Dana Căprar*
bibliotecar – Laboratorul de digitizare
„Dacă tiparul este un meşteşug de artă, legătura de carte,
mult mai veche decât tiparul, e prin excelenţă un artizanat.”
(Virgil Molin)
Majoritatea cercetătorilor români care au scris despre legăturile de cărţi (excepţie făcând ferecăturile) au făcut-o doar în contextul descrierii unor exemplare de cărţi, fără a da cititorilor noţiunile necesare înţelegerii meşteşugului, de aceea vom face o introducere istorică, redusă la datele necesare pentru cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării lui din cele mai vechi timpuri, vom arăta procedeele tehnice ale vechilor legători în piele, valabile pretutindeni şi oricând, fără de care nu se poate înţelege nici arta legătoriei româneşti.
Legătoria manuală a apărut la începuturile erei creştine din nevoia de a organiza, într-o formă durabilă şi uşor de folosit, materialele scrise ale vremii. Prin urmare, rolul legăturii este, înainte de toate, unul de protecţie. Pe lângă acesta, legătura are şi un rol estetic, iar la cartea sacră şi la cea omagială, un rol solemn.
Legătura, învelişul cărţii a fost întotdeauna o oglindă care a reflectat nu numai conţinutul volumului ci şi o epocă dată, cu toate implicaţiile ei de ordin istoric, social şi economic. Legătura conţine în general date şi amănunte pe care cercetătorul nu are cum să le găsească în text. O legătură originală, alăturată altor elemente de datare şi localizare poate aduce o confirmare sau o infirmare a unor ipoteze asupra locului şi timpului caligrafierii unui manuscris sau a tipăririi unei cărţi, poate da informaţii despre posesori, despre circulaţie, despre legăturile culturale dintre cărturari şi relaţiile pe care cartea tipărită le-a avut cu unele arte decorative.
Dezvoltarea legătoriei manuale a fost determinată în permanenţă, în toată istoria sa de natura suportului grafic, de modificările sau de schimbarea acestuia şi de preocuparea permanentă ca scrierea să fie protejată şi să fie uşor de folosit.
La început, când operele se scriau pe papirus sau pergament, lucrători specializaţi -bibliopegi1, le pregăteau îndreptându-le marginile, lipind bucăţile una de alta, după care le fixau cu un capăt pe un cilindru (ax) de lemn sau de fildeş (umbilicus). Uneori, bucăţile de papirus sau de pergament destinate să constiutie un rulou trebuiau cusute una de alta cu o cusătură specială făcută cu fire de in, operaţie executată de vechii ligatores2, a căror denumire o moştenesc şi astăzi3.
Începuturile legătoriei au fost determinate însă de apariţia manuscriselor sub formă de codex, în secolul I e.n.. Foile se legau cu ajutorul unui fir subţire de in; în cazul codicelui de papirus, marginile dinspre cotor ale foilor se întăreau cu pergament, pentru ca papirusul să nu se rupă în contact cu firul4. Primele codice erau învelite, în general, numai în coperte moi din pergament îngroşat prin lipirea a două sau trei foi5. Legătura s-a ivit deci din nevoia de a menţine împreună caietele care alcătuiau codicele – din dorinţa de a le conserva.
În timpul Imperiului, romanii confecţionau diptice din fildeş, lemn sau bronz, ornamentate artistic cu încrustaţii de pietre preţioase pentru ocazii solemne. Aceste tăbliţe erau prinse cu inele metalice sau cureluşe de pergament şi au fost folosite de primii creştini drept coperte pentru scrierile lor religioase, pentru a le da o înfăţişare solemnă, adecvată destinaţiei lor. Cărţile scrise pe fascicule mici de pergament erau pur şi simplu introduse în astfel de diptice care s-au substituit astfel primelor legături de lux, sugerând în acelaşi timp şi ideea copertelor solide. Când fasciculele devin mai voluminoase, ele sunt asamblate cu ajutorul unor cureluşe din piele, iar tăbliile de lemn (scoarţele), confecţionate anume, se prind de carte, formând un tot organic. Cele mai vechi legături de codice cunoscute datează din secolul VII şi confirmă tradiţia foarte veche a meşteşugului legătoriei6.
Unele codice se îmbrăcau cu tăblii de lemn cusute la cotor cu nervi de bou sau cu benzi de pergament şi erau învelite în piele, protejate de nituri de bronz, sau împodobite cu ferecături şi pietre preţioase. Manuscrisele de preţ aveau în schimb coperţi de fildeş7.
La început, scoarţele de lemn erau simple, fără prelucrări speciale, neînvelite, pentru ca mai târziu, într-o epocă intermediară din istoria cărţii, să fie prelucrate estetic, dar să rămână tot neînvelite. În forma finală de evoluţie, scoarţa a ajuns să fie învelită cu diferite materiale8.
Vechii scriitori ne-au lăsat informaţia conform căreia, în secolul al V-lea, nobilii romani aveau cărţile îmbrăcate în piele de diferite culori, ornate cu pietre scumpe, iar în Bizanţ se făceau coperţi de fildeş sau ţesături de preţ9.
Fig. 1 - Codex Aureus, anul 870
Cea mai veche şcoală de legătorie este cea bizantină. Denumirea convenţională de legătură bizantină este dată lucrărilor executate din fildeş, email, metal filigranat şi pietre preţioase, şi a fost executată până în secolul al XIII-lea, ea cuprinzând întregul univers creştin de atunci. Termenul cel mai potrivit pentru astfel de legătură este acela de legătură de orfevrărie.
Asemenea lucrări erau compuse din scoarţe de lemn căptuşite cu catifea sau mătase, ornate cu o placă de fildeş sculptată, care ocupa suprafaţa din mijloc, fiind încadrată de plăcuţe de aur sau argint acoperite cu pietre preţioase, perle şi emailuri. Pentru că aceste legături se făceau îndeosebi pentru evangheliare, ele au mai fost numite şi legături de altar. Acest gen de legătură, însă, aparţine domeniului bijutierilor, legătorul având aici doar un rol secundar. De aceea, pentru îmbrăcarea unei cărţi, legătorul trebuia să colaboreze cu giuvaergiul. Legătorul pregătea volumul, cosea fasciculele, le prindea de scoarţe şi le învelea în stofe scumpe sau piele, iar giuvaergiul aplica pe stofă sau piele plăcile de email, aur, argint sau fildeş10. Apogeul acestor lucrări a fost epoca carolingiană şi romanicul, ele fiind semnalate mai rar şi în epoca gotică. Numărul mare de exemplare păstrate poate fi pus pe seama faptului că erau mult mai rezistente decât legăturile de pergament sau piele şi, datorită valorii lor materiale, erau foarte bine păzite.
Din secolul al XII-lea, legătura de orfevrărie dispare treptat (în afară de cazurile în care se solicitau aceste legături de lux), din cauza creşterii numărului de cărţi şi a laicizării culturii. De-a lungul timpului apare o simplificare în tehnica lor de aplicare, suprafaţa metalică a ferecăturilor se diminuează, lăsând să se vadă tot mai mult învelişul de dedesubt al scoarţei, până când ajunge să îmbrace numai colţurile şi eventual centrul acesteia cu plăci de metal simple sau lucrate în relief. Treptat, singurul element metalic va rămâne încuietoarea, care va dispărea şi ea odată cu reducera formatului cărţii şi introducerea scoarţelor de carton în locul celor de lemn11.
Fig. 2 - Evangheliar Heinrichs des Löwen
Al doilea tip de legătură este cel din pergament sau piele. El apare tot în Bizanţ şi mai este numit şi legătură alla greca. Cele mai vechi legături în piele cunoscute sunt cele copte, în piele incizată şi modelată (unele exemplare datează din secolul al VI-lea). Ea a influenţat legătura arabă, iar între secolul al VIII-lea şi secolul al XI-lea, cele două stiluri de legături apar şi în Occident, influenţate de Orient. Coperţile erau realizate din tăblii de lemn, acoperite cu piele sau textile, dotate cu butoane metalice şi închise cu nişte cureluşe din piele împletite. În general, codicele romanice aveau o structură asemănătoare, erau de dimensiuni mai mici, cu butoane metalice simple12.
Atâta timp cât părţile manuscrise au fost ocrotite numai de tăblii simple de lemn, acestea se închideau prin înfăşurarea în jurul lor a unor curele care strângeau bine copertele de corpul cărţii. Mai târziu s-a adoptat sistemul fixării curelelor de cele două tăblii, în acest fel putând fi înnodate una cu alta. În funcţie de modul în care s-a făcut îmbrăcarea în piele a scoarţelor de lemn, în Evul Mediu au circulat mai multe tipuri de carte legată:
- cartea cu lanţ (secolele XV-XVI), (libri catenati) era îmbrăcată în piele şi era fixată cu un lanţ metalic de masa de studiu pentru a o proteja de hoţi;
Fig. 3 - Cartea cu lanţ, secolul XV-XVI
- cartea de cingătoare (secolele XV-XVI) era purtată astfel mai ales de către călugări, ea având o învelitoare protectoare din piele moale, confecţionată în formă de sac închis la gură cu un nod special, dar deschis pe o latură şi la bază, astfel încât cartea să poată fi atârnată la cingătoare şi să poată fi adusă în sus pentru citire, fără a fi scoasă de la brâu;
Fig. 4 - Cartea de cingătoare, secolul XV-XVI
- cartea cu închizători şi / sau catarame: de coperta din spate erau prinse cu ţinte metalice două limbi solide din piele care se închideau pe cuie fixate în coperta din faţă, iar mai târziu s-au ataşat coperţilor închizători metalice cu copci, pentru a proteja blocul de carte;
Fig. 5 - Cartea cu închizători şi /sau catarame
- cartea cu clape (secolele XIII-XIV): pielea de pe coperta din spate era mult mai lată decât cartea, ea închizându-se ca un plic peste coperta din faţă, strângându-se uneori şi cu o curea cu cataramă (acest tip de legătură este folosit şi astăzi la coranele arabe şi turceşti);
- legături studenţeşti (ligatures more studentium), înzestrate cu limbi din piele care atârnau de pe copertă şi ajutau la prinderea cărţii de cordonul posesorului13.
Fig. 6 - Tip de carte de purtat la centură
În Evul Mediu, întregul proces de confecţionare a cărţii se desfăşura în mănăstiri, începând cu răzuirea, decuparea şi egalizarea fâşiilor de pergament, până la ultima dintre aceste operaţii, legarea. Marius Michel, unul dintre cei mai buni cunoscători ai legăturii de cărţi medievale, a numit acest tipic „relieur monastique”, adică legături mănăstireşti (monastice), după locul în care erau făcute, călugării fiind singurii autorizaţi să facă lucrarea în întregime, de la coaserea foilor, până la decorarea volumului. În legătura monastică obişnuită, coperţile erau făcute din scoarţe de lemn, pentru a susţine cărţile adesea voluminoase şi a căror materie, pergamentul avea tendinţa să se mişte. Aceste scoarţe erau acoperite cu piele de viţel, oaie sau porc şi aveau ornamente puţine. Unele cărţi erau legate în stofă14.
Fig. 7 - Legătură în piele cu ornamente şi închizători metalice
Cu timpul, veşmântul cărţii se modifică prin renunţarea treptată la tăbliile de lemn, simplu ori învelite în piele şi încărcate cu garnituri masive de metal (colţare, medalioane, caboşoane), din cauza cărora cărţile erau foarte grele şi se mânuiau greu.
Epoca gotică reprezintă momentul de schimbare în stilul legăturilor. Folosirea legăturii de piele pe scoarţe de lemn se generalizează. Se pare că înfiinţarea primelor ateliere pariziene de legătorie coincide cu avântul învăţământului. Din anul 1150, un număr mare de legături în piele a lucrărilor scolastice dovedesc prosperitatea acestei profesiuni. Unele din ele se inspiră din modelele hispano-maure de Cordoba, altele sunt decorate cu fierul gravat după motive din decorul medieval sculptat şi pictat: grifoni, sirene, păsări fantastice. În secolul al XIII-lea, ele vor fi înlocuite cu decorul de inspiraţie gotică, decor realizat cu fierul „la rece” cu un poanson15gravat, imprimat în piele. În această perioadă, majoritatea cărţilor de lux sunt îmbrăcate cu legături din ţesături scumpe, dar în mod excepţional ele puteau avea şi o legătură în piele.
În secolul al XIV-lea legăturile de orfevrărie devin tot mai rare şi se generalizează legătura în piele, pe care erau în continuare montate ferecături metalice. Cărţile liturgice erau legate în catifea sau piele, metalul fiind rezervat pentru colţare, pentru medalionul sau rozeta din mijloc, precum şi pentru închizători. Ornamentele şi imaginile erau gravate pe piele, în relief, prin scobirea fondului cu un cuţitaş de jur împrejurul desenului. Unele coperţi de piele au ornamentele imprimate cu o ştampilă-sigiliu, instrument folosit de giuvaergii vremii. În această perioadă s-a răspândit procedeul de imprimare a decorului pe piele „la rece”, în relief, cu unelte încălzite care aveau ornamente gravate în adâncime16.
Până la sfârşitul secolului al XIV-lea, cărţile erau aşezate pe poliţe în poziţie orizontală. Din această cauză nu se dădea o atenţie deosebită marginilor (tranşei cărţii) care nu erau tăiate, ci rămâneau cu mici inegalităţi provenite din croiala iniţială a foilor de pergament. Când au început să fie aşezate vertical, cotorul se afla întotdeauna spre perete, iar imaginea tăiată, vizibilă, era poleită (şnit aurit), colorată sau pictată (şnit marmorat) cu motive multicolore, purtând pe ea şi titlul cărţii. În secolele XVI-XVII se adoptă sistemul de aşezare cu cotorul în afară, ceea ce face ca acesta să fie ornat cu unele motive din decorul coperţilor17.
Fig. 8 - Cărţi cu şnit aurit şi marmorat
Suprafaţa formată de marginile tăiate ale blocului de carte, numită şnit sau tranşă, era decorată atât din motive estetice, cât şi din motive practice, pentru a împiedica depunerea prafului. Şniturile vechi erau monocrome, de obicei de culoare roşie de cinabru sau galbenă18.
Lista ilustraţiilor
Figura 1. Codex Aureus anul 870, în F. Ingo Walther, Codices illustres: the word`s most famous illuminated manuscripts: 400 to 1600, Editura Taschen, Koln, 2005, p.99
Figura 2. Evangheliar Heinrichs des Lowen, în F. Ingo Walther, Ibidem, p.141
Figura 3. Cartea cu lanţ secolul XV- XVI, reproducere de Ciprian Mureşan
Figura 4. Cartea de cingătoare secolul XV- XVI, reproducere de Ciprian Mureşan
Figura 5. Cartea cu închizători şi/sau catarame,
http://www.medievistica.ro/texte/arheologie/cercetarea/Kopeczny-Ferecaturi/Poze/26.jpg (accesat la data de 06.06.2011)
Figura 6. Tip de carte de purtat la centură, reproducere de Ciprian Mureşan
Figura 7. Legătură în piele cu ornamente şi închizători metalice,
http://www.bjmures.ro/ro/CarteVeche.htm (accesat la data de 06.06.2011)
Figura 8. Cărţi cu şnit aurit şi marmorat, în Erzsebet Muchenhaupt, A csíksomlyói ferences nyomda és könyvkötő műhely : a csíksomlyói ferences nyomdászok és könyvkötők emlékére : kiállítási katalógus, Editura Csiki Szekely Muzeum, Csikszereda, 2007, p.55
Bibliografie
Andreescu, Ana, Arta cărţii. Cartea românească în secolele XVI-XVII, Bucureşti, 1997
Andreescu, Ana, Arta cărţii. Cartea românească veche 1508-1700, Bucureşti, 2006
Antonovici, I., Creţu, Gr., Tipografiile, xilografiile, librăriile şi legătoriile de cărţi din Bârlad, Bucureşti, 1910
Duţu, Alexandru, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969
Bacâru, Livia, Legături de cărţi brâncoveneşti în „Revista bibliotecilor” 1971, nr.8
Bacâru, Livia, Noţiunea de carte rară în trecut şi în prezent în „Revista bibliotecilor” 1971, nr.1
Bacâru, Livia, Ştiri noi despre legătura primei tipărituri româneşti în „Revista bibliotecilor” 1972, nr.1
Bacâru, Livia, Vechi legături de cărţi româneşti. Introducere în istoria legătoriei din România în „ Studii şi cercetări de bibliologie”, 1974, XIII
Basarab, Maria, Însemnări manuscrise de pe vechi tipărituri româneşti existente în patrimoniul hunedorean, despre legătorie şi legători de cărţi în „Sargeţia”, XX, 1986-1987
Bădară, Doru, Tiparul românesc la sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, Brăila, 1998
Bălaşa, Dumitru, Însemnări. Mihail legător şi vânzător de cărţi bisericeşti din oraşul Craiova, în „Mitropolia Olteniei”, 1978, nr.1-2
Bălaşa, Dumitru, Cronicarul Dionisie eclesiarhul, legător de cărţi, în „Mitropolia Olteniei”, 1958, nr.1-2
Bielz, Iulius, Contribuţii la istoricul vechei legătorii de cărţi din Transilvania, Sibiu, 1956
Boca, Camelia, Vechea legătorie de carte din Transilvania. Mijloc de promovare a ideii de unitate naţională, în „Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional.Cercetare şi valorificare”, Bucureşti, 1983
Colta, Elena, Rodica, Legătoria de carte, un meşteşug de veche tradiţie românească în vestul Transilvaniei, în „Biblioteca şi cercetarea”, XIII, 1989
Dima-Drăgan, Corneliu, O legătură artistică franceză din secolul al XVIII-lea în România, în „Revista muzeelor”, 1977, nr.2
Labarre, A., Istoria cărţii, Iaşi, 2001
Papacostea-Danielopulu, Cornelia, Demeny, Lidia, Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană (sec.XVII-XIX), Bucureşti, 1985
Paroissien: roman, Antoine Maitre, Éditeur, Dijon, 1870
Poenaru, Daniela, Contribuţii la Bibliografia românească veche, Târgovişte, 1973
Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1971
Sîrghie, Anca, Carte veche românească, Sibiu, 2009
Stanciu, Ilie, Călătorie în lumea cărţii. Mică enciclopedie ilustrată, Bucureşti, 1970
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
*Email: dana.caprar@bcucluj.ro
1 Bibliopegis era legătorul de cărţi în Evul Mediu.
2 Ligator era călugărul din Evul Mediu care lega cărţi într-o mănăstire.
3 Livia Bacâru, „Legături de cărţi brâncoveneşti”, în Revista bibliotecilor (1971), nr.8, p.490-491; Florea Oprea, Manual de restaurare a cărţii vechi şi a documentelor grafice, Bucureşti, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2009, p.105-106.
4 Horia Matei, Cartea un călător milenar, Bucureşti, Editura Tineretului, 1964, p. 60.
5 Livia Bacâru, „Vechi legături de cărţi româneşti. Introducere în istoria legătoriei din România”, în Studii şi cercetări de bibliologie, (1974), vol.13, p. 43.
6 L. Bacâru, „Vechi legături de cărţi româneşti” în op. cit., p. 43.
7 Ilie Stanciu, Călătorie în lumea cărţii. Mică enciclopedie ilustrată, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1970, p. 89.
8 Fl. Oprea, op.cit., p. 118;198-199.
9 L. Bacâru, „Legături de cărţi brâncoveneşti” în op. cit., p. 491; vezi şi L.Bacâru, „Vechi legături de cărţi româneşti”, în op. cit.; p. 43.
10 I. Stanciu, op.cit., p. 148.
11 L. Bacâru, „Vechi legături de cărţi româneşti”, în op.cit., p. 44.
12 A. Labarre, op.cit., p. 40-56.
13 L. Bacâru, „Vechi legături româneşti”, în op.cit., p. 44; Fl.Oprea, op.cit., p.109-111.
14 A. Labarre, op.cit., p. 40.
15 Poansonul este un instrument de oţel în formă de vergea cu vârf ascuţit, folosit pentru a grava.
16 V. Olteanu, op.cit., p. 217; H. Matei, op.cit., p. 222.
17 L. Bacâru, „Legături de cărţi brâncoveneşti”, în op.cit., p. 492; Fl. Oprea, op.cit., p. 112-113, 191-192.
18 V. Olteanu, op.cit., p. 341.
