Dr. Angela Marcu*
bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Delimitarea cât mai exactă a principalelor concepte conferă coerenţă logică unui domeniu ştiinţific, teoria acestuia nefiind altceva decât sistemul de concepte în totalitatea lui. A stăpâni un concept înseamnă a fi capabil să foloseşti în judecăţi un termen, a recunoaşte când se aplică acel termen şi a înţelege care sunt consecinţele aplicării lui. Formarea şi natura conceptelor generale, care sunt principiile lucrurilor, este problema esenţială care l-a preocupat pe Socrate. Dacă sofiştii preluau conceptele aşa cum le găseau în limbajul comun, formate la întâmplare şi nefixate printr-o definiţie, Socrate reabilitează conceptele, le reconstruieşte raţional şi le fixează logic. Este teoria prin care Socrate a acordat un rol preponderent spiritului cunoscător, care are în el însuşi puterea de a găsi adevărul1.
Limbajul din domeniul info-documentar a fost multă vreme un limbaj de toate zilele. Abia în ultimul timp se poate remarca un fenomen de cristalizare a unui limbaj ştiinţific, existând în prezent un număr semnificativ de concepte ştiinţifice şi tehnice alături de alte câteva concepte cu un conţinut imprecis delimitat2. Terminologiei domeniului i-au fost consacrate şi în România o serie de dicţionare dar şi capitole separate din alte lucrări de specialitate3, fapt ce asigură prezentei lucrări o bună bază de investigare.
A dispune de o terminologie de referinţă devine o necesitate în special în momentul în care textele sunt produse de sisteme informatizate. Dacă gândirea umană se poate adapta la impreciziile limbajului, maşina are nevoie de univocitate, condiţie realizabilă doar în cazul băncilor de date terminologice pe suport informatic. Însă dezacordurile privind terminologia sunt un fenomen inevitabil şi caracteristic tuturor ştiinţelor. René Wellek vorbeşte chiar despre un incredibil amestec al limbilor, “adevărat Turn al lui Babel” şi “una dintre cele mai sumbre caracteristici ale civilizaţiei noastre”4. Este, desigur, utopică încercarea de a stabili o terminologie care să se impună ca definitivă. “Terminologia – afirma tot R. Wellek – nu poate fi încremenită nici de cea mai mare autoritate sau de cea mai influentă asociaţie de savanţi. Noi putem lămuri unele sensuri, analiza unele contexte, clarifica unele probleme; putem, de asemenea, recomanda unele distincţii; dar nu avem căderea de a decreta în numele viitorului”5.
Sintetizând şi esenţializând, o definiţie îşi propune să expliciteze cât mai precis un concept. Prin gruparea, analizarea şi compararea diverselor variante de definiţii formulate în Standardele ISO sau propuse la un moment dat de diverşi autori în literatura de specialitate, articolul de faţă încearcă să delimiteze cât mai exact principalele concepte din domeniul info-documentar. În plus, definiţiile propriu-zise sunt completate iar uneori suplinite de explicaţii considerate relevante în contextul clarificării noţiunilor în discuţie6. Încercând să recompună din definiri şi caracterizări o retrospectivă a evoluţiei acestor concepte, definiţiile aferente au fost dispuse în ordinea cronologică a apariţiei lucrărilor din care au fost preluate şi au fost organizate în aşa fel încât succesiunea lor să recompună fiecare activitate a procesului de informare ca un sistem unitar surprins în trăsăturile sale caracteristice7.
Clarificări terminologice
Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române8 termenul concept este definit ca “idee generală care reflectă just realitatea; noţiune”, iar în standardul ISO 5127: 2001 ca “unitate a cunoaşterii creată printr-o unică combinaţie de caracteristici.”9, definiţiile şi explicaţiile din filosofie şi logică limpezesc şi nuanţează acestă noţiune situată pe o poziţie cheie în cuprinsul lucrării de faţă. În timp ce pentru sofişti conceptul era un lucru cu totul convenţional, Socrate este cel care îl fixează logic prin definiţie. Prin metoda numită de el însuşi maieutica10, Socrate nu făcea numai o teorie abstractă a definiţiei, ci îşi ilustra definiţia în mod practic, definind şi construind conceptele în discuţiile pe care le avea cu sofiştii în Agora, obligându-i pe aceştia să se contrazică singuri11.
Concept este, după Simon Blackburn12, “ceea ce se înţelege printr-un termen, în mod particular un predicat13. Cunoscutul logician Gottlob Frege de fapt nici nu intenţionează să dea o definiţie propriu-zisă: “Nu se poate cere ca orice să fie definit, tot aşa cum nu putem cere chimistului să descompună orice substanţă. Ceea ce este elementar nu poate fi descompus, iar ceea ce este logic elementar nu poate avea o definiţie propriu-zisă”. Frege sugerează, totuşi o definiţie a conceptului luându-se ca punct de pornire noţiunea nedefinită de funcţie, precum şi noţiunea de valoare a funcţiei pentru un argument dat: “un concept este o funcţie care întotdeauna (pentru orice argument) asumă ca valoare o valoare de adevăr14”.
Ce este un concept rezultă şi mai clar prin delimitarea de noţiunile de sens, semnificaţie şi categorie. Deşi în DEX se identifică o relaţie de sinonimie între sens şi semnificaţie, semnificaţia fiind conform acestei surse “conţinutul semantic al unui cuvânt, sens, accepţie”, Frege face o distincţie subtilă între Sinn und Bedeutung (sens şi semnificaţie15): “Cuvintele corpul ceresc cel mai depărtat de pămînt au un sens; dar este destul de îndoielnic dacă au de asemenea o semnificaţie sau un referent. Rezultă că, în concepţia lui Frege, noţiunea de sens nu comportă prezenţa obiectului desemnat, pe când semnificaţia pretinde prezenţa obiectului16. Sensul expresiilor este cel care determină gândul exprimat prin enunţul în care apar, în timp ce referinţa determină adevărul sau falsitatea17.
Relaţionând noţiunile de concept şi categorie, Encyclopedia Brittanica defineşte categoriile ca fiind o serie de clase fundamentale cărora le aparţin entităţile sau conceptele18. Ca “noţiune fundamentală şi de maximă generalitate care exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii” (DEX), categoriile reprezintă în logică (Aristotel) nivelul cel mai înalt la care trebuie examinate esenţele ca fundament al ideii (eidos). Categoriile sunt şi în concepţia lui Anton Dumitriu, idei generale acceptate prin ele însele fără definiţii, printr-o cunoaştere directă şi nu prin convenţie. (A. Dumitriu, op. cit. P. 275)
Ca element al unei terminologii sau al unui limbaj specializat, reprezentând denumirea cunoştinţelor dintr-un domeniu sau altul, termenii sunt unităţi ale cunoaşterii cu un conţinut stabil, deci mai independent faţă de context decât cuvintele obişnuite şi sunt semne lingvistice compuse dintr-un semnificant şi un semnificat, după formula:
Termen = D(enumire)/N/otiune) = semnificant/semnificat19.
Într-un limbaj de specialitate, un termen situat într-un câmp terminologic dat trimite la un singur concept din sistemul conceptual căruia îi corespunde câmpul terminologic respectiv. Aşadar, relaţia dintre concept şi termen este univocă, iar polisemia şi sinonimia sunt considerate surse de ambiguitate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre conceptele lingvistice de multe ori echivoce şi cu o mai mare mobilitate de sens. De exemplu, pentru un antropolog, termenul cultură nu are acelaşi sens ca pentru un romancier sau un agricultor.
Mijlocind o comunicare de specialitate nonambiguă, funcţia majoră a unei terminologii este aceea de a transmite cunoştinţe într-un domeniu particular de activitate profesională.
PROCESUL DE DOCUMENTARE
- documentarea şi informarea -
Dicţionarele de specialitate româneşti nu stabilesc o relaţie explicită între cele trei discipline despre informare : Bibliografia, Informarea documentară şi Ştiinţa informării. Aşa după cum reflectă definiţiile de mai jos, Dicţionarul explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării (DEBSI), defineşte separat fiecare dintre aceşti termeni, considerând Informarea documentară şi Informatica documentară ca fiind discipline cu acelaşi obiect de studiu şi diferite doar prin instrumentele de operare, care sunt “calculatoarele electronice”, în cazul informaticii documentare. Ştiinţa informării este definită în DEBSI ca “un domeniu ştiinţific” preocupat de studierea proprietăţilor şi comportamentului informaţiei şi înglobând “domenii precum comunicarea, biblioteconomia şi informatica”. Pe de altă parte autorul DBSI, domnul Mircea Regneală, doi ani mai târziu, în Cuvânt înainte la o lucrare de referinţă din domeniu20, considera termenii de Informare documentară şi Ştiinţa informării ca fiind sinonimi. Dicţionarul de comunicare şi ştiinţa informării21 nu include termenii de Informare documentară şi Informatică documentară, iar pentru conceptul de Ştiinţa informării desemnează acelaşi sens ca în DBSI.
La începutul anilor şaptezeci, atunci când apărea volumul Metode şi sisteme moderne în dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, o importantă lucrare din domeniu realizată de Maria Manolescu-Chivu şi Georgeta Lăzărescu, nu exista nici pe plan mondial o denumire unică pentru ştiinţa nou creată la acea vreme. Dacă în multe dintre ţările europene se încetăţenise termenul de informatică documentară (informatique documentaire), în ţările de limbă engleză se folosea expresia, propusă iniţial, de ştiinţă a informării (information science). În ţara nostră devenise uzuală la acea vreme denumirea de informatică documentară, iar mai târziu informare documentară. Se pare că situaţia nu este mult diferită nici astăzi, cu deosebirea că în ultimii ani în literatura de specialitate românească a devenit preferat termenul de ştiinţa informării.
Comparând cele trei stadii de evoluţie a disciplinelor despre informare, bibliografia - informarea documentară şi ştiinţa informării se poate observa o lărgire progresivă a sferei de cuprindere. La sfârşitul secolului XIX, problemele bibliografice începeau să devină serioase (Yves F. Le Coadic, p. 17) pentru cercetătorul care nu găsea în bibliotecă mijloace de acces corespunzătoare unui număr crescând de documente. Teoretizările privind această evoluţie stabilesc de obicei o relaţie de corespondenţă între traseul devenirii disciplinelor în cauză şi cele trei instituţii internaţionale emblematice: Institutul Internaţional de Bibliografie de la Bruxelles, iniţiat şi condus de Paul Otlet în 1895, Societatea Americană de Documentare (ADI) în 1937 devenită în 1968 Societatea Americană pentru Ştiinţa Informării (ASIS). Cele trei date marchează, desigur simplificând mult lucrurile, momentele apariţiei acestor discipline.
Această evoluţie a fost determinată în primul rînd de “criza informării” care devine, încă din prima jumătate a secolului XX, corolarul unei explozii informaţionale, atât de des invocată mai ales în ultimele decenii. Această criză poate uşor genera în ştiinţă un blocaj asemănător aceluia produs într-o “intreprindere productivă imaginară” de o imensă magazie aflată într-o dezorganizare totală. “A satisface cererea unui client ar presupune o cheltuială de timp şi o osteneală atât de mare, încât se preferă realizarea din nou a produsului. O asemenea întreprindere ar merge sigur spre faliment, chiar dacă procesul de producţie ar fi perfect” (Manolescu-Chivu, M; Lăzărescu, G. Metode şi sisteme moderne, p. 19).
Teoretizarea statului acestor discipline a fost foarte puţin abordată la noi. Ion Stoica remarca în 1973, în lucrarea Bibliografia şi informatica documentară, o lipsă de receptivitate destul de largă faţă de specificitatea documentării, adăugând că “în activitatea practică documentarea nu s-a detaşat decât arareori de formele bibliografice deşi avea la dispoziţie o varietate mai mare de structuri şi tipuri de informare şi o gamă mai bogată de mijloace.”
Compararea definiţiilor corespunzătoare din STAS 8301-81 este de natură să aducă clarificări în delimitarea semnificaţiei celor doi termeni. Rezultă (simplificând definiţia) că Documentarea este procesul de prelucrare a documentului în scopul extragerii, organizării şi difuzării informaţiilor, în timp ce Informarea este procesul de selecţie, prelucrare şi transmitere a informaţiilor. Conform aceleiaşi surse, document este un suport de informaţii incluzând aici şi datele înregistrate în acesta şi semnificaţia lor, iar pentru informaţie, sursa citată atribuie trei semnificaţii diferite dintre care doar două fac referire la document sau suport de informaţii în timp ce prima semnificaţie (“un fapt ce se comunică”) lărgeşte mult sfera acestei noţiuni. Prin urmare, cel puţin conform sursei la care ne raportăm, Ştiinţa informării şi Documentarea denumesc acelaşi concept numai atâta timp cât Informaţie este un fapt sau o noţiune înregistrată pe un suport de informaţii sau pe un document.
______________________________
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* E-mail: angela.marcu[at]bcucluj.ro
1 Anton Dumitriu. Istoria logicii. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1969, p. 99-100
2 Yves-F., Le Coadic (Op. cit., p. 51) face o disociere între conceptele ştiinţifice şi cele tehnice. Primele sunt considerate stabile, permanent identificate cu ele însele, fiind rezultatul experienţelor, adesea cantitative. Conceptele tehnice sunt în schimb considerate a fi de natură mai empirică, intuitivă uneori, mai puţin stabile, mai puţin constante, mai cantitative. Ele sunt legate, de exemplu de gestiunea şi arhivarea documentelor: notiţa bibliografică, tezaurele, catalogul. Ele nu servesc la măsurare ci mai ales la normalizare.
3 În Argument-ul la: Dicţionar de comunicare şi ştiinţa informării (realizat de Gheorghe Buluţă, Sultana Craia şi Silvia Popa şi apărut la Editura Universităţii “Transilvania” din Braşov în anul 2002) se enumeră toate aceste lucrări
4 René Wellek. Conceptele criticii, Bucureşti: Editura Univers, 1970, p. 2
6 A. Dumitriu (op. cit., p. 53-56) consideră că definiţiile nu au decât o valoare practică, de a uşura manipularea formulelor.
7 O surpriză şi în acelaşi timp o încurajare de a continua a fost descoperirea făcută pe parcursul alcătuirii lucrării că metoda aplicată aici se regăseşte în “filozofia analitică”, ce constă în “metoda de separare a unui concept în părţi mai simple, astfel încât structura lui logică să fie evidentă”. R. Wellek (op. cit.) nu excludea nici el posibilitatea ca “filozofia analitică”, propusă de un grup de filozofi englezi inspiraţi de austriacul Ludwig Witgenstein să devină o alternativă la disperanta situaţie a multiplelor neconcordanţe de termeni şi definiţii [7]. Conform acestora “filozofia şi, prin urmare, şi estetica este examinarea modurilor în care e folosită limba”, printr-o analiză stăruitoare ajungându-se la un “rezultat de tipul unei serii de definiţii de dicţionar”.
8 Ediţia a 2-a, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.
9 “Unit of knowledge created by a unique combination of characteristics”.
10 arta moşitului, arta de a naşte adevărul.
11 Anton Dumitriu, op. cit., p. 100.
12 Simon Blackburn. (op. cit., p. 72) Conform acestei surse “Termenul “idee” era folosit în acelaşi sens, dar este evitat din cauza asocierilor lui cu reprezentările mentale subiective, care pot fi irelevante pentru stăpânirea unui concept. În semnatica lui Frege, un concept este referinţa unui predicat, şi nu ne putem referi la el printr-un termen subiect”.
13 (în logica scolastică şi aristotelică) Termenul ce figurează în poziţia de predicat într-o propoziţie de predicţie; de exemplu om” în “Socrate e om”. Este ceea ce se afirmă sau se neagă despre subiect. Un acelaşi termen poate fi subiect al unei propoziţii şi predicat al alteia; de exemplu , “Om” este subiect în “Omul e un animal”. 2. (în calculul sau logica predicatelor) Expresie care, atunci când este ataşată unui termen singular, dă naştere unei propoziţii indicative ce exprimă o Propoziţie despre obiectul denotat de respectivul termen singular…(Antony Flew. Dicţionar de filozofie şi logică. Bucureşti: Humanitas, 1996)
14 Gottlob, Frege. Scrieri logico-filosofice. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 256 şi Note, p. 306
15 Celebrul articol al lui Frege Uber Sinn und Bedeutung (Despre sens şi semnificaţie, 1892)
16 Apud: Anton Dumitriu (Teoria logicii, Bucureşti: Ed. Academiei RSR, 1973, p. 214)
17 Simon Blackburn. Dicţionar de filosofie. Oxford. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1999, p. 368
18 (1) Any of several fundamental and distinct classes to which entities or concept belong. (2) A division within a system of classification.
19 Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbajului. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1997
20 Rodica Mandeal, Instrumente de lucru necesare înmagazinării şi regăsirii înformaţiei specializate: tezaurul terminologic. Prefaţă de Mircea Regneală. Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti, 2004
21 Gheorghe Buluţă; Sultana Craia; Silvia Popa. Dicţionar de comunicare şi ştiinţa informării. Braşov: Editura Universităţii Transilvania, 2002
