Drd. Paula Cotoi*
bibliotecar - Colecţii speciale
Repere biografice:
Eugen Barbul (23 ianuarie 1875, Lipău – 1960, București) a fost fiul lui Augustin Barbul, descendent al familiei Barbul de Gaura (Valea Chioarului), înnobilată în secolul al XVII-lea, și al Vilhelminei Kolbusewski, membră a altei familii nobiliare, originară din Polonia.
A urmat studiile gimnaziale și liceale la Carei, cu excepția unui an petrecut la Oradea, unde și-a completat apoi formarea cu studii de teologie. A continuat în același domeniu la Budapesta, în anul universitar 1893-1894, și la Esztergom în anul universitar 1894-1895. S-a întors la Budapesta pentru a urma Facultatea de Litere și Filozofie între 1897 și 1900, în acest din urmă an, la 15 martie, obținând și titlul de doctor, cu teza: Az avasvidéki nyelvjárás. În 1903 a frecventat și cursurile Facultății de Drept și Științe Politice. Și-a început activitatea profesională tot în capitala maghiară, fiind inițial profesor secundar (1900-1902), iar din 1901 bibliotecar la Biblioteca Universității, înaintând ulterior până la rangul de prim-bibliotecar. A activat deopotrivă ca redactor la revista Szent-Lőrinci Céllövészeti Lapja și redactor-șef al revistei A Cél în primii ani de la apariția acesteia în 1910. În aceeași perioadă s-a căsătorit cu Lucreția Ionescu, fiica lui Gheorghe Ionescu, notar din județul Arad. După Marea Unire de la 1918, este ales în Parlamentul României în trei rânduri: 1919-1920, 1920-1921 și 1926-1927. În timpul guvernării lui Alexandru Averescu din perioada 19 martie 1920 – 18 decembrie 1921 a fost numit director al Bibliotecii Universității din Cluj, funcție deținută până în 1935. În 1927 a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de ofițer, căruia i s-au alăturat și alte distincții din Germania, Franța și Polonia.
Activitatea la Biblioteca Universității din Cluj
Încă din perioada în care activa ca prim-bibliotecar la Budapesta, soarta lui Eugen Barbul s-a legat de cea a bibliotecii clujene, căci din respectiva poziție a fost responsabil cu selecția și expedierea unei donații constând în dublete de la Budapesta către Cluj. După unirea Transilvaniei cu România, decretul regal 3821 din 17 septembrie 1920 îl numea director al aceleiași instituții ardelene, devenind astfel cel dintâi român aflat în această funcție. La preluarea conducerii, Eugen Barbul s-a confruntat cu o serie de probleme cauzate, pe de o parte, de îngreunarea desfășurării activității în perioada Primului Război Mondial, iar pe de altă parte, de necesitatea organizării în noul context politic și instituțional creat odată cu Marea Unire și înființarea universității românești la Cluj. Cele dintâi provocări au constat în prelucrarea materialelor intrate în bibliotecă în vremea războiului și chiar a unora rămase necatalogate de dinainte și „românizarea institutului”, după cum se exprima chiar Eugen Barbul. În privința primei chestiuni, decalajele au fost recuperate, în plus fiind inițiată elaborarea unui nou catalog complet, organizat tematic. O contribuție importantă în această privință a constat și în introducerea sistemului de clasificare zecimală universală.
Cea de-a doua misiune prioritară a fost orientată înspre crearea unor posturi pentru angajați români și completarea fondurilor cu materiale în limba română, pentru a răspunde nevoilor noii universități. S-a recurs la achiziții de publicații din anticariate și librării, dar și de fonduri întregi aparținând unor personalități ale vremii, precum Grigore Crețu sau Aurel Filimon. În perioada de început a conducerii bibliotecii de către Eugen Barbul a fost organizat și depozitul legal, de care instituția beneficiază printr-o lege a imprimatelor legale din 1923, precum și un birou destinat schimburilor internaționale. Curând după preluarea direcțiunii, a făcut demersurile pentru inițierea unei biblioteci populare – deschisă în 1921 – cu adresabilitate mai largă, cu sală de lectură și un fond de publicații proprii, extinse treptat.
Deopotrivă au fost atrase și o serie de donații substanțiale constând în dublete provenind de la Academia Română, Biblioteca Parlamentului, Seminarul Pedagogic Cluj, Société des Nations de la Geneva sau Carnegie Endowment for International Peace din Washington. Dar probabil cea mai însemnată contribuție, atât cantitativ, cât și prin valoarea și diversitatea materialelor cuprinse, rămâne donația boierului și magistratului moldovean Gheorghe Sion. Aceasta s-a datorat în bună măsură impresiei pe care i-a făcut-o donatorului organizarea activității în bibliotecă, grija pentru păstrarea colecțiilor în condiții prielnice și pentru prelucrarea materialelor astfel încât să fie puse curând la dispoziția publicului, iar înfăptuirea ei a fost posibilă prin perseverența directorului în depășirea dificultăților care s-au ivit. Colecțiile de carte, periodice, manuscrise, stampe, hărți, fotografii, ilustrate, monede, mărci poștale și alte obiecte cu caracter muzeal au însemnat, pe lângă actualizarea și completarea publicațiilor curente, constituirea unor fonduri patrimoniale, adăugându-se celor deținute de Societatea Muzeului Ardelean, care au condus la alcătuirea unor secții noi în bibliotecă, au fost de natură să stimuleze și să dinamizeze activitatea științifică și culturală, atrăgând cercetători, inclusiv străini, și inițiind organizarea de expoziții. De altfel, Eugen Barbul s-a preocupat ca personalul să fie specializat și, pe lângă obligațiile ce țineau de achiziția, evidența, prelucrarea și servirea publicațiilor, să desfășoare activități de cercetare, imprimând astfel instituției și profilul de for științific.
O altă provocare pentru care Eugen Barbul a trebuit să găsească soluții se leagă de infrastructura și spațiile clădirii inaugurate în 1909, lucrările fiind însă încheiate fără finalizarea a trei săli de la etajul I și cu un acoperiș provizoriu care s-a deteriorat, provocând degradarea construcției. Pentru a face față creșterii numărului cititorilor, au fost suplimentate locurile din sala mare de lectură, adăugate locuri noi în sala cataloagelor, iar sala de ședințe a Societății Muzeului Ardelean a fost transformată în sală de lectură pentru profesori. De asemenea, s-au făcut demersuri pentru obținerea fondurilor necesare terminării clădirii, iar din 1931 au fost reluate lucrările, adăugându-se patru săli de lectură la etajul I, o sală la etajul II și operându-se reparațiile necesare.
Activitatea de director al Bibliotecii Universității din Cluj – din 1927 purtând denumirea de Biblioteca Universității „Regele Ferdinand I” – s-a încheiat în 1935, odată cu pensionarea, se pare, motivată politic. Rectorul Florian Ștefănescu-Goangă căuta să-l înlocuiască, iar din poziția de subsecretar de stat a declarat biblioteca institut administrativ, așa încât personalul său putea fi pensionat la vârsta de 60 de ani. În lucrarea despre instituția clujeană, menită să fie un raport al activității sale meritorii și o reacție față de noua stare a lucrurilor, Barbul a criticat respectiva măsura întrucât caracterul științific al bibliotecii rămânea neglijat.
Publicații:
Az avasvidéki nyelvjárás [Dialectul român din Țara Oașului], Busapesta: Tip. Soc. Franklin, 1900.
Fejezetek a régi román irodalomtörténetből : tanulmány [Capitole din istoria literaturii române vechi: un studiu], Budapesta: Hornyánszky Viktor Cs. és Kir Udv. Könyvnyomdája, 1912.
A román történetirás 1820-ig [Istoriografia românească până la 1821], Budapesta: Elet irodalmi és nyomda részvénytársaság, 1912.
Costume românești din veacul al XVII-lea, Cluj: Tipografia Lumina, 1935.
Biblioteca Universităţii Regele Ferdinand I. din Cluj, Cluj: Cartea Românească, 1935.
Mihai Viteazul: chipuri şi documente, Craiova: Rotogravura "Scrisul Românesc", 1943.
* Email: paulacotoi@gmail.com
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
