Articol de Lidia-Mădălina Rădulescu
(masterand, anul II, Istorie orală)

Libertatea este una şi nedespărţită, este precum un atom din care nu poţi sustrage nimic fără să-l ciuntezi, este sănătatea unei societăţi ale cărei organe funcţionează toate în vigoarea lor. Oprind unul din organele ei de funcţionare, circularea se împiedică şi germenele malariei în corp. Răul progresă cu oprirea circulării şi prepară sau piroteala, lingoarea şi marasmul sau frigurile, delirul şi mania. Tot răul într-o societate vine din proscripţiile prohibitive, din împiedicarea facultăţilor ei, dintr-un regim contrariu râvnelor ei, din ardicarea unei libertăţi. Dară! libertatea este una şi nedespărţită şi tot ce nu este libertate este abuz de putere, fie acest abuz în cercul legislativ, în cercul judecătoresc, sau în cercul administrativ1.

Libertatea presei este un subiect amplu discutat de organizaţiile nonguvernamentale, şi nu numai, din mass-media românească. S-au încercat rapoarte care să definească procentajul de libertate a presei, preocupări pentru acest subiect se regăsesc şi în mediul nonguvernamental străin.

Legitimitatea demersului jurnalistic se bazează pe echilibrul dintre drepturile şi îndatoririle presei, în care scop se cuvine a fi amintit unul dintre cele mai temeinice studii privind libertatea presei, realizat de Comisia Regală Britanică a Presei, din care rezultă următoarele: drepturi: a publica ştiri şi opinii; a edita ziare; a refuza publicarea unor articole; a participa la adunările publice; a colecta şi sintetiza informaţii de orice fel; a transmite publicului mai multe opinii alternative; a transmite informaţii corecte, complete şi obiective: îndatoriri: a da publicului posibilitatea de a-şi exprima opiniile; a servi binele public; a prezenta puncte de vedere alternative, inclusiv nepopulare; a acţiona în numele publicului în baza încrederii acestuia.

Din perspectiva rolului lor într-o societate democratică, jurnaliştii se află în raporturi de responsabilitate individuală - în sensul că libertatea personalului media este parte integrantă a libertăţii presei - şi colectivă (la nivelul grupului şi în sens mai larg, al comunităţii profesionale), contractuală (faţă de proprietar) si socială (faţă de public şi lege).

Ignorarea responsabilităţilor amintite de către jurnalişti nu se traduce doar în erodarea credibilităţii presei, ci şi în limitarea libertăţii lor profesionale. Altfel spus, între gradul de maturitate, de profesionalism şi gradul de libertate există o determinare directă.

Aşa se face că în societăţile democratice, preocupările în sensul liberalizării sistemului mass-media se îmbină cu "conducerea de la distanţă" a media de către autorităţile centrale, respectul pentru autonomia presei neexcluzând ajustări negociate ale exercitării profesiei, limitări la care comunitatea jurnaliştilor aderă. Pe de altă parte, conştienţi de rolul lor social, jurnaliştii înşişi manifestă un interes constant pentru consolidarea statutului lor, pentru legitimarea demersurilor lor.

În aceste direcţii se înscriu şi evoluţiile recente din România, unde, deşi raporturile presă - stat au fost şi sunt tensionate, cei doi par să fi înţeles ideea responsabilităţii şi transparenţei.

Amintim aici embargourile instituite de presă faţă de activităţile celor două camere ale Parlamentului României (martie 1998) asupra cărora s-a revenit ulterior şi documentul de autoreglementare care este cadrul deontologic adoptat de Clubul Român de Presă.

Totuşi cel mai solid garant al libertăţii presei îl constituie legea, alături de instrumentul de protecţie fundamental, Constituţia.

Din păcate în România, profesia de ziarist nu are statut reglementat legal, şi nu este reglementat dreptul la replică; acesta din urmă fiind prevăzut doar de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Deşi există un Proiect de cod deontologic al Societăţii Române de Radiodifuziune sau statute ale unor organizaţii profesionale (U.Z.P., A.Z.R.), acestea nu au putere de lege. În consecinţă, în exercitarea profesiei sale, ziaristul se confruntă cu prevederile Codului Penal. De exercitarea dreptului de exprimare şi informare este strâns legată dezvoltarea, menţinerea şi protejarea democraţiei.

Un raport privind gradul de liberalizare a presei româneşti a fost realizat de Fundaţia americană Freedom House. În acest raport România se afla în 2006 pe locul 96 şi avea în faţă aproape 100 de ţări a căror presă a fost analizată. Deasupra României se aflau ţări precum: Lesotho, Timorul de Est, Mozambic, Fiji, Burkina Faso, Antigua şi Barbuda, Botswana, Tonga, Samoa, Papua Noua Guinee sau Bulgaria şi Serbia, dintre vecini. În timp ce în 2007 potrivit unui raport întocmit de "Reporteri Fără frontiere" România ocupa locul 42 în lume în clasamentul libertăţii presei în faţa Statelor Unite aflate pe locul 48. Specialiştii în mass-media pun această situaţie pe seama penalizării ideologice a SUA de către "Reporteri fără frontiere", punând la îndoială obiectivitatea raportului. În cazul României, raportorii amintesc de mogulii de presă şi de politizarea TVR. Raportul privind libertatea presei întocmit de "Reporteri Fără Frontiere" (RFF)  dezvăluie că România a urcat 16 poziţii în clasament comparativ cu situaţia din anul 2007, ajungând pe locul 42. Surprinzător este că Statele Unite ale Americii sunt abia pe poziţia a 48-a, printre ţările care le depăşesc numărându-se România, Africa de Sud, Israel şi Nicaragua. Conform datelor prezentate în raport, SUA au fost depunctate din cauză că "situaţia libertăţii presei s-a înrăutăţit în 2006 prin încarcerarea unui jurnalist şi prin susţinerea acordată de autorităţi tribunalelor pentru a-i băga la închisoare pe jurnaliştii care refuză să-şi dezvăluie sursele". Acest ultim aspect este reglementat în legea pentru combaterea terorismului. Gelu Trandafir, membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA), socoteşte că "este extrem de discutabil că SUA sunt după România şi Franţa". Gelu Trandafir argumentează că "orice jurnalist român care cunoaşte realitatea presei româneşti ar dori să lucreze într-un ziar sau într-o televiziune americană, şi nu la mogulii autohtoni". Un alt membru CNA, Ioan Oisei avertizează că "a crescut foarte mult partizanatul în presa scrisă şi audiovizuală. E din ce în ce mai clar că mulţi jurnalişti servesc alte interese decât cele ale informării opiniei publice. Sorin Ioniţă, director executiv al Societăţii Academice din România, pune diferenţa România-SUA pe seama ideologiei antiamericane a celor de la "Reporteri Fără Frontiere", care ar suna astfel: "Cât timp e Bush preşedinte, SUA sunt un fel de Germanie nazistă". De aceeaşi părere în privinţa partizanatului "Reporteri fără frontiere" este şi Gelu Trandafir, care mai ridică un semn de întrebare şi pentru poziţia 31 ocupată de Franţa: "Televiziunea franceză a difuzat materialul cu Sarkozy "bine dispus" abia după ce a fost prezentat de televiziunea belgiană". Mai mult, precizează Trandafir, "realitatea presei româneşti lasă foarte mult de dorit şi, din punctul meu de vedere, ne situăm mult după SUA". Ioan Onisei aminteşte că mulţi dintre jurnaliştii români răspund intereselor patronilor: "De foarte multe ori se vorbeşte pe placul patronilor, şi nu în beneficiul publicului. Din această cauză, de cele mai multe ori apare autocenzura". Pe de altă parte, preşedintele CNA, Răsvan Popescu, consideră că presa din România este liberă luând în calcul cadrul legislativ: "Presa audiovizuală este în regulă, cel puţin la nivelul reglementărilor nu este nici o problemă" ².

Revenind la Asociaţia Freedom House, aceasta consideră că presa în România este parţial liberă, ea luând în considerare cazuri, precum presiunile autorităţilor în cazul CD-ului "secret" al Armatei, în care au fost implicaţi fără voia lor şi jurnalişti ai ziarului "Ziua" în 2006 şi cazul pamfletului la adresa Ministerului Afacerilor Externe realizat sub forma unei pagini electronice de ziarişti "Ziua", George Damian şi Victor Roncea, pagină electronică ce a fost închisă ilegal la presiunile fostului minstru de Externe Mihai Răzvan Ungureanu. Freedom House subliniează că stadiul libertăţii presei s-a îmbunătăţit în România după alegerile din 2004 câştigate de Traian Băsescu, dar încă se practică auto-cenzura în rândurile jurnaliştilor afectaţi de puterea patronatelor³, însă despre aceste cazuri vom mai vorbi.

Un alt raport care are ca subiect libertatea de exprimare a fost redactat de Asociaţia Agenţia de Monitorizare a Presei în cadrul programului FreeEx, acest program "Libertatea de exprimare" a fost demarat de Agenţia de Monitorizare a Presei în luna august a anului 1999 cu scopul de a contribui la protejarea şi promovarea dreptului la libera exprimare şi a libertăţii presei. Acest raport a fost finanţat de Open Society Institute şi Ambasada SUA la Bucureşti. Acest raport a fost dat publicităţii în 2007, pe o analiză făcută presei româneşti din 2006.

Raportul încearcă să facă în primul rând o împărţire a ceea ce înseamnă agresiunea împotriva libertăţii de exprimare. Prin urmare s-au împărţit încălcările libertăţii presei astfel: agresiuni - implică atacuri fizice asupra jurnaliştilor sau a redacţiilor (lovire, echipament de înregistrare, filmare, fotografiere confiscate sau distruse, sechestrarea jurnalistului, devastarea redacţiei); ameninţări - implică ameninţări cu moartea, ameninţări cu punerea integrităţii jurnalistului, a familiei sau bunurilor acestuia în pericol, folosirea unui limbaj injurios la adresa jurnalistului; presiuni ale autorităţilor - presiuni asupra jurnaliştilor venite din partea unor instituţii ale statului (anchete ale poliţiei, parchetului, gărzii financiare sau a altor instituţii ale statului având ca scop intimidarea presei, arestarea sau reţinerea în vederea cercetării, presiuni în vederea divulgării surselor confidenţiale venite din partea organelor de anchetă, confiscarea sau copierea datelor din computere, confiscarea sau copierea unor documente, interceptarea comunicaţiilor, introducerea unei legislaţii defectuoase care afestează presa sau refuzul de a reforma legi; presiuni politice - presiuni asupra jurnaliştilor sau instituţiilor de presă venite din partea unor persoane politice sau partide (presiuni organizate, făcute cu scopul exclusiv de a proteja interesele politice ale unor partide sau ale unor oameni politici; include şi folosirea unor instituţii ale statului în acest scop; presiuni economice - presiuni asupra unor jurnalişti sau instituţii de presă venite din partea unor companii sau oameni de afaceri (oferirea de contracte de publicitate, contracte de publicitate anulate, condiţionarea păstrării acestor contracte de nepublicarea unor informaţii sau de concedierea unor jurnalişti; cenzură - interzicerea publicării, confiscarea tirajului, ridicarea abuzivă a licenţei de emisie; autocenzură - actul prin care jurnaliştii se abţin de la publicarea unor informaţii de interes public, ca urmare a presiunilor indirecte venite din partea patronatului sau a conducerii redacţiei.

Anul 2006 a constituit o recrudescenţa a numărului atacurilor îndreptate împotriva libertăţii presei. Noutatea este dată de numărul exagerat de mare al cazurilor în care instituţii ale statului sau reprezentanţi ai autorităţilor publice sunt implicaţi în acestea.

Ziarişti arestaţi, anchetaţi şi învinuiţi pentru deţinerea de documente secrete, locuinţe şi redacţii percheziţionate, procurori care fac presiuni asupra jurnaliştilor să-şi dezvăluie sursele, agenţi ai unor agenţii secrete infiltraţi în redacţii, site-uri închise de provideri la solicitarea Ministerului Afacerilor Externe, confiscarea tirajului unui ziar de către Poliţie sunt cazuri extrem de grave de care autorităţile române se fac responsabile.

Cel mai grav caz este cel al jurnaliştilor vrânceni acuzaţi de deţinere şi răspândire a unor informaţii secrete. În februarie 2006 un CD cu informaţii secrete militare referitoare la starea trupelor române din Afganistan a intrat în posesia câtorva ziare. Pentru că informaţiile nu erau de interes public ziarele "România Liberă" şi "Ziua" au pus securitatea naţională mai presus de interesul jurnalistic şi nu au dat publicităţii informaţiile avute. "Ziua" a publicat un articol în care avertiza instituţiile statului asupra faptului că informaţiile secrete militare se află în spaţiul public⁴. În ciuda acestui comportament jurnalistic responsabil, procurorii au declanşat investigaţii împotriva jurnaliştilor implicaţi. Cei doi jurnalişti implicaţi au fost arestaţi, iar casele şi bunurile lor au fost percheziţionate. Chiar şi la un an de la aceste evenimente situaţia jurnaliştilor era neclară, aceştia fiind învinuiţi oficial de deţinere şi diseminare de informaţii secrete, însă dosarul nu a fost înaintat de procurori în instanţă, privându-i pe jurnalişti de a se apăra.

Un alt caz grav a fost cel în care Ministerul Afacerilor Externe a solicitat firmei de web-hosting închiderea site-ului http://www.mae-haos.ro. Site-ul fusese realizat de doi jurnalişti de la "Ziua" care criticau activitatea Ministerului. Pe prima pagina a site-ului, care era o copie fidelă a originalului era postat avertismentul "Acest site este un pamflet". Firma de web-hosting nu numai că a închis site-ul, dar a şi oferit datele personale ale celor care l-au realizat⁵.

După prezentarea acestor cazuri vine întrebarea firească: Putem spune că presa românească scrisă şi audiovizuală este integral, parţial sau deloc liberă? Dacă urmărim rapoartele unor asociaţii se pare că este parţial liberă. şi atunci ce înseamă parţial liberă, mă întreb. Se poate spune că jurnalismul independent are o legislaţie care se presupune că îl apără de eventualele agresiuni, dar acest fapt este numai teorie, practica este un subiect tabu. Societatea civilă românească cere dreptul cetăţenilor la o informare corectă, la fel şi instituţiile nonguvernametale însă în ce măsură se respectă aceste cerinţe în condiţiile în care economicul, profitul celor puternici este mai important pentru ei decât informaţia corectă.

Din câte se pare luptă contra morilor de vânt nu va da niciodată roade, din simplul motiv că piaţa media încă e în faza de dezvoltare încă se importă foarte mult, încă se construieşte după modele străine. şi dacă ar fi numai cazul celor puternici financiar şi tot ar fi dificil de definit libertatea presei, însă breasla jurnaliştilor este impregnată de actori care se pot clasifica în două categorii: jurnalişti care respectă în mare măsură statutul sub îndrumarea căruia îşi desfăşoară activitatea, şi jurnalişti care urmează politică editorială doar pentru a satisface nevoia de publicitate a patronului său, urmărindu-şi şi interesul propriu fără a mai ţine cont de o informare corectă a opiniei publice.

Şi atunci se pune din nou o întrebare importantă: Există sau nu un jurnalism independent în România zilelor noastre? Aş spune că există două răspunsuri la această întrebare. Există dacă jurnalişti respectă gradul de profesionalism, urmărind calitatea informaţiei, urmărind politica editorială impusă de evenimentele cotidiene, prezentate într-o manieră cât mai obiectivă, şi al doilea răspuns ar fi cel în care nu există jurnalism independent, din simplu motiv că jurnaliştii urmăresc satisfacerea interesului patronului lor, a păstrării unei imagini integre a acestuia chiar dacă nu este cazul, o prezentare subiectivă a informaţiilor, o manieră de a spune informaţiile doar ca să fie spuse evitându-se pe cât posibil informaţiile denigratoare la adresa celor pe care trebuie să-i protejeze.

Trebuie să înţelegem o realitate foarte simplă a sistemului media, pur consumerist: Orice instituţie de presă este o instituţie de profit, care costă bani mulţi şi trăieşte din publicul pe care îl vinde companiilor care difuzează reclame. Presa vinde public (spaţiu de transmisie, spaţiu de tipărire) targetat de companiile care vor să vândă produse şi servicii, dar vinde (publicului) şi produsul mediatic în sine. De aceea, presa ("liberă", adică capitalistă) va fi întotdeauna dependentă de publicitate, deci de factorul economic. Factorul economic este căsătorit de la începutul civilizaţiei umane cu factorul politic, deci presa nu poate fi "independentă" în adevăratul sens al cuvântului niciodată. Industria media este supusă constant presiunilor venite din partea publicului, politicului, economicului. Cam acesta ar fi sistemul mass-media.

Apare inevitabil un termen destul de des vehiculat în domeniul media: moguli de presă. Într-o formă cât se poate de simplistă încerc să dau o definiţie a acestui termen. Mogul de presă înseamnă proprietar de instituţie media care încearcă să obţină avantaje economice sau / şi politice prin intermediul acesteia.

Există o tendinţă de consolidare a grupurilor de presă conduse de moguli spre lansarea tot mai multor instituţii media. Acest fenomen de concentrare a proprietăţii este însoţit de un proces de explozie a vehicolelor noi de media, mai ales a celor cu profil de nişă, majoritatea acestora având profil de divertisment. Un semn de îngrijorare rămâne statutul politic, economic şi legal al proprietarilor celor patru mari grupuri de presă. Trei dintre cei mai importanţi oameni de afaceri din România au în proprietate importante grupuri de media. Doi dintre aceştia au interese politice directe (Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu), în timp ce acelaşi Dinu Patriciu şi Sorin Ovidiu Vântu au probleme cu justiţia (Sorin Ovidiu Vântu a fost condamnat la închisoare pentru fals şi uz de fals, iar Dinu Patriciu este judecat pentru presupuse infracţiuni economice, acuzaţii care între timp i-au fost retrase. Există situaţii în care agenda instituţiilor media este vizibil influenţată de interesele patronatului. Chiar Dan Voiculescu declara că "s-au format trei-patru grupuri de oligarhi în presă. În presa din România sunt foarte multe tentative de şantaj, sunt foarte multe ziare care sunt partizane politic ale unor anumite grupări, ale anumitor orientări" ⁶.

O afirmaţie asemănătoare a fost făcută de Cristian Tudor Popescu, fostul preşedinte al Clubului Român de Presă, organizaţia care cuprinde cele mai multe instituţii media. Acesta a declarat în demisia pe care şi-a înaintat-o în noiembrie 2006 că: "Viaţa politică vulgară şi din ce în ce mai superficială din România ultimilor ani este însoţită ca şi cum nu ar vrea să rămână mai presus, de o presă mult mai degradată, moral şi profesional. Reţelele de presă murdară, locale şi centrale, se împart în două categorii: puţinele care au fost descoperite şi multele care îşi văd în continuare de treabă. Mult prea multe ziare sunt folosite ca adevărate măciuci, cu care se dă în capul victime fără nici cel mai mic scrupul de a justifica titlurile de-o şchioapă şi pozele cât jumătate de pagină. Ziariştii au devenit, în prea mare măsură, nişte mercenari care, după ce se bat cu pumnii în piept pentru nişte principii, se mută la trustul primului mahăr care dă mai mult. şuvoaie de bani venind din afara presei inundă acum mass-media, alterând relaţiile profesionale din branşă, golind de sens brand-uri construite în mai mult de un deceniu".

Harta proprietăţii a cunoscut câteva schimbări spectaculoase în ultimii ani. Sorin Ovidiu Vântu a recunoscut în cele din urmă că este proprietarul şi finanţatorul postului de televiziune Realitatea TV, confirmând astfel zvonurile care circulau de ceva vreme în acest sens. Grupul care s-a format în jurul postului Realitatea TV a cunoscut o expansiune spectaculoasă prin preluarea de către Vântu a grupului Caţavencu prin lansarea postului Money Channel şi a agenţiei de ştiri NewsIn. Deşi a anunţat public că deţine trustul Caţavencu, Vântu nu apare în nici un document ca fiind proprietarul acestui grup.

Dinu Patriciu a revenit pe piaţa de media achiziţionând cotidianele "Adevărul" şi "Averea" (în prezent "Click") şi publicaţiile "Dilema Veche", "Plai cu boi" şi "România Literară". Omul de afaceri este proprietar al companiei petroliere Rompetrol şi judecat pentru acuzaţia de delapidare, spălare de bani şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, acuzaţii de care a fost achitat.

Grupul familiei Voiculescu a cunoscut o creştere achiziţionând agenţia de presă "Amos News" şi lansând postul de televiziune Euforia TV. La rândul său, grupul condus de Adrian Sârbu a preluat controlul asupra cotidianului "Gândul", prin intermediul diviziei sale de presă scrisă, Publimedia, de asemenea de curând a achiziţionat postul de televiziune MTV România.

La sfârşitul anului 2006, grupul elveţian Ringier, principalul actor pe piaţa presei scrise din România, s-a asociat cu grupul turc Dogan în nou înfiinţatul post de televiziune KanalD.

Fixarea agendei publice de către posturile de televiziune controlate de diverşi oligarhi ar trebui să dea frisoane atât politicienilor, cât şi societăţii civile şi să ridice serioase semne de întrebare asupra mass-media din România oficialilor de la Bruxelles. Doar o lege antitrust ar putea să curme evoluţia nefericită a mediei româneşti care se concentrează în mâinile câtorva oameni, asupra cărora planează suficiente suspiciuni. Altfel, riscăm să devenim prizonierii unor cercuri înguste de interese. Mâine ele ar putea decide să pornească un atac nimicitor, să spunem, împotriva ministrului Justiţiei, poimâine să-l schimbe pe premier, cum a făcut Berezovski de câteva ori în Rusia, iar săptămâna viitoare să-l spulbere mediatic pe preşedinte. Orice se poate întâmpla. Cine i-a văzut la lucru pe oligarhii ruşi şi pe cei ucraineni ştie că aceste războaie mediatice lasă urme adânci în conştiinţa publică. Societatea devine o simplă legumă condamnată la experimente de tipul "democraţiei dirijate". Iar prezumţia potrivit căreia consumatorul de presă nu poate fi manipulat la nesfârşit este o iluzie, în faţa tehnicilor tot mai sofisticate ale mass-media⁷.

Grupurile media de dimensiuni mici şi medii, ce au în proprietate medii de comunicare dintr-o singură zonă sau două, sunt împinse de necesităţile pieţei spre fuziuni sau parteneriate cu grupuri mari ce au în proprietate televiziuni. Cu toate că piaţa de publicitate creşte spectaculos de la an la an, ea nu este încă capabilă să susţină o piaţă de media supradimensionată şi distorsionată de existenţa unor actori care nu respectă regulile jocului, investind în instituţiile media pentru alte motive decât cele legitime pentru a obţine profit şi de a informa corect publicul. Aceste disfuncţii ale pieţei sunt cele care împing actorii de dimensiuni mici sau medii să fuzioneze sau să intre în parteneriate cu cei mai mari, consolidând astfel fenomenul de concentrare a proprietăţii.

Revenind la libertatea presei trebuie să menţionez faptul că nu doar jurnaliştii sunt cei care se fac vinovaţi de ceea ce reprezintă lipsa libertăţii presei în România, poate că ei sunt constrânşi de realitatea societăţii româneşti încă democratizată parţial, pentru că se mai păstrează recrudescenţele sistemului căzut în decembrie 1989, în care sistemul ierarhic de concentrare a puterii făcea ca societatea să fie paralizată. Ascultatea unei singure persoane sau a unui grup de persoane se păstrează în mai toate domeniile de activitate. La fel se întâmplă şi în media românească unde ideile proprietarului trebuie puse în aplicare sau politica editorială este influenţată de acesta.

Prin urmare mai este un drum lung de parcurs până când vom putea să spunem că media românească respectă în totalitate formele legale ale libertăţii de expresie sau poate acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Important este faptul că avem forumurile necesare ca activitatea jurnalistică să se desfăşoare în cele mai bune condiţii fără ca drepturile omului şi cetăţeanului să nu fie încălcate nici în ceea ce priveşte jurnalistul, care înainte de toate este un simplu actor în marea scenă a mass-mediei româneşti.

Sursa imagine: http://www.romedia.gr/images/stories/ziare.jpg

• Petcu, Marian, Istoria Presei Române, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002
• http://www.civicmedia.ro/ accesat mai 2008
• http://www.mma.ro/ accesat iunie 2008
• http://www.revista22.ro/ accesat septembrie 2007
• http://www.romanialibera.ro/ accesat iunie 2008