|
GENEZA CAPITALISMULUI - CÂND, UNDE, CUM?
Articol de Carmen Condea
(masterand, anul II
la Ştiinţele Informării şi Documentării,
Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca)
Capitalismul ! - un cuvânt care vine din secolul trecut, cu o mare încărcătură ideologică.
Capitalismul, reprezintă după Karl Marx (părintele socialismului ştiinţific), un rău necesar, peste care se va paşii în mod dialectic. Capitalismul creşte la sânul său germenii propriei distrugeri, clasa muncitoare, o forţă care îl va răsturna din temelii, scăpând omenirea pentru totdeauna de acest "dezastru". În baza unei interpretări predominant socialiste a istoriei, care, în treacăt fie spus, a făcut mai mult bilanţul eşecurilor decât pe cel al riscurilor şi câştigurilor, termenul a ajuns la noi cu această încărcătură emoţională, trimiţând la originile nebuloase, la acumularea primitivă a capitalului, la proletariatul jefuit de mijloacele sale de producţie şi la o burghezie care, printr-un proces necurat, a ajuns stăpâna economiei. 1
Capitalismul este organizarea economică de tip raţional care a contribuit la dezvoltarea fără precedent a societăţii umane şi care se bazează pe proprietatea privată, pe investiţii de capital, pe libertatea juridică a forţei de muncă, pe diviziunea şi specializarea acesteia, pe organizarea şi adaptarea producţiei în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta.
Cuvintele capital, capitalism, capitalişti, precum şi grupajele lor semantice, societate capitalistă, economie capitalistă, clasa capitalistă, regim capitalist, au devenit uzuale în limbajul specialiştilor în ştiinţele socio-umane, dar şi al oamenilor comuni. Traseele lingvistice ale termenilor respective au fost dificile şi îndelungate. Cuvântul capital a început să fie utilizat, se pare, în secolele XII-XIII în vestul Europei, pentru a desemna un fond sau o masă de bani. In unele texte din epocă el a fost folosit şi pentru identificarea banilor care aduc dobândă sau a stocului de mărfuri. Cuvântul s-a format din Latina medievală, de la caput, care înseamna "cap", şi se referă la capetele de vită folosite ca obiecte premonetare în relaţiile de schimb. În secolele XIV-XVI, odată cu expansiunea economiei de piaţă capitaliste, cuvântul capital a pătruns în limbajul curent al negustorilor, cămătarilor, corăbierilor şi bancherilor din Spania, Germania, ţările de Jos şi Franţa. La mijlocul secolului XVIII, textele înregistrează şi cuvântul capitalist, iar la începutul secolului XX pe cel de capitalism.
De la naşterea sa şi până astăzi, capitalismul nu poate să existe fără corelaţia strânsă dintre piaţă, proprietate, producţie şi profit. Aceste elemente au asigurat şi asigură dezvoltarea economică şi progresul general din societate, dar şi polarizarea şi discrepanţa socială dintre oameni şi comunităţi. Aceste elemente au asigurat totodată, existenţa, puterea de adaptare şi funcţionalitatea capitalismului. Istoria capitalismului nu este şi nu poate să fie numai triumfală. De-a lungul timpului, capitalismul a fost marcat de numeroase cicluri de creştere şi descreştere, de numeroase perioade de expansiune şi regres, de fluctuaţii, crize şi stagnări. A rezistat şi a câştigat, până în prezent, datorită uriaşei sale forţe de adaptare şi transformare, datorită puterii economice întemeiate pe existenţa celor patru elemente, pe care le-am mai amintit: piaţă, proprietate, producţie şi profit.
Geneza capitalismului a fost explicată din două direcţii esenţiale. Una este legată de contribuţia, dezinteresată şi, ne permitem să spunem, echidistantă a lui Max Weber, Werner Sombart si Joseph A. Schumpeter. La cea de-a doua rubrică înscriem încercările de descifrare a sorginţii capitalismului de pe poziţia unei ideologii, cea a clasei muncitoare, pentru care capitalismul, aşa cum gândeau Marx, Engels, Lenin şi toţi urmaşii lor laburişti, fabianişti, socio-democraţi sau socialişti de astăzi, a fost un mare blestem.
Oprindu-ne la cea dintâi direcţie, socotim necesar a se reţine faptul că discursul lor se încadrează în acelaşi perimetru larg, dacă avem în vedere că fac trimitere la aceeaşi factori cauzatori în amorsarea capitalismului: spiritual capitalist, climatul de raţionalitate, existenţa întreprinzătorului şi a muncitorului ca personaje-cheie. Deosebirile dintre ei vizează îndeosebi ierarhia acestor factori în procesul declanşării şi apoi al autoîntreţinerii pieţei libere şi a capitalismului în general.
Mai puţin labirintic, dar mai analitic, reamintim că spiritual capitalist este o invenţie weberiana. El desemnează o atitudine mentală şi emoţională privită ca o sumă de însuşiri positive care, o dată constituite şi manifeste, fac permisibilă apariţia capitalismului. Pentru a-l prinde în tuşe cât mai sigure şi a-l defini, Weber realizează în lucrarea sa fundamentală pe acest subiect , Etica protestantă şi spiritul capitalismului2, un dialog cu Benjamin Franklin, cu Baxter, dar şi cu preceptele biblice. Ceea ce rezultă de aici este o încercare de surprindere a spiritului capitalist prin dimensiuea sa esenţială, care nu este alta decât o etică a muncii cinstite şi temeinice, etică ce îşi găseşte expresia în ,,recomandări" de felul:
- ,,timpul înseamnă bani"-de unde pierderea de timp echivalează cu cel mai mare păcat;
- "banul are o natură productivă şi rodnică";
- "un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor";
- "nu tihna şi desfătările, ci numai acţiunea serveşte la sporirea gloriei lui Dumnezeu";
- "contemplarea pasivă este lipsită de valoare dacă are loc în dauna muncii profesionale";
- "cine nu munceşte, nu mănâncă: (Sf. Pavel)";
- "distribuţia inegală a bunurilor pe pământ este opera lui Dumnezeu" etc.
Sigur, că asemenea recomandări, şi multe altele, puteau trece din discursul unor învăţaţi sau din versetele biblice în cultura oricărui popor. Numai că Weber se opreşte la un popor "ales" nu de Dumnezeu, ci de capitalism. Îi atrag atenţia protestanţii şi, în special, calvinii, care, prin doctrina lor, cea a predestinării, par mai deschişi valorilor ce definesc paradigma capitalismului. Etica lor religioasă răspunde mai bine comportamentelor economice care duc la capitalism.
Că oamenii Bisericii au fost sau nu primii capitalişti, rămâne de văzut. Cert este însă că Biserica a oferit şi oferă încă exemple de organizare şi raţionalitate comportamentală, cu valenţe inspiratorii, transmisibile pentru orice model de societate dispus să-şi dureze temeliile pe atare jaloane.
În capitalismul târziu are loc atât ascendenţa, cât şi declinul sistemului. Declinul societăţii capitaliste a fost marcat - după părerea lui Sombart - printre alte procese şi de următoarele:
- dispariţia spiritului de aventură al întreprinzătorilor
- riscul este subordonat metodelor de organizare a afacerilor
- activitatea economică a devenit stabile
- scăderea ratei de creştere a populaţiei
- reducerea investiţiilor3.
"Pentru noi - susţinea Sombart - există un singur scop - Germania. Pentru siguranţa Germaniei şi măreţia, puterea şi Gloria ei, noi vom sacrifice bucuroşi orice teorie şi orice principiu, indiferent dacă poartă o ştampilă liberală, sau oricare alta". 4
Factorii care au dat naştere capitalismului sunt activitatea economică consecvent raţională, contabilitatea raţională, tehnologia raţională şi legile stabilite raţional. Insă aceştia nu sunt singurii. Ceilalţi factori necesari au fost spiritual raţionalişti, raţionalizarea întregului mod de viaţă şi o etică economică raţională.
Normal că spiritual capitalist, ca sumă de însuşiri pozitive ale indivizilor, nu este o invenţie a epocii moderne şi a unei zone geografice anume. El a existat şi într-o formă "precapitalistă". Din acest punct de vedere, Orientul a fost mult mai avansat. La orizontul secolelor XI şi XII, când zorii capitalismului au început să apară, China era mai avansată decât Europa în orice domeniu al cunoaşterii. La fel stăteau lucrurile şi în privinţa actului educaţional şi administrativ.
După ce capitalismul ajunge să domine viaţa economică, el îşi selectează, educă şi formează subiecţii de care are nevoie: intreprinzătorii şi muncitorii. Cine au fost primii subiecţi favoriţi ai capitalismului ştim tot de la Weber, care scrie ca şi la început, "şi în secolul XIX, nu distinşii gentlemeni din Liverpool şi din Hamburg, cu averile lor comerciale moştenite, ci parveniţii în ascensiune proveniţi din mediile mult mai modeste din Manchester sau din Renania şi din Westfalia au fost reprezentanţii lui clasici". 5
Max Weber a elaborat o paradigmă "care situează omul în complexul social şi concepe viitorul societăţii ca pe un subiect fundamental al reflexiei economistului". El porneşte de la ideea că economia capitalistă este profound raţională, spiritul capitalist îşi are originile în etica protestantă. In secolul XVI s-au înregistrat simultan, în Vestul Europei, două procese fundamentale, aparent opuse unul altuia: intensificarea activităţii economice şi intensificarea activităţilor religioase.
Capitalismul a crescut pe toate dimensiunile, căpătând culoare, îndeosebi în funcţie de perimetrul geografic căruia i s-a circumscris. Deşi aparţin aceleeaşi culturi universale, cultura capitalismului, creaţie, ea însăşi, a acestui sistem, capitalismul european se afirmă în nuanţe deosebite faţă de cel asiatic, de cel american sau de cel african.
Ca şi geneză, calea care poate duce la capitalism a constituit şi constituie obiect de reflecţie teoretică şi dispută politico-doctrinară. Cel puţin două motive explică o atare preocupare. Mai întâi, numai reaua-credinţă poate impiedica pe cineva să nu recunoască şi să admită că finalul de secol XX a consfinţit victoria capitalismului. In al doilea rând, deşi capitalismul este azi un sistem ale cărui performanţe sunt recunoscute la scară planetară, mai sunt încă multe ţări care tatonează terenul, îi bat la poartă si încearcă să gasească calea de access pre el.
Ce au făcut ţările occidentale spre a accede la capitalism? Acestea s-au rupt de matricea medievală şi au început să pună bazele epocii moderne urmând calea revoluţiei burghezo-democrate. Anii 1642 şi 1789 servesc, astfel, drept repere pentru un Vest care, începând din acele vremuri, a instaurat liberalismul şi apoi democraţia spre a servi deopotrivă drept malaxor al vechilor instituţii şi tendinţe monarhist-totalitare, dar care are şi rol de catalizator şi formator al noului mediu social şi politic propice capitalismului.
Mercantilismul ca etapă pregătitoare pentru capitalism, a adus cu sine, pe parcursul celor 3 secole de existenţă, concurenţa şi libertate economică, nu însă şi liberalismul politic. Emanciparea de sub tutela Bisericii şi laicizarea vieţii social-economice permit ca preocupările economice, cu scop clar precizat în obţinerea de câştig să treacă pe primul plan, în locul celor morale şi filozofice. Primele probleme studiate de mercantilişti au fost cele monetare. Conchistadorii spanioli aduceau metale preţioase din America în Spania şi de aici ele pătrundeau în alte ţări europene. Guvernele considerau acumularea de aur şi argint nu numai o dovadă a îmbogăţirii, ci, şi o sursă de îmbogăţire. Ele au interzis - mai ales în Spania - ieşirea de metale preţioase şi au organizat sistemul balanţei contractelor. În felul acesta au apărut primele elemente ale teoriei cantitative a banilor. La sfârşitul Evului Mediu au avut loc discuţii numeroase asupra efectelor "alterării banilor", prin diminuarea cantităţii de metal conţinută în ei, decisă de puterea publică. În sec. XIV, mai mulţi autori anonimi au formulat legea dupa care "banii răi îi alungă din circulaţie pe cei buni".
Mercantilismul secolului XVII este considerat "matur". Pentru o lungă perioadă de timp, metalele preţioase şi-au menţinut statutul de mărfuri privilegiate. Mercantilismul matur priveşte balanţa plăţilor externe de pe poziţiile capitalismului. Înţelegând că "banii nasc pui", mercantiliştii au apreciat că banii nu trebuie să staţioneze, ci să se afle într-o mişcare continuă.
Secolul XVIII este dificil de caracterizat, din cauza căutărilor sale intelectuale. S-a trecut pe nesimţite de la studiul îmbogăţirii Prinţului, spre cercetarea mijloacelor potrivite să asigure Prosperitatea Naţiunilor.
Arhitectura capitalismului se sprijină pe câţiva piloni puternici, care îi conferă rezistenţă şi armonie şi îi dau în acelaşi timp, însufleţire şi formă. Fără aceştia, fără proprietate privată, liberalism, democraţie şi cultură, capitalismul n-ar avea nici conţinut şi nici nu ar putea exista.
Proprietatea a constituit, dintotdeauna şi deopotrivă, o temă de cercetare incitantă, un subiect de reflecţiune teoretico-doctrinară.
În secolul XI, în teritorii foarte restrânse din Italia, sistemul economiei naturale, organizat pe producţia şi activitatea agricolă, începe să fie înlocuit cu unul bazat pe comerţ, credit şi bani. În astfel de condiţii, piaţa internă se dezvoltă prin apariţia târgurilor şi bâlciurilor permanente, prin existenţa de magazine de desfacere şi spaţii special amenajate în oraşe, prin crearea şi permanentizarea reţelelor de aprovizionare şi desfacere a mărfurilor. Piaţa externă se revigorează datoriţă cerinţelor pieţei interne, specializării unor oraşe în activităţi comerciale. Dintre acestea, la loc de frunte se situează oraşele italiene: Veneţia, Genova, Florenţa, Milano, Pisa etc., oraşele germane: Koln, Dortmund, Hamburg, Rostock, Bremen, etc., oraşele din sudul Frantei: Marsilia, Montpellier, Narbonne etc., oraşele flamande: Bruges, Anvers, Amsterdam etc. Impunerea în viaţa economică a acestor oraşe are loc într-o perioadă când lipsa unui centru unic de putere a asigurat posibilitatea afirmării unor forţe şi centre locale.
În aceste oraşe proprietatea privată este apreciată şi apărată prin lege.
În perimetrul economiei urbane se consolidează şi relaţiile comerciale, de schimb monetar şi credit. Începând cu secolul XIII, creşterea circulaţiei monetare, nevoile de bani şi dezvoltarea creditului au determinat modificarea atitudinii negustorilor şi cămătarilor faţă de activităţile comerciale, monetare şi meşteşugăreşti.
Între secolele XIII şi XV apar şi se afirmă asociaţiile comercial-bancare familiale italiene, formate, de obicei, în jurul unor familii bogate, şi care poartă de regulă numele familiei care venea cu capitalul cel mai mare sau care deţinea poziţia preponderentă în viaţa economică şi politică a unor oraşe-state italiene: Casa Acciaiuoli, Casa Alberti, Casa Bardi, Casa Frescobaldi, Casa Peruzzi, Casa di Medici, etc.
De la mijlocul secolului XV şi în întreg secolul XVI, piaţa financiar-bancară vest-europeană este dominată de bancherii germani: Casa Fugger, Casa Welser, Casa Herwart, Casa Link, Casa Weiss, Casa Tucher etc.
Activităţile desfăşurate de aceste case de comerţ au vizat extinderea afacerilor multiplicarea şi diversificarea lor, cu scopul asigurării şi măririi permanente a profitului. Ingenioasă a fost şi maniera de organizare şi funcţionare a firmelor negustoreşti şi cămătoreşti.
Sucursalele firmelor erau conduse de directori locali, care aveau o largă autonomie faţă de firma-mamă. Directorii primeau salarii pentru munca lor sau erau asociaţi în afaceri. În situaţii de criză sau pentru apărarea propriilor interese, unele case de cămătorie şi negoţ au realizat alianţe şi consorţii financiare. Întreaga activitate financiar-bancară era organizată corporativ.
Expansiunea firmei şi amploarea afacerilor au condus la întemeierea de sucursale sau factorii, în cele mai importante centre economice ale Europei.
În istoria vieţii economice şi îndeosebi în istoria capitalismului, casele de comerţ şi cămătărie au rămas cunoscute prin actualitatea activităţilor şi practicelor economice şi financiare iniţiate şi promovate .
În secolele XI-XII se folosea contabilitatea memorială, care consta din consemnări sumare, menite să ajute memoria oamenilor, incapabilă să reţină toate datele economice. De la contabilitatea memorială se trece la contabilitatea simplă, mai utilă şi mai ordonată.
Treptat se trece la contabilitatea mixtă, unde înregistrările se făceau succesiv la conturi care se debitau şi apoi la cele care se creditau.In secolul al XV-lea se impune contabilitatea in partidă dublă, care are ca instrument practice al contabilităţii, bilanţul.
Cauzele sau motivaţiile care au stat la baza marilor descoperiri geografice au fost de ordin economic şi spiritual-religios. Piaţa europeană se confruntă cu o perioadă a monedelor rare şi scumpe. Necesitatea stringentă de a elimina aceasta situaţie, prin creşterea masei şi a circulaţiei monetare, a fost unul din principalele motive care i-au determinat pe europeni să descopere şi să cucerească noi teritorii africane, asiatice şi americane. O altă motivaţie a fost legata de comerţul cu aromate şi coloniale, precum şi cu articole de lux. Marile descoperiri geografice au fost favorizate şi de progresele ştiinţifice şi tehnice ale Renaşterii.
Atât în antichitate cât şi în evul mediu au apărut şi au funcţionat locuri speciale, adevărate embrioane bursiere, unde oamenii au negociat şi tranzacţionat mărfuri şi valori private şi publice.
Marile profituri comerciale, afluxul de metale preţioase venite din Lumea Nouă au contribuit la apariţia şi dezvoltarea capitalismului financiar, care va constitui pârghia principală pentru finanţarea capitalismului manufacturier.
Nimeni nu poate pretinde ca ştie cum va arăta viitorul capitalismului, dupa cum nimeni nu ne poate spune cu exactitate cum va arăta viitorul omenirii. Ipoteza viitorului capitalismului poate fi pusă şi analizată din cel puţin 3 direcţii :
- a confruntării cu ideologia funcial potrivnică-socialismul;
- a unei confruntări interioare, între principalele forme de capitalism;
- a consecinţelor sale asupra mediului înconjurător .
Din toate confruntările, capitalismul a ieşit învingător. În perioada de început a ştiut să se desprindă de chinga Bisericii medievale şi să-i demoleze improductivismul economic.
A cochetat, a convieţuit şi a surclasat socialismul, ideologia opusă şi concurentul său retudabil. Aceeaşi lecţie de superioritate absolută a oferit nazismului. Singurii rivali par a mai fii naţionalismul şi fundamentalismul.
Superioritatea capitalismului este una intrinsecă, cu origine legată de mecanica sa intimă.
România nu este străină capitalismului. Chiar dacă era burgheză s-a inaugurat aici mult mai târziu decât în celelalte ţări europene şi sub auspicii nu dintre cele mai favorabile, România a probat lumii, timp de un secol, că nu este incompatibilă cu capitalismul.
După aproape zece ani de încercări, capitalismul pare a fi blocat la vamă. Prezicerea că ne trebuie douăzeci de ani pentru a putea vorbi de democraţie liberală şi capitalism nu mai pare acum un blestem cameleonic, ci pur si simplu un vis greu realizabil. Ideea ce prinde tot mai mult contur e aceea că avem nevoie de o generaţie pentru schimbarea mentalităţilor, interval în care românii vor redobândi virtuţile capitaliste de economie şi muncă şi vor împărtăşi valorile liberalismului: simţul şi nevoia efortului, solidaritatea, asumarea responsabilităţilor propriilor fapte.
De dorit este ca România să urmeze calea reformelor începute, calea clasică cunoscută de ţările europene, care consideră că liberalizarea vieţii economice, piaţa liberă, statul minimal, modul economic raţional de gândire, concurenţa, profitul, proprietatea privată sunt baza pe care se pot construi şi obţine bogaţia şi decenţa dorite sau succesul capitalismului.
Bibliografie:
- Adam Smith, Theorie des sentiments moraux, Paris, 1830.
- F.A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, Bucureşti, 1998.
- Fernand Braudel, Dinamica capitalismului, Paris, 1985.
- Ioan Lumperdean, Mihaela Salanta-Rovinaru; Rudolf Graf, Istoria economiei, Cluj-Napoca, 2009.
- Ion Ignat, Planificarea capitalistă, teorii şi realităţi, Iaşi, 1989.
- Ion Pohoata, Capitalismul-itinerare economice, Iaşi, 2000.
- Jean Baechler, Capitalismul, Iaşi, 2001.
- Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, Bucureşti, 1998.
- Max Weber, Etica protestantă şi spirituală a capitalismului, Bucureşti, 1993.
- Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Bucureşti, 1994.
- Peter Saunders, Capitalismul. Un bilanţ social, Bucureşti, 1988.
- Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Bucureşti, 1995.
- Michel Beaud, Istoria capitalismului - de la 1500 până în 2000, Chişinău, 2001.
- Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Cluj-Napoca, 2002.
- Sombart Werner, A new social philosophy, New York, 1937.
1 F. A. Hayek, Capitalismul şi istoricii, Bucureşti 1998.
2 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, 1993.
3 Jacob Oser, William Blanchfield, The Evolution of Economic Though, Harcourt, Brace Jannovich, 1975.
4 Werner Sombart, A New Social Philosophy, New York, 1937.
5 Adam Smith, Theorie des sentiments moraux, Paris, 1830.
|
