Memoria anului 1918 în comunism

Dr. Monica Florea*

bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca

 

După alegerile din 1946, comuniştii au început procesul de planificare şi centralizare a economiei, iar partidele istorice au fost reduse la tăcere: liderii ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestaţi, mulţi dintre ei acuzaţi de trădare şi condamnaţi la închisoare pe viaţă. Liderii, intelectualii de marcă, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, aveau să moară în închisoare. Înlăturarea formei de guvernământ monarhice ne apare ca o consecinţă firească a impunerii programatice a dominaţiei sovietice şi a regimului comunist în România. Monarhia reprezenta regimul liberal şi parlamentar, era un simbol al suveranităţii şi al demnităţii naţionale care nu putea decât să îi incomodeze pe comunişti. În plus, Regele Mihai se opusese făţiş preluării puterii de către comunişti, prin greva regală în timpul căreia refuzase să semneze actele emise de guvernul Groza. Pentru majoritatea românilor, abdicarea Regelui a însemnat o dramă naţională şi individuală.

Noua conducere politică şi-a instaurat controlul deplin la Bucureşti la 30 decembrie 1947, prin desfiinţarea partidelor politice şi prin abdicarea Regelui. În tratatul de istorie a românilor din 1971 această dată a abdicării va reprezenta încheierea “etapei de desăvârşire a revoluţiei burghezo-democratice şi s-a trecut la realizarea directă a orînduirii socialiste”¹. Printre primele măsuri de instituire a unui control total asupra statului şi populaţiei adoptate de guvernul Groza, s-a numărat şi adoptarea Legii privind naţionalizarea industriei din 11 iunie 1948², măsură care viza distrugerea proprietăţii private, dar şi a Legii privind reforma Învăţământului din 3 august 1948, prin care învăţământul era unificat şi laicizat, şcolile particulare şi confesionale erau desfiinţate, toate şcolile trecând sub controlul statului³. Religia nu mai constituia obiect de studiu, dar învăţământul superior se diversifică prin apariţia pe lângă cele existente a unor noi facultăţi, politehnici sau institute. Reforma a mai urmărit eliminarea unor materii considerate burgheze, precum sociologia, psihologia şi a introdus alte discipline noi de ştiinţe sociale, conform doctrinei marxist-leninist-staliniste.

Studiile de istoria istoriografiei româneşti referitoare la epoca comunistă apărute în perioada postdecembristă concordă în privinţa divizării acesteia în trei segmente distincte: anii 1947-1965, anii 1965-1971, anii 1971-1989, corespunzând perioadei staliniste cu intervalul de tranziţie spre perioada de relativă liberalizare de la sfârşitul deceniului şapte şi începutul celui următor, foarte scurta perioadă a relaxării ideologice⁴ şi cea a naţionalismului comunist agresiv⁵.

Sfârşitul deceniului cinci şi o bună parte din cel următor au fost marcaţi în istoriografia românească de Manualul de istorie a lui Mihail Roller care dorea impunerea concepţiei marxist-leniniste în interpretarea istoriei, anii 1947-1955 fiind consideraţi ai internaţionalismului comunist, lipsiţi de orice referire la naţiune, la valorile acesteia⁶. Apare acum noţiunea de „front istoric”, toţi istoricii trebuind să se încadreze în acest ansamblu şi să se subordoneze unui singur principiu călăuzitor al materialismului dialectic în forma sa stalinistă, pluralismul istoriografic fiind înlocuit de blocul stalinist⁷.

Manualul unic de istorie a României – un singur partid – un singur manual – a avut până la mijlocul deceniului şase mai multe ediţii succesive⁸. Scris într-un spirit profund stalinist⁹, manualul tratează anul 1918 diferenţiat de la o ediţie la alta. Dacă variantele anilor 1947 şi 1948 ignoră acest evenimet (un subiect tabu multă vreme după instaurarea comunismului în România¹⁰), în celelalte se vorbeşte despre el din prisma luptei maselor, a forţelor progresiste, respectiv clasa muncitoare ale cărei eforturi au dus la realizarea actului de la 1 decembrie. Rămâne în continuare ignorat rolul elitelor, al personalităţilor politice, în realizarea unirii, un accent deosebit este pus pe „influenţa” revoluţiei bolşevice asupra evenimentelor din anii 1917-1918: „Pentru prima oară în istoria omenirii, naţiunile asuprite au fost eliberate şi ridicate la situaţia de ziditoare libere şi egale în drepturi ale socialismului”¹¹. De fapt, acest aspect va urmări istoriografia unirii în toţii anii comunismului, chiar şi în scurta perioadă a liberalizării de la sfârşitul deceniului şapte şi începutul deceniului opt, când prezenţa cenzurii în supravegherea scrisului istoric este mai discretă.

Se încearcă în continuare minimalizarea rolului elitelor şi a personalităţilor politice în realizarea unirii. Într-o notă a Direcţiei Generale pentru Presă şi Tipărituri Oradea, cu referire la cartea lui Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei, se menţionează: „P.N.R. apare în prim plan şi într-o lumină aproape exclusiv pozitivă... Rolul P.N.R. rezultă din numeroasele aprecieri elogioase existente în lucrare la adresa conducătorilor lui: Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod etc. Aprecieri exclusiv pozitive se fac şi la adresa unor personalităţi politice din vechiul regat, în primul rând I. I. C. Brătianu şi Take Ionescu. În acelaşi spirit sînt trataţi şi episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu...”¹², ceea ce evident contravenea reglementărilor impuse scrisului istoric.

În condiţiile dezgheţului poststalinist, după 1955, apar semnele unei timide resurecţii, valorile naţionale, actul de la 1918 îşi fac reintrarea în istoriografie prin scrisul unor istorici de prestigiu ca Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu¹³. Semnele unei reorientări ideologice sunt deja evidente în 1958 când se vorbea de „unirea Transilvaniei cu România în cadrul unui stat democratic”, prin reintroducerea sintagmei de „stat naţional român” preluată din istoriografia interbelică¹⁴. Trecând peste cartea lui Vasile Liveanu despre anul 1918, care excelează doar prin abundenţa surselor¹⁵, un reper important în istoriografia anilor democraţiei populare privind unirea, este volumul colectiv editat cu ocazia participării unei delegaţii româneşti la o conferinţă organizată la Budapesta referitoare la ultimii ani ai monarhiei habsburgice¹⁶. Dintre studiile acestui volum se detaşează pentru tema care ne interesează cel privind naţionalităţile monarhiei bicefale. Redactat şi prezentat la conferinţa citată în numele a cinci autori de Miron Constantinescu, studiul în cauză a avut efecte de lungă durată în scrisul istoric de până la 1989. Pentru prima dată, personalităţile politice sunt apreciate pentru contribuţia la actul unirii, în pofida transformării lui Vasile Goldiş în personajul principal al zilei de 1 decembrie, în defavoarea lui Iuliu Maniu sau Al Vaida-Voevod, şi este recunoscut parţial rolul elitelor burgheze şi în constituirea statelor naţionale¹⁷, o schimbare vizibilă faţă de interpretările anilor anteriori. Până în 1968, anul unei adevărate recuperări istoriografice a unirii, au mai apărut câteva lucări consacrate evenimentelor din 1918, semnate de Ladislau Bányai¹⁸, Petre Constantinescu-Iaşi¹⁹, fără să depăşească limitele discursului oficial. O oarecare diversiune în imobilismul liniei marxist-leniniste aduce Eliza Campus²⁰, prin utilizarea surselor Ministerului Afacerilor Externe, cu referiri la contextul politicii internaţionale a întregului interval 1914-1918.

Pentru  istoriografia comunistă, anii 1965-1971 sunt consideraţi cei mai faşti graţie unei politici de relativă liberalizare, descentralizare şi destindere internă²¹. Relaxarea ideologică şi dezinteresul oficial pentru istorie şi lumea istoricilor a făcut posibilă apariţia unor lucrări de sinteză, în care anul 1918 este privit ca un eveniment de importanţă majoră, punând în relief contribuţia la înfăptuirea unirii a tuturor segmentelor societăţii transilvănene²².

În 1968, când se împlineau 50 de ani de la unirea Transilvaniei, poziţia oficială faţă de eveniment se detaşează brusc de abordările anterioare prin transformarea actului de la 1 decembrie într-un moment crucial al istoriei românilor. Acum se pun bazele unui adevărat cult al anului 1918, o parte a istoriografiei dobândeşte un caracter festivist, niciodată abandonat în anii următori. Comemorarea evenimentului a dus la creşterea considerabilă a materialelor ce i-au fost dedicate. Astfel, în Bibliografia istorică a României, vol. 1, 1944-1969, din 83 de titluri inserate la capitolul privind „Desăvârşirea statului naţional unitar român...”, 72 au apărut numai în 1968²³. De-a lungul timpului, în raport cu interesul sporit al oficialităţilor faţă de istorie, anul 1918 primeşte noi dimensiuni, exprimate şi prin înmulţirea constantă a referinţelor bibliografice, de ordinul sutelor²⁴.

Dintre acestea, o menţiune specială trebuie făcută pentru volumul „Desăvârşirea unificării Statului Naţional Român...”²⁵ în a cărui Prefaţă, semnată de Miron Constantinescu, se subliniază că: „...unirea Transilvaniei cu România a fost opera întregii naţiuni române, că toţi românii din Transilvania şi din Bucovina, ca şi cei din vechea Românie, au dorit-o fierbinte şi au luptat pentru înfăptuirea ei... în condiţii interne şi internaţionale complexe”²⁶. Ample capitole, semnate de Ştefan Pascu, sunt dedicate antecedentelor unirii²⁷, cât şi ideii novatoare privind componenta culturală a unirii prin scrisul lui V. Curticăpeanu²⁸. Dealtfel, cartea acestuia din urmă „Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918”²⁹ devine o lucrare de referinţă pentru cercetătorii fenomenului cultural din spaţiul românesc al secolului XIX şi până la 1918, ea fiind prefigurată de câteva studii privind rolul cărţii³⁰, al literaturii³¹, al culturii în general în realizările anului 1918³².

Contribuţiile lui Ştefan Pascu nu s-au rezumat la volumul mai sus citat. Pe linia trasată de Ioan Lupaş³³ în anii interbelici şi continuându-şi preocupările anterioare³⁴, istoricul clujean publică în acelaşi an aniversar o amplă monografie a adunării de la Alba Iulia, pornind după cum sugerează şi titlul, de la antecedentele unirii începând cu Mihai Viteazul şi finalizând cu realizările de după unire³⁵. 1918 a devenit o constantă a carierei istoricului clujean³⁶ care a publicat de-a lungul anilor numeroase studii consacrate unirii Transilvaniei cu România³⁷ consacrându-se ca, poate, cea mai autorizată voce în istoriografia unităţii naţionale. Un nou moment aniversar, destul de ciudat de altfel, (65 de ani de la unirea din 1918, sărbătoriţi în 1983), i-a prilejuit reeditarea cărţii din 1968 într-o formă mai amplă, cu justificarea că „oportunitatea şi necesitatea unor noi lucrări care să înfăţişeze în mod veridic trecutul glorios sînt nu numai binevenite, ci de absolută trebuinţă”³⁸.

Tot acum încep să se pună în evidenţă şi contribuţiile locale la actul unirii, favorizate de apariţia după anul 1965, în primul rând a publicaţiilor periodice ale muzeelor din Transilvania, deşi ele nu au deţinut monopopul spaţiului publicistic, studii referitoare la anul 1918 apărând şi în periodicele teologice, care pun în valoare şi contribuţia clerului³⁹. Prin specificul lor, revistele muzeelor au contribuit la cercetarea istoriei unei zone ca parte din istoria de ansamblu a provinciei⁴⁰. Această tendinţă de evidenţiere a localismului se va manifesta până în 1989, împotriva încercărilor aberante de refacere a „frontului unic” al istoricilor, aportul cantitativ fiind cel puţin impresionant⁴¹.

În 1972 apărea într-o nouă ediţie, sub egida Institutului de Studii istorice şi social Politice de pe lângă C. C. al P.C.R., instituţie creată de regimul comunist pentru scrierea istoriei (transformată ulterior în Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice), volumul colectiv Unirea Transilvaniei cu România 1 decembrie 1918⁴², lucrare coordonată de Ion Popescu-Puţuri, istoric aservit regimului şi Augustin Deac, promotor al aberantului curent protocronist. Volumul, evident instrumentalizat politic, sintetizează cercetările anterioare păstrând câteva direcţii ale istoriografiei deceniului şapte: lupta maselor, contribuţia socialiştilor, influenţa revoluţiei din 1917 asupra evenimentelor din Transilvania.

Din multitudinea de cărţi, studii şi articole referitoare la anul 1918 şi apărute în perioada 1968-1989, cu greu se pot decela câteva direcţii de investigaţie datorită multitudinii temelor şi a cantităţii copleşitoare a acestora. Perioada de după 1971 marchează, în istoriografia românească, reîntoarcerea la realismul socialist, în paralel cu evoluţia regimului de la unul liberal-naţionalist spre unul naţional-radical⁴³, istoria devenind una din forţele propagandistice ale lui Nicolae Ceauşescu. Istoria trebuia rescrisă la indicaţiile sale, Ceauşescu descoperindu-şi veleităţi de mare istoric. Începând din 1971, discursurile ceauşiste introduc noi canoane în scrierea istoriei, care trebuia să joace un rol fundamental, printre indicaţii se pot detecta şi limitele impuse istoricilor care trebuiau să accepte o singură istorie, o concepţie unică despre scrierea ei. Exprimarea cea mai clară a concepţiilor istorice ale şefului statului este cuprinsă în Programul Partidului Comunist Român, unde unirea din 1918 este caracterizată ca fiind „rodul luptei maselor largi populare, a muncitorimii, ţărănimii, intelectualităţii, a cercurilor înaintate ale burgheziei, a principalelor clase şi pături ale societăţii, opera întregului popor, a întregii naţiuni”⁴⁴.

Pe acestă linie au apărut din ce în ce mai multe materiale, dacă până în 1975 erau aproape singulare⁴⁵, după această dată numărul lor creşte semnificativ⁴⁶. Se fac referiri la toate categoriile sociale care au contribuit la actul unirii: medici⁴⁷, jurişti⁴⁸, cadre didactice⁴⁹, intelectuali⁵⁰, ţărani⁵¹, studenţi⁵². Mesajul era clar propagandistic, referirile la coeziunea populară – o analogie cu imaginea conducătorului unic, înconjurat de aprobarea maselor. Aceeaşi idee a stat la baza studiilor care au abordat problematica unirii din punctul de vedere al celorlalte provincii româneşti, numeroase studii referindu-se la aportul unor segmente sociale, a unor localităţi din regatul României la unitatea naţională⁵³.

O constantă a scrisului istoric a fost, începând cu mijlocul anilor '60, punerea în valoare a contribuţiei socialiştilor la înfăptuirea unirii, aceştia nemaifiind consideraţi, ca în perioada rolleriană, trădători ai intereselor clasei muncitoare, ci conducători ai luptei pentru „eliberare socială şi naţională”⁵⁴. Proletariatul este văzut ca forţa cea mai progresistă care a participat la evenimentele din 1918, la adunarea de la Alba Iulia, cu un rol supradimensionat faţă de evenimentele istorice. Se încearcă transformarea muncitorilor în factorul cel mai important al istoriei românilor din a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX⁵⁵, un număr remarcabil de materiale fiind dedicate acestui aspect⁵⁶. În contrast cu această tendinţă, rolul burgheziei, al Partidului Naţional Român – profund şi decisiv – sunt minimalizate⁵⁷, textele care se referă la acestea sunt rare şi supuse unei selectivităţi cu origini în cenzura oficială dar şi în autocenzura istoricilor. Nici marile personalităţi politice sau ecleziastice nu s-au bucurat de aprecieri mai favorabile. Singurul exceptat, aşa cum menţionam mai sus, a fost Vasile Goldiş⁵⁸, văzut ca o „figură luminoasă” a Marii Uniri⁵⁹, sugestionând că ar fi fost singura „figură luminoasă”!

O contribuţie remarcabilă la evenimentele anului 1918 a avut emigraţia românească. Redescoperită în 1968⁶⁰, acţiunile ei şi ale voluntarilor români a făcut obiectul unui paradox, dacă avem în vedere contexul istoriografic comunist, de mare număr de studii şi articole prin valorificarea documentelor arhivistice din ţară⁶¹ şi din stăinătate⁶². Se fac referiri la activitatea emigraţiei din S.U.A.⁶³ concentrată în principalele oraşe americane, în Italia⁶⁴, Franţa⁶⁵, Rusia⁶⁶.

În privinţa atitudinii internaţionale faţă de unire, timp de un deceniu, de la Eliza Campus până la sfârşitul deceniului opt, nu s-au înregistrat contribuţii notabile. Abia în 1976, Viorica Moisuc publică un studiu despre recunoaşterea internaţională a unirii prin tratatul de la Trianon⁶⁷ şi, doi ani mai târziu, Nicolae Fotino şi Ion Calafeteanu un nou studiu privind consecinţele internaţionale ale unificării Transilvaniei cu România⁶⁸. Au fost aduse la lumină informaţii privind eforturile diplomatice ale României întregite pentru validarea externă a unirii într-o serie de materiale de mare probitate ştiinţifică⁶⁹. Dintre acestea se detaşează lucrarea coordonată de Viorica Moisuc⁷⁰, o cercetare cu o documentaţie valoroasă în care este răspicat explicată însemnătatea întregirii statului naţional.

O autentică cronică documentară impresionantă ca volum, care pune în valoare activitatea Consiliului Naţional Român din Blaj, este publicată de Viorica Lascu şi Marcel Ştirban⁷¹. Documente ale consiliilor naţionale locale sunt publicate de către Ioan Silviu Nistor⁷² - Consiliul Naţional Român din Reghin, Cornel Grad, Doru Goron şi Ernest Wagner – Consiliul Naţional Român din Zalău şi alte localităţi sălăjene⁷³, iar Ion Dumitru-Snagov face cunoscute câteva documente externe despre 1 decembrie 1918⁷⁴. Cea mai valoroasă ediţie de documente rămâne corpusul intitulat 1918 la români în care au văzut lumina tiparului mii de documente interne şi externe, adunate din arhivele a numeroase instituţii din ţară şi străinătate⁷⁵.

Istoriografia comunistă în general şi deci şi cea referitoare la unirea Transilvaniei cu România sunt încă insuficient cercetate, chiar dacă după 1989 au existat preocupări pozitive în această direcţie⁷⁶. O evaluare de ansamblu a celei din urmă este dificil de realizat din cauza diversităţii tematice şi cantitative.  Multe texte sunt circumstanţiale, scrise în momentele aniversare, prin urmare neridicându-se la standarde prea înalte, scopul lor fiind mai degrabă propagandistic decât ştiinţific. Desigur, istoricii de profesie nu s-au integrat în „frontul unic”, găsind mijloacele de a oferi contribuţii utile, studii, monografii, chiar sinteze care să eludeze discursul oficial⁷⁷.

Cercetările privitoare la unirea Transilvaniei cu România au cunoscut un traseu marcat de etapele pe care le-a parcurs istoriografia comunistă în general de la stalinismul pur minimalizator până la negarea specificului naţional şi până la neo-stalinismul anilor ’70-80 a naţionalismului exacerbat. Subiect delicat până spre sfârşitul anilor ’50 unirea din 1918 a început să fie catalogată acum drept un fapt pozitiv, ca după 1968 să cunoscă un trend asccendent, exploziv în unele perioade (cu deosebire în momentele aniversare). Contrar numeroaselor ingerinţe politice, a directivelor ideologice, a controlului cercetării istorice şi a confiscării momentului 1918 în scopuri propagandistice, istoriografia anilor 1945-1989 a dat câteva lucrări fundamentale în domeniu, semnate îndeosebi de istoricii ardeleni.

În acest concert polifonic, o voce distinctă a fost cea a istoricilor transilvăneni care au adus, după părerea noastră, opinia cea mai pertinentă cu sensibilităţile şi manifestările specifice. Caracterizată de profesionalism, opera multora dintre ei rămâne valabilă sub aspect ştiinţific, inovatoare şi continuată de generaţia postcomunistă a istoricilor.

---

Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.

* Email: monica.florea@bcucluj.ro

¹ C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi, Bucureşti, 1971, p. 666.

² Ştefan Bârsănescu, Florela Bârsănescu, Educaţia, învăţământul, gîndirea pedagogică din România. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1978, p. 151.

³ Ibidem, p. 152.

⁴ Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Bucureşti, 1991, p. 58.

⁵ Gabriel Moisa, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965-1989, Cluj-Napoca, 2003, p. 62.

⁶ Valer Moga, Unirea din 1918 în istoriografia anilor 1945-1967, în Anul 1918 în Transilvania şi Europa Central-Estică. Contribuţii bibliografice şi istoriografice, Cluj-Napoca, 2007, p. 56.

⁷ Florin Müller, Politică şi istoriografie în România 1948-1964, Cluj-Napoca, 2003, p. 92.

⁸ Livia Dandara, Extirparea ideologică a memoriei naţionale prin falsificarea masivă a trecutului istoric. Experimentul stalinist în varianta Roller: istoria R.P.R. în ediţii succesive, în: Analele Sighet, 6, 1998, p. 574-587.

⁹ Aurel Pentelescu, Mihail Rolller şi stalinizarea istoriogrfiei române în anii postbelici, în: Analele Sighet, 6, 1998, p. 588.

¹⁰ Gabriel Moisa, Istorie şi politică în România comunistă. Note de curs, Oradea, 2008, p. 52.

¹¹  Istoria R.P.R.. Manual pentru învăţământul mediu. Sub redacţia acad. Mihail Roller, Bucureşti, 1952, p. 506.

¹² Apud Ion Zainea, Cenzura istoriei, istoria cenzurtă. Documente (1966-1972), Oradea, 2006, p. 67-68.

¹³ Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost şef de Secţie a CC al PMR, Bucureşti, 1999, p.159-166.

¹⁴ C. Daicoviciu, L. Bányai, V. Cheresteşiu, V. Liveanu, Lupta revoluţionară a maselor- factor hotărâtor în unirea Transilvaniei cu România, în Studii. Revistă de istorie, 11, 1958, nr. 6, p. 21-56.

¹⁵ Vasile Liveanu, 1918. Din istoria luptelor revoluţionare din România, Bucureşti, 1960.

¹⁶  Destrămarea monarhiei austro-ungare 1900-1918. Comunicări pezentate la Conferinţa istoricilor din 4-9 mai 1964 de la Budapesta, Bucureşti, 1964.

¹⁷ M. Constantinescu, L. Bányai, V. Curticăpeanu, C. Göllner, C. Nuţu, Cu privire la problema naţională în Austro-Ungaria (1900-1918), în Destrămarea monarhiei austro-ungare 1900-1918, Bucureşti, 1964, p. 93-189.

¹⁸ Ladislau Bányai, Lupta revoluţionară de eliberare socială şi naţională în Transilvania şi actul Unirii, în Omagiu lui Petre Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 569-575.

¹⁹ P. Constantinescu-Iaşi, L. Bányai, Le rôle des masses populaire dans la constitution et le parachèvement de l’État national roumain, în Revue Roumaine d’Histore, 4, 1965, nr. 4, p. 577-596.

²⁰ Eliza Campus, La lutte pour l’achèvement de l’unité nationale roumaine (1914-1918), în Revue Roumaine d’Histoire,4, 1965, nr. 4, p. 765-790.

²¹ Gabriel Moisa, op. cit., p. 44.

²²  Istoria poporului român, sub redacţia acad. Andrei Oţetea, Bucureşti, 1972, p. 405.

²³  Bibliografia istorică a României. Vol. 1: 1944-1969, p. 202-205.

²⁴ În perioada 1984-1985 au apărut 255 de studii referitoare la unirea Transilvaniei cu România, inserate în volumul VII al Bibliografiei istorice a României, p. 267-275.

²⁵ Desăvârşirea unificării Statului Naţional Român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, sub redacţia Miron Constantinescu, Ştefan Pascu, Bucureşti, 1968.

²⁶ Miron Constantinescu, Prefaţă, în op. cit., p. 1.

²⁷ Ştefan Pascu, Ideea, tendinţele şi lupta pentru unitate a poporului Român; Mişcarea Memorandistă şi lupta pentru unitatea de stat, în op. cit., p. 5-87.

²⁸ Vasile Curticăpeanu, Cultura în sprijinul unităţii de stat, în op. cit., p. 316-352.

²⁹ Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Bucureşti, 1968.

³⁰  Al. Duţu, Însemnări despre rolul cărţii în realizarea statului naţional român, în Revista Bibliologică, 1968, nr. 11, p. 662-663.

³¹ V. Fanache, Semnificaţia unirii (1918) în literatura Transilvaniei, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Philologica, XIII, 1968, nr. 2, p. 3-11.

³² Al Porţeanu, Rolul culturii în realizarea unirii, în Revista bibliologică, 1968, nr. 12, p. 707-709.

³³ Ioan Lupaş, Istoria Unirii Românilor, Bucureşti, 1937.

³⁴ Ştefan Pascu, L’unité de la terre et du peuple roumaine, în Revue de Transylvanie, VII-IX, 1941-1943, p. 325-343.

³⁵ Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, încununarea ideii, a tendinţelor şi luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968, p. 234.

³⁶ Valer Moga, Anul 1918: un traseu istoriografic de nouă decenii, în Anul 1918 în Transilvania şi Europa Central-Estică. Contribuţii bibliografice şi istoriografice, Cluj-Napoca, 2007, p. 17.

³⁷ Ştefan Pascu, Desăvârşirea unităţii de stat a poporului român, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, XI, 1968, p. 79-134; Marea Adunare Naţională de Alba Iulia. 1 Decembrie 1918, în Acta Musei Napocensis, 5, 1968, p. 1-17; La proclamation du droit à l’Autodetermination des Roumains de Transylvanie, în Revue Roumaine d’Histoire, 7, 1969, nr. 6, p. 1037-1049; Însemnătatea şi semnificaţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi a desăvârşirii Unirii, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj Napoca, 21, 1978, p. 7-30; Înfăptuirea marelui idela al poporului român: desăvârşirea unităţii naţional-statale în 1918, în Anuaul Institutlui de Istorie şi Arheologie Cluj Napoca, 27, 1987-1988, p. 21-38.

³⁸ Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. 1, Bucureşti, 1983, p. 9.

³⁹ Ion Clopoţel, Crâmpeie din lupta bănăţenilor pentru unitate naţională în 1918-1919, în Mitropolia Banatului, XVIII, 1968, nr. 1-3, p. 56-64; N. Ghinea, Preotul Avram Imbroane, un luptător bănăţean pentru unirea de la 1 decembrie 1918, în Biserica Ortodoxă Română, XCVI, 1978, nr. 11-12, p. 1314-1317; G. Naghi, Preoţii din Banat în evenimentele anilor 1914-1918, în Mitropolia Banatului, XXVIII, 1978, nr. 10-12, p. 602-612; Vasile Oltean, Remus Faust, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului în vâltoarea luptei pentru desăvârşirea unităţii naţionale, în Mitropolia Ardealului, XXIII, 1978, nr. 7-9, p. 438-444; Mircea Păcurariu, Contribuţia bisericii la realizarea actului unirii de la 1 decembrie 1918, în Biserica Ortodoxă Română, XCVI, 1978, nr. 11-12, p. 7-30; C. Răileanu, Reprezentanţii bisericii ortodoxe române din Banat la Alba Iulia, în Mitropolia Banatului, XXVIII, 1978, nr. 10-12, p. 613-618; Marin Neamţu, Clerici craioveni în slujba idealului unităţii naţionale înfăptuită la 1918, în Mitropolia Olteniei, XXXI, 1979, nr. 4-6, p. 313-319; Al. I. Ciurea, Rolul clericilor, teologilor şi cărturarilor români în epoca făuririi statului naţional unitar român, în Mitropolia  Moldovei şi Sucevei, LXIX, 1983, nr. 10-12, p. 681-785; I. Spiru, Contribuţia clerului pentru înfăptuirea unirii din 1918, în Glasul bisericii, XLII, 1982, nr. 9-12, p. 575-580.

⁴⁰ Gabiel Moisa, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965-1989, Cluj-Napoca, 2003, p. 231

⁴¹ Teodor Pavel, Consideraţii asupra activităţii rolului şi caracterului consiliilor naţionale române din Bihor (nov-dec. 1918), în Apulum, VII, 1969, p. 423-435; Ioan Pleşa, Formarea şi activitatea consiliilor naţionale din judeţul Alba, în luna noiembrie 1918, în Apulum, VII, 1969, p. 385-410; Ion Pogonaru, Traian Blaj, Din activitatea Sfatului Naţional Român din Petroşani în preajma unirii Transilvaniei cu România, în Sargeţia, VII, 1970, p. 175-180; B. Ursu, Lupta populaţiei din judeţul Satu Mare pentru Unire, în Satu Mare. Studii şi comunicări, I, 1969, p. 149-158; Vasile Dragoş, 1918, pe Mureş în sus, în Marisia, V, 1975, p. 383-385; Otto Greffner, Acţiuni cu caracter naţional şi social în anul 1918 în judeţul Arad, în Ziridava, III-IV, 1974, p. 177-185; Pompei Crăciun, Aspecte din lupta maselor populare din judeţul Bistriţa-Năsăud pentru Unirea Transilvaniei cu România (1918), în File de istorie, IV, 1976, p. 390-399; Ioan Tomole, Atitudinea populaţiei sălăjene faţă de actul unirii Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918, în Acta Musei Porolissensis, II, 1978, p. 249-255; Vasile Căpâlnean, Maramureşenii participanţi la înfăptuirea Unirii (1918), în Marmaţia, IV, 1978, p. 197-209; Ioan Muntean, Alegerea delegaţilor bănăţeni pentru Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie, în Tibiscus, V, 1979, p. 349-354; Paul Abrudan, Mircea Stoia, Contribuţii hunedorene la desăvârşirea unităţii de stat a României, în Sargetia, XV, 1981, p. 262-268; Daniela Comşa, Consiliul naţional român din comuna Gheja, în Acta Musei Napocensis, XIX, 1982, p. 501-507; Ion Frăţilă, Vasile Ionaş, Aportul populaţiei din judeţul Hunedoara la Unirea Transilvaniei cu România, în Sargetia, XIV, 1979, p. 455-474; Ioan Mândrea, 1918 în Ţara Făgăraşului, în Cumidava, XII, 1979-1980, p. 281-304; Vasile Zaberca, 1 Decembrie 1918. Delegaţia Caraş-Severinului la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în Banatica, IX, 1987, p. 439-449.

⁴²  Unirea Transilvaniei cu România, Ed. a 2-a, Bucureşti, 1972. Prima ediţie a apărut în 1970, iar ediţia a 3-a în 1978.

⁴³ Gabriel Moisa, op. cit., p. 62.

⁴⁴  Programul Partidului Comunist Român de făuriere a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, 1973, p. 37.

⁴⁵ P. Constantinescu-Iaşi, L. Bányai, Le rôle des masses populaire dans la constitution et dans le parachévement de l’Etat national roumain, în Revue Roumaine d’Histoire, IV, 1965, nr. 3, p. 577-596; Aurel Jiga, Desăvârşirea unificării statului naţional, năzuinţa întregului popor român, în Studii şi materiale. Târgu Mureş, III-IV, 1972, p. 421-436.

⁴⁶ Ion Ardelanu, Lupta maselor populare pentru formarea statului naţional unitar român, în Viitorul social, VII, 1978, nr. 4, p. 631-644; Constantin Botoran, Făurirea statului naţional unitar român, rezultat al luptei maselor populare, în Revista Română de studii internaţionale, XII, 1978, nr. 4, p. 475-486; Mircea Muşat, Decembrie 1918: Vrem să ne unim cu ţara. Asupra unirii, toţi românii de o părere, în Magazin istoric, XII, 1978, nr. 3, p. 6-11; Valeriu Achim, Contribuţia maselor populare, a unor personalităţi maramureşene la înfăptuirea statului naţional unitar român, în Oltenia, III, 1981, p. 169-174; Ion Ardeleanu, Înfăptuirile maselor populare din 918 şi recunoaşterea lor internaţională, în Carpica, XI, 1979, p. 29-40.

⁴⁷ Florea Marin, Contribuţia medicilor, în Tribuna, XXVII, 1983, nr. 48, p. 10.

⁴⁸ E. Roşca-Mălin, Jurişti ardeleni precursori în lupta pentru marea Unire, în Revista Română de Drept, XXIV, 1968, nr. 9, p. 74-83.

⁴⁹ Vasile Popeangă, Lupta corpului didactic din Transilvania pentru realizarea unirii de la Alba Iulia, în Revista de Pedagogie, XVII, 1968, nr. 9, p. 100-106; Gh. Neamţu, A. Fărcaş, Din contribuţia învăţătorilor ardeleni la lupta pentru desăvârşirea unificării satului naţional român, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Psychologia-Paedagogia, XVIII, 1973, p. 125-133; Claudia Cerchez, Câteva consideraţii privind activitatea cadrelor didactice din ţinutul Sibiului în lupta pentru realizarea unităţii naţionale a României, în Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal, XXI, 1981, p. 229-235; Ioan Munteanu, Contribuţia cadrelor didactice din Banat la realizarea Marii Uniri, în Revista de Pedagogie, XXXVII, 1988, nr. 11, p. 58-61; Gh. Neamţu, A. Fărcaş, Dascălii ardeleni militanţi pentru Unire, în Steaua, XXXIX, 1988, nr. 12, p. 8-9.

⁵⁰ Ion Iacoş, Intelectualitatea – componentă organică a mişcării naţional-populare pentru Unire, în Anale de istorie, XXXIV, 1988, nr. 5, p. 53-71.

⁵¹ Constantin Corbu, Contribuţia ţărănimii la făurirea Marii Uniri din 1918, în Anale de istorie, XXXIV, 1988, nr. 5, p. 36-52.

⁵² Constantin Stan, Contribuţii ale studenţilor români la Marea Unire (1916-1918), în Anuarul Institului de Istorie şi Arheologie. Iaşi, XXV, 1988, nr. 2, p. 227-237.

⁵³ Silviu Ioanid, Contribuţia universitarilor din Bucureşti şi Iaşi la unirea Transilvaniei cu România, în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, XVIII, 1969, nr. 1, p. 51-72; Scarlat Porcescu, Contribuţii aduse de slujitorii bisericeşti din arhiepiscopia Iaşilor la făurirea statului naţional unitar român, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LIV, 1978, nr. 9-12, p. 685-714; Eugenia Rodica Anghel; Gheorghe Buzatu, Universitatea din Iaşi şi Unirea Transilvaniei cu România, în Cronica, XVIII, 1983, nr. 45, p. 2; Ionel Bejenaru, Ardealul ne cheamă, cu inima plină de dor... Botoşanii şi Marea Unire, în Hierasus, VI, 1986, p. 151-155; Petre Popa, Relaţiile zonei Argeş-Muscel cu Transilvania. Contribuţii argeşene la Marea Unire din 1918, în Studii şi cercetări. Câmpulung Muscel, III, 1984, p. 9-14.

⁵⁴ Augustin Deac, Contribuţia clasei muncitoare la făurirea statului naţional unitar român, Bucureşti, 1986, p. 12.

⁵⁵ Alexandru Porţeanu, Les socialistes roumains dans la lutte pour l’indépendence, la souveranité et l’unité nationales, în Revue Roumaine d’Histoire, XVI, 1977, nr. 3, p. 423-438.

⁵⁶ L. Bányai, Al. Porţeanu, Lupta mişcării muncitoreşti transilvănene pentru făurirea statului naţional unitar, în Lupta de clasă, XLVIII, 1968, nr. 11, p. 40-48; Ioan Cicală,  Desăvârşirea unităţii politice – factor important al închegării forţelor proletariatului român, în Anuarul Institului de Istorie. Cluj, XI, 1968, p. 135-157; Augustin Deac, Mişcarea muncitorească şi socialistă – factor important al luptei pentru formarea statului naţional unitar român, în Analele Institutului de Istorie a Partidului, XIV, 1968, nr. 6, p. 3-10; Ioan Gall, Lupta muncitorimii din Transilvania – factor de seamă în pregătirea înfăptuirii Unirii de la 1 decembrie 1918, în Acta Musei Napocensis, V, 1968, p. 293-309; Vasile Liveanu, Mişcarea socialistă şi unirea Transilvaniei cu România, în Lupta de clasă, XLVIII, 1968, nr. 11, p. 49-59; Alexandru Porţeanu, L’aport du mouvement ouvrier et socialiste de Transylvanie au parachevément de l’unité de l’Etat national roumain, în Revue Roumaine d’Histoire, VII, 1968, nr. 6, p. 1007-1036; I. Gheorghiu, I. Coman, Contribuţia mişcării socialiste din Transilvania la pregătirea şi desfăşurarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, în Analele Universităţii din Bucureşti. Istorie, XVIII, 1969, nr. 1, p. 113-120; Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, 1918. Socialiştii români în fruntea luptei maselor pentru heierea procesului de formare a statului unitar, în Anale de istorie, XXI, 1975, nr. 6, p. 45-57; Ioan Dan, Gheorghe Pârvulescu, Mişcarea muncitorească din România şi lupta pentru făurirea statului naţional unitar român, în Ziridava, VII, 1977, p. 81-95; Gheorghe Unc, Aportul mişcării muncitoreşti şi socialiste la unirea Transilvaniei cu România, în Ziridava, VII, 1977, p. 67-80; Nicolae Jurca, Contribuţia socialiştilor la făuirea statului naţional unitar român, în Transilvania, XII, 1983, nr. 11, p. 8-10; Vasile Crişan, Clasa muncitoare în lupta pentru desăvârşirea unităţii statului naţional român, în Anale de istorie, XXXIV, 1988, nr. 5, p. 17-35; Nicolae Jurca, Mişcarea muncitorească şi socialistă din România în lupta pentru înfăptuirea idealului unităţii naţionale, în Transilvania, XVII, 1988, nr. 11, p. 12-15; Marin Oprea, Socialiştii români şi marea unire, în Tribuna , XXXII, 1988, nr. 48, p. 11.

⁵⁷ Constantin Nuţu, Partidul Naţional Român din Transilvania şi problema Unirii, în Studii. Revistă de istorie, XXI, 1968, nr. 6, p. 1009-1037; Alexandru Porţeanu, Partidul Naţional Român din Transilvania – factor de seamă în lupta pentru făurirea Marii Uniri, în Revista de Istorie, XLI, 1988, nr. 11, p. 1043-1065.

⁵⁸ Alexandru Roz, Vasile Goldiş, eminent pedagog, patriot, luptător înflăcărat pentru înfăptuirea Marii Uniri, în Revista de Pedagogie, XXXVII, 1988, nr. 11, p. 62-64; Ion Şendrulescu, Activitatea lui Vasile Goldiş pentru unirea Transilvaniei cu România, în Studii şi articole de istorie , XIII, 1969, nr. 13, p. 41-52; Gh. Şora, P. Ardelean, Vasile Goldiş, luptător democrat pentru unirea Transilvaniei cu România, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historica, XIII, 1968, nr. 2, p. 41-51; Marcel Ştirban, Vasile Goldiş în cetatea Marii Uniri, în Crisia, XV, 1985, p. 333-336.

⁵⁹ Gheorghe Şora; Gheorghe Unc, Figuri luminoase ale Marii Uniri – Vasile Goldiş, în Magazin istoric, 1979, nr. 12, p. 17-20.

⁶⁰ Vasile Netea, Lupta emigraţiei transilvănene pentru desăvărşirea unităţii de stat a României, în Studii. Revistă de istorie, XXI, 1968, p. 1145-1163.

⁶¹ Florin Constantiniu, Ion Stanciu. Sprijinul şi lupta românilor din străinătate pentru cauza unităţii româneşti (1914-1918), în Revista de istorie, XXIX, 1979, nr. 12, p. 1873-1887; Eugen Hulea, Despre contribuţia voluntarilor români la înfăptuirea unirii, în  Apulum, XIV, 1976, p. 343-363; Petre Teleagă, Contribuţia voluntarilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina la lupta pentru desăvârşirea unităţii statului naţional român, în Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară, VI, 1973, p. 136-162; Constantin Stan, Contribuţia românilor aflaţi peste hotare la înfăptuirea idealului naţional, în Acta Musei Porolissensis, XII, 1988, p. 621-634.

⁶² Dumitru Zaharia, Constituirea legiunii române din Italia, rolul şi importanţa sa istorică, în Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, Bacău, 1979, p. 105-128.

⁶³ Ion Nicoară, Braşovenii în fruntea românilor din S.U.A. pentru desăvârşirea procesului de unitate naţională şi politică de la 1 decembrie 1918, în Cumidava, VIII, 1974-1975, p. 169-180; Ion Stanciu, Opinia publică din Statele Unite ale Americii şi Unirea (1914-1918), în Transilvania, VII, 1978, nr. 12, p. 40-43; N. Streza, Contribuţia românilor din S.U.A. la Unirea Transilvaniei cu România, în Mitropolia Ardealului, XXIII, 1979, nr. 10-12, p. 781-789; Vladimir Diculescu, Românii din America şi desăvârşirea unităţii statului naţional român, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie. Cluj-Napoca, XXIII, 1980, p. 335-344; Eugen Lazăr, Românii din America în sprijinul luptei poporului nostru pentru unitate naţională, în Crisia, X, 1980, p. 633-648; Constantin Stan, Aspecte privind activitatea românilor americani în sprijinul înfăptuirii Marii Uniri, în Românii în istoria universală. Vol. III, Partea I, Iaşi, 1988, p. 651-556.

⁶⁴ Ioan Nistor, Acţiunile emigraţiei şi prizonierilor români din Italia, în Tribuna, XXII, 1978, nr. 27, p. 6; Ioan Şerban, Istoricul Legiunii române din Italia (1918-1919), în Apulum, XVIII, 1980, p. 495-528; Ştefan Delureanu, Voluntari români în Italia şi idealul reîntregirii naţionale, în Tomis, XXIII, 1988, nr. 8, p. 13.

⁶⁵ Luchian Deaconu, Documente din colecţiile muzeului Olteniei referitoare la activitatea desfăşurată de românii aflaţi în Franţa în spijinul procesului de formare şi recunoaştere internaţională a statului naţional unitar român, în Oltenia, II, 1980, p. 155-161.

⁶⁶ Traian Rus, Contribuţii privind lupta românilor transilvăneni şi bucovineni aflaţi în Rusia şi S.U.A. pentru unitate naţională, în Revista arhivelor, LXV, 1988, nr. 4, p. 368-375.

⁶⁷ Viorica Moisuc, Tratatul de la Trianon – consacrare internaţională a legitimităţii unirii Transilvaniei cu România, în Anale de istorie, XXII, 1976, nr. 3, p. 44-57.

⁶⁸ Nicolae Fotino, Ion Calafeteanu, La consécration internationale de la grande union, în Revue roumaine d’histoire, XVII, 1978, nr. 4, p. 631-649.

⁶⁹ Valeriu Florin Dobrinescu, Diplomaţia României şi Marea Unire din 1918, în Vatra, XVIII, 1988, nr. 12, p. 10; Ioan Oprea, Activitatea politico-diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a Unirii Transilvaniei cu România, în Revista de istorie, XL, 1987, nr. 11, p. 1111-1125, nr. 12, p. 1199-1203; Ion Agrigoroaiei, Marea Unire şi activitatea diplomaţiei româneşti, reflectată în presa din Iaşi, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie. Iaşi, XXV, 1988, nr. 2, p. 91-117.

⁷⁰  România şi conferinţa de pace de la Paris 1918-1920. Triumful principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983.

⁷¹  Consiliul Naţional Român din Blaj (noiembrie 1918-ianuarie 1919). Protocoale şi acte. Vol. I-II, Cluj-Napoca, 1978-1980.

⁷² Ioan Silviu Nistor, Contribuţii mureşene la Marea Unire din 1918, Cluj-Napoca, 1981.

⁷³ Cornel Grad, Doru Goron, Ernest Wagner, Consilii şi gărzi naţionale române în Sălaj în anul 1918. Contribuţii documentare, în Acta Musei Porolissensis, XII, 1988, p. 469-619.

⁷⁴ Ion Dumitru-Snagov, Alte noi pagini din arhiva Marii Uniri – documente din Vatican, în Revista arhivelor, LXV, 1988, nr. 4, p. 399-413; Documente străine inedite despre 1 Decembrie 1918, în Magazin istoric, XXII, 1988, nr. 12, p. 28-32.

⁷⁵  1918 la români. Vol. I-X, Bucureşti, 1983-1989.

⁷⁶ Toader Buculei, Clio incarcerată. Mărturii şi opinii privind destinul istoriografiei româneşti in epoca totalitarismului comunist, Brăila, 2000; Gabriel Moisa, Op. cit.; Istorie şi propagandă istorică în România 1945-1989, Oradea, 2002; Nicolae Ceauşescu şi proiectul Tratatului de Istoria României, în „Arhiva someşană”, III, 2004, p. 295-308; Corina Teodor, Discurs istoric şi ideologie politică în "Studii şi materiale de istorie medie" (1956-1962), în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, VIII-IX, 2005-2006, p. 348-356; Mihai-Ştefan Ceauşu, Miturile istorice în ideologia comunistă "Epocii Ceauşescu", în: Totalitarism: ideologie şi realitate socială în România şi RDG. Totalitarismus: Ideologie und soziale Wirklichkeit in Rumänien und in der DDR, Iaşi, 2006, p. 203-212; Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, 2007; Gabriel Moisa, Alienarea istoriei în România regimului Nicolae Ceaușescu, în Experimentul Piteşti, Piteşti, 2007, p. 307-313; Despre manipularea istoriografiei în comunism, în Studii de istoriografie românească, Cluj-Napoca, 2008; Un deziderat istoriografic ceauşist mereu amânat: "Tratatul de Istoria României", în „Transilvania”, XXXVIII, 2009, nr. 2, p. 89-96; Gheorghe Firczak, Un deziderat istoriografic ceauşist mereu amânat: "Tratatul de Istoria României", în „Perspective istorice”, 2010, nr. 1, p. 105-110; Gheorghe Gorun, Hadrian G. Gorun; Istorie şi politică. Instrumentalizarea şi mitizarea istoriei în România comunistă, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii "Constantin Brâncuşi". Secţiunea litere şi ştiinţe sociale”, 2010, nr. 3, p. 89-104; Cristina Roman, Directive politice privind tratarea istoriei României în vederea celui de al XV-lea Congres internaţional de istorie, august 1980, în „Arhivele totalitarismului”, XIX, 2011, nr. 1-2, p. 203-214; Gabriel Moisa, Istoriografie şi politică în România comunistă sau despre instrumentalizarea istoriei. Câteva studii de caz, în România comunistă: istorie şi istoriografie. Analize istorice, Cluj-Napoca, 2012, p. 144-194; Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Bucureşti, 2010, 423 p.

⁷⁷ Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, 2000, p. 81.