Din fericire lumea în care trăim nu evoluează si nu se dezvoltă uniform la toate nivele sistemelor sociale care determină avansul tehnologic, de aceea lumea arată diferit în functie de perspectiva culturală din care este privită. Trăim, indiscutabil, într-o lume a calculatoarelor si, dincolo de previziunile pesimiste ale celor care afirmă că suntem cu totul determinati de meta-sistemul coordonat de inteligenta artificială, meta-sistem care functionează independent de noi însine, trebuie să admitem, totusi, faptul, că o bună parte a vietii noastre e gestionată de un sistem electronic coordonat de un complex de sateliti de comunicatii. Această globalizare a comunicării si a tribalizării (1), fără precedent în istoria umanitătii, conduce în planul realitătii mediate la deblocarea tuturor căilor de acces prin care oamenii au posibilitatea să comunice.

Toată lumea recunoaste astăzi fără tăgadă utilitatea acestei masinării tot mai complexe si multifunctională care este computerul. Dacă asa cum spuneam acesta ne optimizează activitătile zilnice, se constată însă, undeva la un nivel inconstient al mentalitătilor si o încercare de translatare a ceea ce poate să facă efectiv calculatorul în raport cu acea activitate umană care-l reprezintă cel mai bine pe individ ca fiintă în lume, si anume creatia. Indiscutabil această încercare de substituire a calculatorului cu actul creator are rădăcini adânci în mult discutata criză a creatiei si a artei în secolul al XX-lea, criză pe care pentru moment postmodernismul reuseste să o fructifice conceptual în favoarea sa. Nu este momentul acum să trasăm traiectoria acestei crize de-a lungul secolului trecut, nici să ne întrebăm până când postmodernismul va mai tine coarda întinsă a acestei crize înainte de a colapsa. Ceea ce dorim să subliniem este faptul că această idee a calculatorului care se poate substitui creatorului începe să capete o credibilitate tot mai mare în mediile avangardiste si, chiar academice, americane si europene. Dacă esti poet, de exemplu, si la un moment dat te-au uitat muzele si nu-ti vine o rimă pentru poezia la care lucrezi n-ai decît să accesezi un site pe Internet si acesta îti rezolvă problema. Tastezi cuvântul a cărei rimă o cauti, în acest dictionar de rime virtuale sunt clasate 90.000 de cuvinte, si calculatorul, în functie de optiunea poetului, vrea o rimă numai pentru ultima silabă sau pentru tot cuvântul, îti aduce din baza sa de date, perfect organizată din punctul de vedere al prozodiei, variantele de rime propuse. Usor, nu-i asa ?! În acest caz putem fi cu totii poeti!

La un moment dat a fost lansată si ideea scrierii pe Internet a unei cărti de proză, în care oricine intră de la orice capăt al lumii si îsi adaugă propria poveste, n-am mai urmărit în ultima vreme cum a evoluat această scriere. Pot fi găsite, asadar, pe Internet zeci de mii de versuri, cărtile apar deja si în versiune electronică, în fata acestei avalanse de literatură virtuală ne-am pus o inevitabilă întrebare, întrebare în afara căreia nu stim în ce măsură s-ar mai putea vorbi de acum încolo de literatură. Si întrebarea este, CINE CITESTE? Cine se încumetă la această lectură? Si ce devine lectura în acest caz? Ce este asadar lectura astăzi? Iată câteva întrebări la care pentru a putea răspunde propunem un excurs cultural în istoria culturii.

În Evanghelia după Ioan, primul capitol, un capitol pe care nici una dintre celelalte evanghelii nu-l contin, Ioan mărturiseste despre cuvânt: "La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul" (1;1). Pentru întâia oară în istoria religioasă a omenirii se afirma consubstantialitatea Cuvântului si a lui Dumnezeu în prezenta actului creator, Cuvântul fiind una cu Dumnezeu, nediferentiat, neîmpărtit. Ioan se vede pe sine ca martor, care confirmă despre cuvânt si despre Lumina care era în Dumnezeu si în Cuvânt. El vine asadar nu ca un interpret, nu ca un hermeneut care descifrează după stiinta sa semnele, el mărturiseste, descrie ceea ce stie, transpune pe întelesul celorlalti ceea ce i s-a dictat, întocmai asa cum este.

Tot Ioan mărturiseste si despre cele ce se vor petrece si stiinta sa nu e o stiintă a semnelor ci e stiinta vie a lucrurilor date o dată cu timpul si despre care Ioan are dezlegare să vorbească. Ioan insistă asupra ascendentei manifestate a Cuvântului în Iisus Hristos, cel în care Cuvântul s-a făcut trup. Dacă legea a fost dată iudeilor prin Moise atunci harul si adevărul au venit prin Iisus (1;17). Se făcea distinctia asadar între ceea ce vine imediat de la Dumnezeu, prin supusi alesi, Moise e doar vehicolul prin care Dumnezeu a dorit să se manifeste în fata poporului său, si ceea ce e o dovadă vie, directă a Cuvântului divin, cel născut din acelasi trup cu Tatăl, parte si întreg totodată.

Nu există nici o mărturie în Evanghelii cum că Iisus ar fi fost văzut cu o carte în mână citind, chiar dacă iconografia ulterioară crestină îl reprezintă cu cartea legilor în mâna stângă în timp ce cu dreapta binecuvântează, această imagine este mai degrabă semnul puterii sale de judecător de la sfârsitul veacurilor, decât al unui învătat erudit care posedă întreaga stiintă. În Evanghelia după Matei se spune despre Iisus că ar fi venit să-i învete pe oamenii din patria sa, din Nazaret. Atunci acestia care îl ascultau, printre care se aflau desigur si învătati, se minunau de întelepciunea lui: "De unde are El întelepciunea aceasta si puterile?" (13;54) Si urmează aici o încercare a mintii înguste a oamenilor de a căuta răspunsuri în concretetea vietii: "Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) lui: Iacov si Iosif si Simion si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sînt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea?" (13;55-56). Ascendenta sa umilă nu i-ar fi putut da fireste o educatie aleasă pentru studiul cărtilor, fiind încetătenită conceptia potrivit căreia accesul la întelepciune se făcea la vremea aceea în lumea iudaică numai prin aprofundarea cărtii sfinte si în mod special a Torei. Si totusi cărturarii care I-au urmărit îndeaproape itinerariul Său prin lume aveau undeva inconstient teama că prezenta vie a lui Iisus punea la îndoială însăsi menirea lor, care era a interpretilor de semne, de intermediari între popor si Dumnezeu, ceea ce le dădea fireste un ascendent puternic asupra celorlalti.

Capitolul, prezent în toate evangheliile, în care Iisus îi mustră pe cărturari si farisei e cel mai pe larg relatat la Matei: "Vai vouă, cărturarilor si fariseilor fătarnici! Că semănati cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sînt pline de oase de morti si de toată necurătia" (23:27). Învătătura cărturarilor se arată a fi de la bun început moartă, prin ea credinciosii sunt îndreptati nu înspre lumina cea vie a lui Dumnezeu ci spre litera cea goală a unei întelepciuni mediate, indirecte. Se poate regăsi aici enuntată empiric si o problemă subtilă de limbaj, aceea a puterii de mistificare a unui semnificat printr-o combinatorie a semnificantilor, să nu uităm că ebraica era o limbă care creează si încurajează transferul de semnificanti în procesul semiotic.

La Ioan în capitolul 7, intitulat Iisus învată în templu, la sărbătoarea corturilor, ni se spune despre iudei care se mirau zicând: "Cum stie Acesta carte fără să fi învătat?" (7:15). Pentru ca în capitolul următor atunci când a fost adusă în fata lui Iisus femeia păcătoasă si fariseii cătau să-L ispitească, Iisus se apleacă la pământ si "scria cu degetul" (8:6). Învătătura cărturarilor prin relatia lor mediată de litera cărtii cu divinul deplasau, dacă ar fi să transferăm această problematică în ecuatia unui proces semiotic, accentul spre semnificant si spre punctul de vedere din care el trimite la obiectul semnificat.

Sigur problema pe care o ridicăm aici nu este aceea dacă Iisus stia sau nu carte, nu acesta e esentialul, ci faptul că se pune pe parcursul evangheliilor mai vechea controversă a antichitătii, aceea a relatiei, pe de-o parte, între învătătura revelată si învătătura învătată si, pe de altă parte, aceea a raportului între oralitate, ca modalitate directă de exprimare a credintei si a scrierii ca mijloc de conservare si nu de adâncire în învătătură.

Aceeasi problematică a logos-ului, a unei culturi a cuvântului viu si a superioritătii elocventei fată de o cultură a cuvîntului scris, ca remediu împotriva uitării, e ridicată de Platon în Pahaidros, în relatarea mitului zeului Theuth, care se înfătisa în fata regelui Egiptului cu toate artele si stiintele inventate de el: "Priveste, rege, stiinta aceasta îi va face pe egipteni mai întelepti si mai cu tinere de minte; găsit a fost leacul uitării si, deopotrivă, al nestiintei". La care regele a răspuns: "Preapricepute mester Theuth, unul e chemat să nască arte, altul să judece cât anume dintr-însele e păgubitor sau de folos pentru cei ce se vor sluji de ele. Tu, acum, ca părinte al literelor, si de dragul lor, le-ai pus în seamă tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le tinerea de minte; punându-si credinta în scris, oamenii îsi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, si nu dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învîrtoseze tinerea de minte, ci doar readucerea aminte. Cît despre întelepciune, învătăceilor tăi tu nu le dai decît una părelnică, si nicidecum pe cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărti, dar fără să fi primit adevărata învătătură, ei vor socoti că sînt întelepti nevoie mare, cînd de fapt cei mai multi n-au nici măcar un gînd care să fie al lor. Unde mai pui că sînt si greu de suportat, ca unii ce se cred întelepti fără de fapt să fie." (2) Această poveste a lui Socrate, ca preambul la analiza unui discurs adevărat fată de unul fals, avea menirea să dirijeze dialogul înspre definirea scrierii ca un supliment, adaos suspect al vorbirii, care dintr-un leac, pharmakon, împotriva uitării se transformă în efectul său contrariu (3). Scrierea fără valoare, cea care mimează numai adevărata cunoastere, este, în conceptia lui Platon, sofismul. Acestei cuvântări, închisă în litere neînsufletite, Platon îi opune adevărata cuvântare care "însotită de stiintă, este scrisă în sufletul omului ce prinde învătătura" (4).

Această controversă a antichitătii greco-latine, purtată pe două paliere, unul al disocierii nete între o scriere revelată care pe filiera unei traditii iudaice si orfice se va revendica de la logos-ul divin si o scriere profană, întoarsă tot mai mult spre ea însăsi si spre problemele lumii, si celălalt palier al tendintei tot mai pertinente de substituire a oralitătii prin scriere, va căpăta pe tot parcursul Evului Mediu o puternică influentă din partea apologeticii crestine.

În cadrul unei tipologii a culturii puterea de semantizare a întregii realităti din jurul omului si constiinta profundă a unui univers sacralizat se desăvârseste într-o viziune asupra lumii ce defineste codul cultural medieval. Ideea că la început a fost cuvântul trimite la o întelegere a lumii în care "feluritele semne nu sînt decît tot atîtea înfătisări diferite - sinonime (sau antonime) - ale uneia si aceleiasi semnificatii" (5). Conform conceptiei lui Iuri Lotman, tipul semantic, căruia îi apartine constiinta medievală, împărtea lumea în două sfere independente una de cealaltă, astfel, "într-un grup intrau fenomenele înzestrate cu semnificatii, iar în celălalt - fenomenele tinînd de viata practică, care păreau a nici nu exista." (6)

În ceea ce priveste, la nivel conceptual, raportul dintre un plan al continutului si un plan al expresiei, teoreticianul rus afirmă că acest cod de cultură medieval functionează, pe de o parte, cu o expresie materială si cu un continut ideal si, pe de altă parte, în interiorul unei relatii de similitudine între acestea. Semnul se construieste, după cum afirmă Iuri Lotman, conform principiului iconic, adică creatorul nu inventează nimic, el nu este decât un copist al adevăratului text care a fost dat o dată pentru totdeauna la începutul lumii. De aceea notiunea de plagiat este cu totul străină Evului Mediu. (7) Autorul ca individualitate creatoare va fi marea descoperire a Renasterii. Accentul se pune în Evul Mediu pe operă si pe lectură. Apologetica crestină accentuează disocierea netă între literatura sacră, pe de-o parte si literatura profană, pe de altă parte. (8) Dacă literatura sacră părăseste rareori zidurile mănăstirilor, cartea religioasă manuscrisă fiind o raritate în perioada Evului Mediu, dincolo de aceste ziduri înalte ale scolasticii medievale se dezvoltă si înfloreste o literatură profană de curte, transmisă initial pe cale orală si, în cele din urmă, datorită succesului de public, a fost transcrisă pe hârtie. Lectura este departe însă de a fi solitară, individuală, indiferent că este vorba de literatura sacră sau cea profană. (9) S-a constat că, în ceea ce priveste cultura manuscrisului, aceasta este intens auditivă si tactilă, că se citea în Evul Mediu în mod normal nu cu ochii, cum facem astăzi, ci cu buzele, rostindu-se cu voce joasă si ascultând cu urechile cuvintele pronuntate. (10) Cuvântul legere care a dat lectură în limbile neo-latine era sinonim cu audire, întelegi ceea ce auzi. Fireste citirea fără glas sau citirea cu voce scăzută nu era necunoscută, Sf.Benedict vorbeste si despre tacite legere sau legere sibi, la Sf. Augustin găsim expresia legere in silentio dar si clara lectio, adică lectura cu glas tare. În Confesiunile sale, Sf. Augustin mărturiseste despre momentul convertirii sale la crestinism, acest fapt a stat sub semnul lecturii, asezat sub un smochin în grădină aude din apropiere o voce de copil cântând, Ia si citeste, Ia si citeste! I se pare neobisnuit ca să cânte copiii în acest fel si simte că era în aceste cuvinte un mesaj pentru el, ia Evanghelia si începe să citească, dar nu oricum, ci în tăcere, e momentul în care literele cărtii se revarsă nu în afară, în obisnuitul circuit medieval al ochilor, al urechilor si apoi al întelegerii ci coborând direct în inimă această lectură în tăcere "revarsă o lumină de sigurantă" (11). Nu este întâmplător faptul că în ceea ce-l priveste pe Sf. Augustin convertirea sa s-a petrecut în urma unei lecturi din Evanghelie, Sf. Augustin era un om al cărtilor, unul dintre cei mai mari retori si oratori ai vremii sale, întoarcerea sa spre Dumnezeu se petrece prin litera cărtii, a adevăratei cărti si în urma unei lecturi interioare, nemijlocite.

Dacă literatura sacră, cunoaste amândouă modalitătile de lectură, atât cea "per oculos" cât si cea "per aures", lectura pentru ochi si lectura pentru urechi, lectio divina sau citirea îmbinată cu rugăcine fiind de obicei preferată în mediile monastice, literatura profană preferă ca formă de lectură recitarea publică. A scrie pentru un public auditiv este de fapt programul de bază al autorului medieval, arta poetică medievală vorbeste despre recitare în mod programatic (12), si acest lucru se petrece atât la nivel prozodic, versurile sunt scrise în mod special pentru a fi auzite sau puse pe muzică si recitate, cât si la nivel referential, prin proloage în care autorii se adresează direct auditoriului, prin maniera de a închina unei persoane numite respectiva operă.

Motivatia unei lecturi cu glas tare în Evul Mediu are si o explicatie de ordin practic, în acea vreme erau destui de putini stiutorii de carte, educatia se făcea fie în mănăstiri, fie în Universitătile abia înfiintate, dar reprezintă si un modus vivendi al omului medieval, care e strâns legat de raportarea sa la lume nu ca individ, ci ca o colectivitate, pe care, ca parte integrantă, o reprezintă.

Ruptura cu gândirea medievală se poate cel mai bine ilustra prin romanul lui Cervantes, Don Quijote, roman care reprezintă în cel mai înalt grad modificarea definitorie de epistemă precum si rupturile profunde la nivelul codurilor culturale pe care această modificare le produce. Don Quijote nu este o victimă a cărtilor, cum s-ar putea crede la o lectură superficială a textului, Don Quijote este ales pentru a demostra că adevărul cărtilor citice, îi revine sarcina deloc usoară să înfăptuiască promisiunea cărtilor. (13) Din acest punct de vedere subliniază Michel Foucault, aventura lui Don Quijote e o aventură de descifrare a lumii, el trebuie să umple cu realitate semnele fără continut ale cărtilor citite: "Ce mai vorbă lungă; se cufundă hidalgul nostru în asa hal de citanie, că-si trecea noptile toate citind, din murgul serii si pînă-n revărsatul zorilor, si toate zilele, de cum se lumina si pînă ce se-ntuneca; si asa, din prea mult citit si din prea putin dormit, i se uscară creierii, încît îsi pierdu mintile. Închipuirea i se împuie cu tot ce citea în cărti, cu farmece si cu lupte drepte, cu bătălii si cu provocări la duel, cu declaratii de dragoste si cu iubiri, cu chinuri si cu sminteli nemaiauzite. Si-i intrară în cap asa de strasnic că toată grămada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute doar în vis, erau adevărul-adevărat, încît pentru el nu se afla pe lume istorie mai vrednică de crezare" (14). Autorul textului stia de la bun început ceea ce Don Quijote va afla abia la sfârsitul romanului si anume că scrisul si lucrurile nu se mai aseamănă, că nu mai există o relatie de sinonimie, asa cum exista în Evul Mediu, între semn si obiecte, că turmele, servitoarele, hanurile nu devin prin asemănare armate, dulcinee sau castele. O dată cu romanul lui Cervantes scriitura încetează să mai fie proza lumii (15)  si lectura începe să se detaseze tot mai mult de text. Aventura lui Don Quijote prin lumea cărtilor sfârseste în deriziune, el care a început prin a încerca să-i convingă pe ceilalti de adevărul cărtilor devine la un moment dat, în partea a doua a romanului, un personaj propriu-zis a cărui faimă se răspândise în tot tinutul, pentru ca la finalul romanului, nebunia sa să devină nebunia lumii întregi, în timp ce unica preocupare a lui Don Quijote era să moară după rânduială, să se întoarcă asadar în rândul unei lumi al cărei sens e dat de continuitatea traditiei: "Mintea mi-e acum deschisă si limpede, fără umbrele întunecate ale eresurilor pe care le asternuse deasupră-i vătămătoarea si îndelunga citire a blestematelor cărti de povesti cavaleresti [...] Eu, dragă nepoată, simt că mă aflu-n pragul mortii [...] Cheamă-i, fată dragă, pe bunii mei prieteni, pe preot..." (16) Si urmează apoi o adevărată cuvântare a lui Don Quijote în fata prietenilor săi uimindu-i peste măsură pe acestia cu noul tip de discurs pe care-l abordează Don Quijote, un discurs neobisnuit pentru ei: "Cînd cei trei o mai auziră si pe asta, crezură, fără doar si poate, că-l lovise vreo nouă scrînteală" (17). Scrânteala nu mai este însă a lui Don Quijote, el a transferat-o deja lumii pe nesimtite, si lumea încă nu bănuieste nimic.

În ceea ce priveste spatiul cultural românesc, lucrurile au evoluat putin mai lent din punctul de vedere al constientizării unei paradigme culturale care să fixeze o viziune unitară despre raporturile individului cu lumea. Trăind încă pentru multă vreme în orizontul unor structuri mentale medievale care se prelungea până în zorii iluminismului lumea românească păstra si după introducerea tiparului acelasi cult al cărtii, a cărei valoare era dată întâi de toate prin functia sa cultică si în al doilea rând, un aspect deloc de neglijat, prin valoarea ei materială. Se păstrează o serie de însemnări pe cărtile de cult prin care un preot sau un diacon mărturiseste cu câte eforturi financiare le procurau. De cele mai multe ori fireste cititul e asociat ritualului cultic (18) dar pe lângă tipurile de lectură adiacente cultului as dori să ne oprim doar la acea lectură a însemnărilor pe carte si la dubla sa functie, atestă, în primul rând, proprietarul cărtii si ca să se stie de toată lumea modalitatea în care acesta a intrat în posesia cărtii, o functie pecuniară asadar si, în al doilea rând, o functie magică, actionând direct prin blestem asupra celui care s-ar întâmpla să o înstrăineze. Nu intrăm acum într-o analiză a diferitelor tipuri de blesteme si afurisenii din însemnările de carte, s-a si vorbit dealtfel de o adevărată "semnatică a afuriseniei" (19) pornind de la aceste însemnări manuscrise pe cartea de cult, ceea ce dorim să subliniem aici e prezenta acelei credinte încă vii în caracterul referential al lecturii. Prin aceste însemnări variate pe cărti, legate fie de fenomene meteorologice, de boli sau molimi, de războaie, sau pur si simplu de evenimente mărunte legate de comunitate, cartea îndeplineste si rolul de memorie fragmentată a unei colectivităti: "Să să stie de cînd au pierit Soarele, în zilele lui Ioan Constantin Voevod, mitropolit Nichifor, tocma la miezizi, iulie 14, 7257 (1749). Erei Ursul." (20)

Cu toate că la un nivel, încă, popular de lectură această atitudine pioasă în raport cu cartea se manifestă pentru o perioadă îndelungată de timp, la nivelul elitelor putem spune că opera literară care a rupt definitiv cu vechile structuri ale mentalitătii medievale, atât din punct de vedere literar cât si ideologic, este poemul eroi-comic Tiganiada, de Ion Budai-Deleanu. Ion Budai-Deleanu marchează în literatura română momentul în care poezia ajunge la consiinta de sine, momentul în care cronicarul devine poet, ceea ce este însă semnificativ e faptul că această translatie se face sub semnul ironiei.

Prin tendinta sa către desemiotizare Iluminismul reprezintă o adevărată încercare de emancipare de sub tutela semnului, încercare care sfârseste prin a pune în locul semnelor distruse semnele distrugerii semnelor. (21)

Dacă Iluminismul si-a făcut o adevărată religie din lupta sa cu semnul, respingând orice lectură a lumii care să pornească din interiorul unui sistem semiotic, în a doua parte a sec. XX, Postmodernismul a înteles că trecutul e ceva cu care trebuie să ajungem la o întelegere (22), că acesta nu poate fi cunoscut decât prin reprezentări din care se pot construi apoi naratiunile. Lectura pe care postmodernismul o propune asupra trecutului nu e o lectură care se naste din întelegerea unor evenimente disparate ci e o lectură care se întoarce spre ea însăsi, spre propriile sale strategii si coduri de interpretare pe care le valorifică din punct de vedere narativ. Lectura lecturii lumii devine la rândul ei o nouă lectură, ceva care se apropie probabil de metafora cărtii de nisip a lui Borges, cartea cu incalculabile file.

Si, la urma urmei, ne putem întreba acum la finalul acestor reflectii pe marginea lecturii care e diferenta între această carte de nisip si cartea virtuală unică de care vorbeam la începutul interventiei noastre? Cel care citeste devine totodată si cel care scrie, aventurându-se în paginile de nisip sau de biti ale unei cărti fără început si fără sfârsit.