De la Ionescu la Ionesco. Câteva negații și asimetrii

Drd. Anca Chiorean*

bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca

 

În 1934, Eugen Ionescu publica Nu, volumul de eseuri contestatare, apărut la Editura Vremea din București, o „Operă selecționată și publicată de comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitați, cu împotrivirea a doi din cei șapte membri ai comitetului”. În colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj-Napoca se află două exemplare. Fondul general deține volumul xerografiat, însă fondul Adrian Marino¹ conține aceeași ediție a volumului, cumpărată de criticul și istoricul literar în anul 1942 (deci, la vârsta de 21 de ani). Acest volum conține notițele și însemnările criticului, acest aspect reprezentând un posibil punct de plecare pentru identificarea (și, de ce nu, critica genetică a) unui segment (foarte) îngust al unui traseu al lecturii care a dus la construcția ulterioară a lucrărilor sale de critică și istorie literară². Două exemple în acest sens se regăsesc în Dintr-un dicționar de idei literare³ - Adrian Marino spune că „Dintre vocile româneşti, aceea a lui Eugen Ionescu, din Nu, este cea mai radicală. Sub cuvînt că opera oferă criticii «un cadru valabil pentru mai multe conținuturi», orice judecată critică ar fi «indiferentă», «neutră, goală de sens». Cînd, dimpotrivă, critica nu poate fi decît «plină de sens»”⁴. Volumul conține marcajul în pastă de pix care a imortalizat momentul în care această idee i-a atras atenția:

Dialogul lui Marino cu volumul său din 1937 continuă: „Vorbim mereu de ambiguitate, fiindcă nu putem altfel. De fapt, nu numai orice operă, dar şi orice cuvînt reprezintă un «polisens». Eugen Ionescu se supăra, dar n-avea dreptate: «Să scrii un cuvînt pentru şapte noțiuni diferite». Căci tot el adaugă imediat: «Aceasta constituie, de altfel, unica posibilitate de existență a criticii. Totul ar fi, altfel, precis şi sărac»”⁵, iar marcajele din volumul său punctează momentul:

Mai multe exemple în acest sens sunt redate în imaginile anexate.  

Volumul fost tradus în 1986 de Marie-France Ionesco și avut o serie de reeditări (1991, 2002, 2011). Volumul publicat la editura Humanitas (2011) reproduce textul din 1934 și, conform notei asupra ediției, aceasta păstrează „majoritatea faptelor de limbă (vocabular, forme gramaticale, fonetisme) atestate în epocă, modificând numai acele grafisme care, potrivit principiului fonetic, nu exprimau o realitate lingvistică”⁶, dar, în legătură cu nota care apare în volumul din 1934, de pe contrapagina de titlu („Operă selecționată și publicată...”), menționată anterior, postfața ediției din 2011 conține și „raportul lui Mircea Vulcănescu la lucrările din 1934 ale Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitați, intitulat «Pentru Eugen Ionescu», pentru a ilustra efectul de lovitură de teatru pe care l-a provocat volumul”⁷.     

Corespondenţele criticii lui Eugen Ionescu cu world literature pot începe de la volumul Nu – „este, dincolo de o carte de critică, traseul dureros al unui divorţ dintre autor şi cultura căreia îi aparţine şi pe care o respinge. Dincolo de particularitatea situaţiei, Ionescu exprimă drama generată de culturile «mici», aşa cum este şi cea română, care trebuie să se măsoare cu «marile» culturi. E vorba, cu siguranţă, de complexul fundamental pe care aceste culturi îl resimt, şi care nu are nici o legătură cu calitatea operelor, ci doar cu lipsa lor de audienţă”⁸. Ideea marilor şi micilor culturi nu mai este nouă – „This is what one and unequal means: the destiny of a culture (usually a culture of the periphery, as Montserrat Iglesias Santos has specified) is intersected and altered by another culture (from the core) that «completely ignores it». A familiar scenario, this asymmetry in international power”⁹ [destinul unei culturi, de regulă periferice, intersectate și schimbate de altă cultură care o ignoră cu desăvârșire. Un scenariu familiar al asimetriei în puterea internațională]. Francofonia românească, deşi ideea este aplicabilă literaturii române în general, poate fi stigmatizată ca the great unread – „Soarta unei literaturi «necitite» este paradoxală în procesul de comunicare instaurat de apariţia unei opere pentru că al treilea termen al triadei Autor-operă-cititor, lipseşte”¹⁰.

Nu, chiar şi tradus ulterior în franceză, a rămas inaccesibil publicului străin. Popularitatea volumului a apărut după ce Ionescu s-a ridicat la rangul de scriitor internaţional, iar accesibilitatea volumului este condiţionată şi acum de o orarecare execeză în domeniu. Volumul a creat o explozie internă, a cărei undă de şoc s-a dizolvat între munţi şi fluviu. Există o anumită poetică a furiei în volum care, alimentată de umor, poate fi considerată ca fiind factorul determinant al propulsării peste graniţe: „Cu toate că asta şochează prejudecăţile vremii, în artă cel mai grandios stil este expresia celei mai înalte revolte”¹¹). Traducerea unor pasaje precum „[entuziastul domn Felix Aderca] În Viaţa literară 1.28, stabilea paralela Eminescu-Arghezi cu logica următoare: «Amândoi s-au hrănit dintr-un poet străin şi au revenit la cronicari: amândoi au sânge străin; amândoi depăşesc curentul politic al vremii; amândoi sunt chinuiţi; amândoi — poeţi mari.» Paralela poate urma la infinit: amândoi poartă mustăţi; amândoi sunt bruni; nici unul nu are dan­tură falsă; amândoi şi-au schimbat numele etc. etc. Dar naivitatea d-lui Aderca în polemică e adorabi­lă şi dezarmantă”¹² presupune, într-adevăr, nevoia unui context mai larg de referinţă pentru literatura şi literaţii vremii, pentru ca umorul să devină vizibil. Ce se pierde în traducere în cazul volumului Nu este în perfectă concordanţă cu ideile susţinute de Emily Apter în Against World Literature: nu absenţa sinonimelor care să poată capta fineţea umorului ar fi problema principală a lui Nu, pe cât bariera culturală impusă de ignoranţa faţă de istoria literară românească – „D. Bogdan Duică, printre multe altele, se speria de cuvântul arghezian «şezut». Dacă ar fi citit literatură străină, d. Bogdan Duică ar fi aflat la Molière, Dante şi Shakespeare cuvântul pe şleau: cur”¹³, unde cuvântul problematic ar fi, categoric, cuvântul „arghezian”, sau subtilitatea formulării „cuvântul arghezian”. Untranslatables viziează acest impas de ordin cultural, nemediat în mod obligatoriu de limbă, ci de cultură.

În viziunea lui David Damrosch în What Is World Literature, „Literary language is thus language that either gains or loses in translation, in contrast to nonliterary language, which typically does neither. The balance of credit and loss remains a distinguishing mark of national versus world literature: literature stays within its national or regional tradition when it usually loses in translation, whereas works become world literature when they gain on balance in translation”¹⁴ [limba literară este limba care fie câștigă ceva, fie pierde ceva din traducere, spre deosebire de limba nonliterară, care nici nu câștigă, nici nu pierde. Balanța rămâne marca distinctivă a literaturii mondiale versus literatura națională: literatura rămâne în interiorul tradiției naționale sau regional atunci când pierde ceva prin traducere, în timp ce ea devine literatură globală în momentul în care câștigă ceva din traducere]. Nu a rămas iniţial în interiorul graniţelor pentru că ilustrează latura românească a lui Eugen Ionescu şi se adresează explicit (uneori violent) culturii româneşti. După exil, prin acest fel de autotraducere, Eugen Ionescu câştigă în popularitate. Dacă balanţa dintre loss şi gain ar afecta valoarea stilistă a unei opere prin traducere, se poate reveni la ceea ce spunea Ţepeneag referitor la îngroparea sufocantă a scriitorului sub greutatea cuvintelor traducătorului. Valoarea stilistică originală nu se schimbă în mod autentic. Însă ceea ce se câştigă este popularitate, după cum ilustrează succesul ulterior al lui Ionescu: „Din feb. 1957 Cîntăreaţa cheală şi La Leçon (1951) se joacă neîntrerupt, în toate stagiunile Teatrului de la Huchette din Paris. Performanţa aceasta, unică în istoria teatrului universal, a fost înregistrată în Guiness Book of Records”¹⁵. Popularitatea continuă să crească, până la cote de tipul vizibilităţii în planul extra-exegetic – „Un sondaj literar realizat de în iul. 1994 de Ed. Gallimard, cu participarea a 23660 de prof. din învăţământul secundar fr. chestionaţi asupra scriitorilor pe care ar dori să-i vadă publicaţi în col. «Les Écrivains du bac», îl plasează pe E.I. după Albert Camus, J.-M. G. Le Clezio, Arthur Rimbaud, Guy de Maupassant şi Marguerite Duras, dar înainte de Louis-Ferdinand Celine, Andre Gide, Jean Giono şi Patrick Modiano”¹⁶.

În 26 iulie 1973, Monica Lovinescu vorbește despre iluzia universalității - „A fi «universal» nu înseamnă a crea valori ce-ar merita să fie «universale» - astfel de valori credem cu toții că există în cultura noastră -, ci unele care sunt cunoscute și recunoscute ca atare. Or, suntem nevoiți să constatăm, și o facem cu destulă durere, că mai singurii scriitori și artiști români într-adevăr admiși pe plan «universal» au fost aceia care s-au integrat în alte culturi și au creat în străinătate (...). Mircea Eliade voia să ne deschidă o cale sigură de intrare în universal, făcând din spațiul nostru o punte de legătură între Orient și Occident. E drept că Eugen Ionescu spunea nu provincialismului cultural, dar continuă să scrie, simțind probabil că o astfel de coincidență între el și restul lumii nu se provoacă, ci se naște din dospirea înceată a culturii”¹⁷.

Problema dublei identităţi a lui Ionescu a fost mult timp dezbătută din perspectiva detestatei „ţări a tatălui”, însă e „mult mai complicată decît apare din histrionismul polemic aparent în Nu (sub care se ascunde o autentică angoasă existenţială) (...). Motivaţiile mitului identitar francez (întemeiat pe amintiri reale din copilărie, întărit în România, confruntat apoi cu realităţile Franţei contemporane) şi ale mitului identitar negativ român sunt ilustrate în jurnalele fragmentare ale scriitorului francez”¹⁸. Pentru a putea intra în reţeaua globală (pentru a putea fi, astfel, înţeles, dar mai ales popularizat), adaptabilitatea tematicii trebuie să fie vizibilă. Tematica apare în aşa fel încât să poată relaţiona şi altă cultură, dar vine cu propria contribuţie, extratextual – „Eugene Ionesco a devenit în anii 1960 mult mai «român» şi, prin extensie, cetăţean simbolic est-european, decît fusese înainte. În polemicile lui contra intelectualităţii de stînga franceze (care influenţa masiv întreaga viaţă intelectuală a ţării, care exercita un soi de «cenzură» neoficială dar nu ineficace, introducînd o versiune timpurie a ceea ce avea să se numească mai tîrziu fenomenul de «political correctness»), el evoca, în deplină cunoştinţă de cauză, sistemele totalitare de autopersuasiune şi de control al gîndirii”¹⁹. Despre Rinocerii, în cazul acesta, se ştie că este „de inspiraţie autobiografică românească recunoscută, dar cu o semnificaţie antitotalitară mai generală”²⁰. „Ţara tatălui” este singura care se recunoaşte în substratul piesei, agăţându-se de acest aspect identitar – „Astăzi se ştie, de pildă, că trauma liminară din care s-a născut una dintre cele mai jucate piese ale sale, Rinocerii (1958), a fost sentimentul de izolare şi de panică pe care l-a trăit scriitorul în România de pe urma migrării colegilor şi prietenilor săi de generaţie, sub bagheta ideologică a «Logicianului» (Nae Ionescu), la legionarism”²¹.

Un imperativ pare a fi spargerea graniţelor şi omogenizarea literaturii într-un fond comun. Însă dacă poate fi vorba despre probleme identitare, World Literature nu se mai aplică în calitate de concept, ci ca „world literature” închisă în antologii. Dacă Word Literature înseamnă fuziunea dintre influenţele străine şi materialul local, după Moretti, cazul lui Ionescu este cu atât mai greu de identificat în pătura globală - “in cultures that belong to the periphery of the literary system (which means: almost all cultures, inside and outside Europe), the modern novel first arises not as an autonomous development but as a compromise between a western formal influence (usually French or English) and local materials”²² [în culturile care aparțin periferiei sistemului literar (adică aproape toate culturile, înăuntrul și în afara Europei), romanul modern apare prima dată nu ca o dezvoltare autonomă, cu ca un compromis între influența formală vestică (de regulă franceză sau engleză) și materialele locale]. Materialul local nu poate fi altceva decât fine ironii sau referiri la aspectele politice locale, influenţa străină nu mai este străină în momentul asumării unei identităţi naţionale străine. Perspectiva World Literature propune o abordare care ţine cont de provenienţă - „As we triangulate between our own present situation and the enormous variety of other cultures around and before us, we won’t see works of world literature so fully enshined within their cultural context as we do when reading those works within their own traditions, but a degree of distance from the home tradition can help us to appreciate the ways in which a literary work reaches out and away from its point of origin”²³ [dacă triangulăm spațiul dintre situația noastră prezentă și enorma varietate de alte culturi din jurul nostru și dinaintea noastră, nu vom vedea scrierile în interiorul propriilor lor tradiții, însă o anumită distanță de tradiția de acasă poate duce la aprecierea modurilor în care o operă literară se extinde din punctul ei de origine], dar în momentul în care point of origin al operei este vag (şi dezbătut, dublu-revendicat etc.), receptarea trebuie ghidată din alte direcţii.

Universalizarea, sau intrarea în World Literature (deși nu sunt sinonime, în cele mai multe situații), depinde, într-adevăr de un point of origin, de interiorul din care pornește explozia, punctul de maximă iradiere - „Avangarda nu anunță un stil sau altul; ea este în sine un stil sau, mai bine zis, un antistil. Iată de ce Eugen Ionescu, de exemplu, cu toate că își începe discuția despre avangardă prin sublinierea analogiei militare sugerate de cuvîntul însuși (și de Petit Larousse), este silit, pînă la urmă, să abandoneze această linie de gîndire”²⁴, iar fiind un antistil, „anti” trebuie să pornească o opoziție împotriva unui punct intern - „Avangardistul este un dușman înăuntrul unui oraș pe care se pregătește să-l distrugă, împotriva căruia se revoltă”²⁵.

Vorbind despre literaturile minore, Pascale Casanova afirmă faptul că „Two great families of strategies supply the foundation of all struggles within national literary spaces. On the one hand there is assimilation, or integration within a dominant literary space through dilution or erasing of difference; on the other, differentiation, which is to say the assertion of difference, typically on the basis of a claim to national identity”²⁶. Identitatea națională pare a fi un factor important - „Though universalist literary belief agrees with Brâncuși’s dictum that in art there are no foreigners, in reality national attachment is one of the most burdensome constraints felt by writers”²⁷ - însă receptarea lui Ionescu în contextul literaturii globale a fost precoupată prea puțin de aspectele de ordin național sau identitar. Identitatea și conflictul cu ea a fost, totuși, ceea ce l-a propulsat înspre universalitate - „În materie de identitate lingvistică românească și franceză (Ionesco era perfect bilingv), conflictul identitar a fost de altă natură. O comparație cu Beckett (și el perfect bilingv) poate fi aici utilă. Cînd Beckett s-a decis să scrie în limba franceză (în situația lui de autoexilat în Franța din Irlanda sa natală), el a abandonat o limbă de mare circulație și a adoptat o limbă tot de mare circulație, cu virtuțile ei de precizie și de riguroasă claritate, care corespundeau cu anumite vocații pentru asceza intelectuală a acestui scriitor obsedat de absurditatea condiției umane”²⁸, situație diferită pentru Ionescu, pentru care trecerea la limba franceză a reprezentat „o îmbogățire, o lărgire a orizonturilor expresive, o deschidere spre noi posibilități pentru geniul său literar, o adevărată bucurie creatoare. Din acest punct de vedere, el se situează la antipodul lui Beckett”²⁹, însă, în receptarea publicului străin, ei apar aproape întotdeauna juxtapuși în cadrul aceleiași enumerații.

După punerea în scenă la Paris a pieselor lui Ionescu, afiliaţiile lui sunt cele care ţin de domeniul globalului: patafizicul, jarry-ismul, suprarealitatea, toate fiind concepte care nu mai ţin atât de mult cont de identitate, fie ea dublă sau singulară – „Îmbrăţişînd cu entuziasm noua «ştiinţă», admiratorii lui Jarry creează, în 1948, un «Colegiu de patafizică», la care aderă, printre alţii, R. Queneau (1950), J. Prevert, E. Ionesco (1951), Boris Vian (1954). Suprarealismul şi, în zilele noastre, teatrul absurdului au văzut în creatorul ubuismului un precursor”³⁰.

Untranslatability ar fi, probabil, printre puţinele punţi de legătură care se pot arunca, cu mult efort de permisivitate, între o critică lucidă a lui Ionescu şi globalism. Aparţinând unei nişe aproape prin excelenţă fără-de-ţară, estetica absurdului poate trece de la o cultură la alta prin metode diferite de cele epuizante de adaptare la un limbaj nou. Engleza fără profesor ilustrează tocmai acest lucru – „Ideea centrală, aceea că învăţarea unei limbi străine (în cazul dat engleza) poate fi o poartă spre descoperirea banalităţii universale, a absurdităţii şi, totodată, a «tragediei limbajului» în genere, dar şi primul resort al unui impuls de a face să explodeze limbajul, de a-l arunca în aer, de a-i disloca clişeele şi stereotipiile, pe cît de inevitabile, pe atît de ucigătoare – această idee de geniu nu putea să-i vină decît unui scriitor cu o identitate lingvistică contradictorie, scindată”³¹.

Conflictul identitar reiese din scrierile lui Ionescu numai în momentul în care este căutat. Din punctul de vedere al literaturii române în contextul World Literature, în cazul lui Ionescu nu se poate vorbi despre ieșirea dintr-o cultură minoră înspre global, dacă revendicarea națională principală este cea franceză, iar în ultimul timp, apar ezitări și la această revendicare - „In truth, no less than the Commonwealth writers who have influenced British fiction since the 1980s, many foreign-born authors have long chosen to write in French — notably the great 20^th-century playwrights Samuel Beckett and Eugene Ionesco, but also novelists like Milan Kundera, Jorge Semprun, Tahar Ben Jelloun, Amin Maalouf and Andreï Makine. The difference, however, is that French readers, critics and literary-prize jurors are now paying special heed to these so-called Francophone foreign writers. And one conclusion is that outside voices — and there are many more than this year’s prize-winners — are offering something absent in homegrown French fiction. «It is not a coincidence,» said Mr. Semprun, a Spanish-born Francophone novelist who is also a member of the Goncourt jury. «These writers are more open to the world, more universal, less navel-gazing than some French writers»”³². În general, problema identității în contextul unei World Literature autentice trebuie definită doar ca „foreign born”, iar universalizarea, ca popularizare.

Literatura integrată în mod autentic în World Literature depinde de poliglotismul (utopic al) autorului. În Against World Literature, Emily Apter susţine faptul că un curent modernist dintr-o ţară nu se poate echivala cu un curent modernit al altei ţări, din simpla coincidenţă temporală. Însă, vorbind despre asemenea curente care aparţin unor nişe atât de strâmte, ramurile universalzante ale patafizicii, absurdului, suprarealismului ar permite integrarea scriitorilor în reţeaua internaţională. Chiar dacă în final aceasta ar fi o teorie pur eurocentrică, blamată de teoreticienii World Literature, este una care permite sincronizarea culturilor în afara barierelor lingvistice, naţionale şi culturale. Preocuparea pentru identitatea lui Eugen Ionescu(/o) este vizibilă doar la nivelul culturilor care-l revendică, în special cea românească. Dacă Ionescu va fi trecut cu luciditate prin prisma unei critici cu înclinaţie spre globalizare, o va face ţinându-se cont de autonomia esteticului la nivelul textelor sale, ca anti-literatură şi poetica furiei.

Bibliografie

1. Buell, Lawrence, The Future Of Environmental Criticism: Environmental Crisis and Literary Imagination, Blackwell Publishing, 2005.
2. Camus, Albert, Faţa şi reversul; Nunta; Mitul lui Sisif; Omul revoltat; Vara, trad. De Irina Mavrodin, Mihaela Simion, Modest Morariu, Bucureşti, Editura Rao, 2011.
3. Casanova, Pascale, The World Republic of Letters, translated by M. B. DeBevoise, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts; London, England, 2004
4. Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, trad. din engleză de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, trad. textelor din „Addenda” (2005) de Mona Antoni, postfață de Mircea Martin, Iași, Editura Polirom, 2005.
5. Călinescu, Matei, Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale, Iaşi, Editura Junimea, 2006.
6. Damrosch, David, What Is World Literature, Princeton, NJ Princeton University Press 2003.
7. Hamdan, Alexandra, Ionescu înainte de Ionesco. Portretul artistului tânăr, trad. de Mioara-Luiza Zehan, Bucureşti, Editura Saeculum, 1998.
8. Ionesco, Eugéne, Nu, București, Vremea, 1934.
9. Ionesco, Eugéne, Nu, București, Humanitas, 2011.
10. Ionescu, Eugéne, Nu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002.
11. Lovinescu, Monica, O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, îngrijire de ed., pref. de Cristina Cioabă, București, Editura Humanitas, 2014.
12. Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, ed. a 2-a, rev., Bucureşti, Editura Compania, 2010.
13. Marino, Adrian, Dintr-un dicționar de idei literare, ediție și text îngrijit de Florina Ilis și Rodica Frențiu, Cluj-Napoca, Argonaut, 2010.
14. Petreu, Marta, Ionescu în ţara tatălui, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2012.
15. Seymore-Smith, Martin, Guide to Modern World Literature, London, Macmillan Publishers Limited, 1986.
16. *** Literatura franceză: dicţionar istoric critic, coord. Angela Ion, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

Webografie

1. Guppy, Sasha, „Eugene Ionesco, The Art of Theater No. 6”, în The Paris Review, http://www.theparisreview.org/interviews/2956/the-art-of-theater-no-6-eugene-ionesco accesat în 13.02.2016.
2. Horn, Jason John, „Eugène Ionesco’s Rhinoceros: Are Rhino’s Absurdist Nazis?”, în Literary Rambler, http://www.literaryramblings.com/1000-books-in-10-years-vol-298-rhinoceros-by-eugene-ionesco accesat în 13.02.2016.
3. Ilis, Florina, „Fondul «Adrian Marino» din Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga, Cluj-Napoca”, Breviaria Bibliothecaria, Nr. 8-9/2021, https://www.bcucluj.ro/ro/bb/bb-numar8-9-articol1.
4. Moretti, Franco, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature accesat în 09.02.2016.
5. Riding, Alan, „After Foreigners Take Four Top Book Awards, Is French Literature Burning?”, in The New York Times, http://www.nytimes.com/2006/11/18/books/18fren.html?rref=collection%2Ftimestopic%2FIonesco%2C%20Eugene accesat în 13.02.2016.

______________________________

Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.

* E-mail: anca.chiorean[at]bcucluj.ro

¹ Florina Ilis, „Fondul «Adrian Marino» din Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga, Cluj-Napoca”, Breviaria Bibliothecaria, Nr. 8-9/2021, https://www.bcucluj.ro/ro/bb/bb-numar8-9-articol1, accesat în iunie 2022.

² Eugéne Ionesco, Nu, București, Vremea, 1934.

³ Adrian Marino, Dintr-un dicționar de idei literare, ediție și text îngrijit de Florina Ilis și Rodica Frențiu, Cluj-Napoca, Argonaut, 2010.

⁴ Ibidem, p. 26.

⁵ Ibidem, p. 27.

⁶ Eugéne Ionesco, Nu, București, Humanitas, 2011, p. 5.

⁷ Ibidem.

⁸ Alexandra Hamdan, Ionescu înainte de Ionesco. Portretul artistului tânăr, trad. De Mioara-Luiza Zehan, Bucureşti, Editura Saeculum, 1998, p. 22.

⁹ Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature accesat în 09.02.2016.

¹⁰ Alexandra Hamdan, op. cit., p. 22.

¹¹ Albert Camus, Faţa şi reversul; Nunta; Mitul lui Sisif; Omul revoltat; Vara, trad. De Irina Mavrodin, Mihaela Simion, Modest Morariu, Bucureşti, Editura Rao, 2011, p. 506.

¹² Eugen Ionescu, Nu, ediţia a 2-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, pp. 11-12.

¹³ Ibidem, pp. 16-17.

¹⁴ David Damrosch, What Is World Literature, Princeton, NJ Princeton University Press, 2003, p. 289.

¹⁵ Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, ed. a 2-a, rev., Bucureşti, Editura Compania, 2010, p. 418.

¹⁶ Ibidem, p. 421.

¹⁷ Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte: 1960-2000, îngrijire de ed., pref. de Cristina Cioabă, București, Editura Humanitas, 2014, pp. 31-32.

¹⁸ Matei Călinescu, Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale, Iaşi, Editura Junimea, 2006, p. 49.

¹⁹ Ibidem, p. 57.

²⁰ Ibidem, p. 57.

²¹ Marta Petreu, Ionescu în ţara tatălui, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2012, p. 107.

²² Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, în New Left Review, http://newleftreview.org/II/1/franco-moretti-conjectures-on-world-literature accesat în 11.02.2016.

²³ David Damrosch, op. cit., p. 300.

²⁴ Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, trad. din engleză de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, trad. textelor din „Addenda” (2005) de Mona Antoni, postfață de Mircea Martin, Iași, Editura Polirom, 2005, p. 122.

²⁵ Eugen Ionesco, Notes and Counter-Notes, apud Matei Călinescu, op. cit., p. 122.

²⁶ Pascale Casanova, The World Republic of Letters, translated by M. B. DeBevoise, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts; London, England, 2004, p. 179.

²⁷ Ibidem, p. 181.

²⁸ Matei Călinescu, Eugene Ionesco: teme identitare și existențiale, ed. cit., p. 425.

²⁹ Ibidem, p. 427.

³⁰ Literatura franceză: dicţionar istoric critic, coord. Angela Ion, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 259.

³¹ Matei Călinescu, op. cit., p. 122.

³² Alan Riding, „After Foreigners Take Four Top Book Awards, Is French Literature Burning?”, in The New York Times, http://www.nytimes.com/2006/11/18/books/18fren.html?rref=collection%2Ftimestopic%2FIonesco%2C%20Eugene accesat în 13.02.2016.