zilele de 14-15 iunie, scene cu minerii maltratând populaţia civilă (în schimb, în ziua de 13 iunie, proiectase instigator, timp îndelungat, scene cu aşa-zisa "rebeliune legionară" din Capitală); 6) minerii au fost chemaţi la Bucureşti, în ziua de 13 iunie, la prânz, înainte de atacarea clădirilor Ministerului de Interne, Poliţiei şi Televiziunii, ceea ce demonstrează o premeditare a incendierii şi devastării acestor instituţii; 7) în dimineaţa zilei de 13 iunie, au fost mutate o serie de arhive cu dosare din sediul Poliţiei, ca şi cum s-ar fi ştiut că aceasta avea să fie atacată. Atunci când minerii au ajuns în Capitală, situaţia din Bucureşti fusese deja stabilizată. Prin urmare, acţiunea minerilor a continuat, de fapt, acţiunea devastatorilor diversionişti din 13 iunie (instrumentaţi de fosta Securitate). Victimele minerilor au fost cu precădere bărbaţii, purtătorii de ochelari, fetele în fuste scurte, persoanele cu aparate de fotografiat, camere de filmat sau reportofoane. Într-un serial intitulat "Infernul se numeşte Măgurele", publicat în a doua jumătate a lunii iunie 1990 în România liberă, în şase episoade, Sorin Roşca Stănescu a analizat, prin intermediul mărturiilor câtorva studenţi, abuzurile şi violenţele petrecute la arestarea acestora şi, mai apoi, la unitatea de poliţie Măgure. Toate depoziţiile au indicat maltratarea intenţionată a studenţilor sau a tinerilor bănuiţi a fi "golani", bătuţi mai întâi de poliţişti, apoi de mineri. Victimelor li s-a strigat "Moarte studenţilor", iar poliţiştilor şi minerilor agresori li s-a indicat "Omorâţi-i". Bătăile au fost aplicate la cap sau la burtă şi picioare. Fetele au fost agresate inclusiv sexual. Victimelor li s-a sugerat că vor fi violate sau linşate. Unii mineri au asistat la interogatorii, ca un fel de anchetatori secunzi, purtând mănuşi de box şi bâte şi făcând apologia regimului Iliescu. Victimelor li s-a pretins să admită că au consumat droguri. Concluzia lui Sorin Roşca Stănescu este aceea că minerii au acţionat ca "trupe de şoc", conlucrând cu Poliţia, sprijiniţi şi orientaţi de forţele de ordine şi de membri ai fostei Securităţi. Minerii au sosit după epuizarea violenţelor din Capitală şi după ce clădirile instituţiilor afectate de aşa-zisa "rebeliune legionară" fuseseră recuperate. Nici preşedintele, nici guvernul nu erau în primejdie. Venirea minerilor a fost strict legată de pedepsirea studenţilor, partidelor de opoziţie şi ziarelor care simpatizau opoziţia, dar cei vizaţi au fost cu precădere studenţii, într-un fel de război pe care minerii fuseseră aţâţaţi să îl poarte împotriva intelectualilor. Devastatorii au avut ca ţintă fixă clădirea Universităţii, aşa explicându-se distrugerea aberantă a laboratoarelor, bibliotecilor sau profanarea muncii ştiinţifice de cercetare.

Presa străină a condamnat în unanimitate mineriada din iunie 1990: "Le Monde" a vorbit despre pseudomiliţiile muncitoreşti ale minerilor, văzând în ele o brutală şi primitivă gardă naţională a preşedintelui Iliescu; "Herald Tribune" a considerat că tehnica de intimidare a opoziţiei, folosită de Ion Iliescu şi regimul său, a fost "mai mult fascistă decât comunistă"; "The Spectator" a acuzat "pogromul" efectuat de mineri împotriva studenţilor şi intelectualităţii; "Il tempo" a acuzat "teroarea roşie" din iunie 1990, la Bucureşti; "Corriere della Sera" a declarat "funeraliile democraţiei" în România; "La Repubblica" a acuzat "marşul asupra Bucureştiului al noilor stalinişti", sesizând în mineri o "gardă pretoriană" a regimului Iliescu⁴.

De asemenea filmul pe care l-a montat Stere Gulea, în care prezintă firul evenimentelor mineriadei, declaraţiile pe care le-a făcut Ion Iliescu odată cu venirea minerilor în Bucureşti, declaraţii ale celor care au participat la manifestaţii, cât şi impresiile presei străine care s-a aflat la acea dată în România, a avut menirea de a mai clarifica impresiile despre ceea ce s-a întâmplat în acele zile. Ceea ce este cert, este faptul că presa a numit aceste evenimente ca fiind incalificabile şi demne de un regim totalitar. De asemenea presa s-a întrebat în toţi aceşti ani de la evenimente încoace, de ce nu a fost acuzat nimeni de moartea acelor oameni. Chiar dacă s-a început un dosar penal cu privire la mineriadă, în tot acest timp acţiunile juridice au fost tărăgănate, fie din lipsă de probe, fie din lipsa unor declaraţii concludente. Chiar dacă generalii Mihai Chiţac şi Victor Anastasie Stănculescu au fost încarceraţi pentru aceste evenimente, încă mai sunt multe de lămurit, iar una dintre chestiunile care se cere imperios rezolvată este implicarea lui Ion Iliescu. Acest aspect a fost amplu dezbătut în presa românească, dar şi în cea internaţională.

Oficial s-a spus că în acele zile au fost omorâte 6 persoane, dintre care una prin infarct, iar alta prin înjunghiere, iar răniţii au fost în număr de 277. Datele neoficiale spun că au fost mult mai mulţi morţi, o parte dintre ei au fost îngropaţi în cimitirul Străuleşti ca fiind necunoscuţi, dar mai mulţi răniţi. Declaraţiile celor care au luat parte la aceste evenimente sunt copleşitoare, la fel şi cele ale famiilor celor care au murit în aceste zile. Iată povestea lui Mitriţă Lepădatu, lovit de glonţ în cap: 13 iunie 1990, puţin după ora 5.00 după-amiază. Mitriţă Lepădatu pleacă de la serviciu împreună cu trei colegi. Auzise mai înainte că în faţa Ministerului de Interne se întâmplă ceva. Mai mult din curiozitate decât din spirit protestatar, Mitriţă se deplasează către "locul fierbinte". O oră mai târziu avea să fie împuşcat mortal, în cap. Din clădirea Ministerului de Interne începuse să se tragă haotic către mulţime. Mitriţă Lepădatu avea 25 de ani. Era căsătorit şi tată a doi copii. La 15 ani de la moartea sa, o găsim pe soţia acestuia, Gabriela, şi pe copiii lor, Marius, 18 ani, şi Alin, 17 ani, într-un apartament din sectorul 5. "Nu ştiu de ce a fost omorât soţul meu", spune ea. "Criminalii au rămas nepedepsiţi şi probabil că aşa vor rămâne şi de-acum încolo", a adăugat femeia⁵.

Deşi au mai avut loc încă două mineriade, în 1991 şi 1999, nici una dintre ele nu a fost atât de sângeroasă ca aceasta. Mineriada din 13-15 iunie 1990 va rămâne în istorie ca fiind unul dintre evenimentele marcante ale începutului tranziţiei din România, o tranziţie care a implicat schimbarea tuturor structurilor statului, o tranziţie care a însemnat trecerea la o economie de piaţă, o aliniere la structurile internaţionale, NATO şi UE, o tranziţie care încă nu s-a finalizat, dar care îşi urmează traiectoria indiferent de domeniul societăţii care este implicat.

Sursa imagine: http://old.cotidianul.ro/marile_subiecte_si_campanii_al_cotidianului-40790.html

• Bulat, Cătălin; Manolache, Lică, Morţii oficiali ai mineriadei, în Evenimentul Zilei, 24 Iunie 2005, http://mineriada.org/Articol.asp?ID=258
• Cesereanu, Ruxandra, 13-15 iunie 1990.Despre fratricid şi linsaj, în Revista 22, 20 mai 2005, http://www.revista22.ro/13-15-iunie-1990despre-fratricid-si-linsaj-1740.html
• Cristea, Romulus, Fenomenul Piaţa Universităţii. Mineriada din 13-15 iunie 1990 =terorism de stat, în România Liberă, 15 iunie 2007, http://romuluscristea.wordpress.com/2007/06/15/mineriada-din-13-15-iunie-1990-terorism-de-stat/
• http://www.civicnet.info/
• http://www.gid-romania.com/
• http://www.mineriada.org/
• http://www.revista22.ro/dosar-mineriada-1818.html
• http://www.youtube.com/watch?v=dr_lR27RCp8&feature=player_embedded(prezentarea filmului realizat de Stere Gulea)
• http://www.ziare.com