Dr. Iulia-Maria Puie*
bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Ion Rațiu este o altă personalitate politică și culturală care a ales ca biblioteca și colecția lui de documente să fie donate Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. Acestea se găsesc într-o sală care îi și poartă numele și sunt puse la dispoziția tuturor cercetătorilor. Ion Raţiu s-a născut la Turda în data de 6 iunie 1917 şi a murit la 83 de ani, în data de 17 ianuarie 2000 la Londra. A fost gazetar, scriitor, om politic şi om de afaceri. Studiile liceale le-a început la Liceul Regele Ferdinand din Turda, apoi s-a transferat la Cluj, la Liceul George Bariţ. În anul 1934 a început cursurile la Facultatea de Drept din Cluj, pe care le-a finalizat în 1938. În acelaşi an s-a angajat ca avocat stagiar la cabinetul de avocatură a doctorului Ionel Pop. După doi ani, în 1940 a decis să plece în Anglia pentru a se specializa şi a-şi continua studiile. Astfel, în 1943 a obţinut diploma de doctor în ştiinţe politice la Universitatea Cambridge. În timpul cât a stat în Anglia, acesta a deţinut funcţia de Cancelar diurnist la Legaţia română din Londra. O altă funcţie de mare importanţă şi onoare a fost cea de Corespondent la Paris al International News Service, pe perioada Conferinţei de Pace de la Paris, din 1947.1
Timpul petrecut în străinătate i-a oferit acestuia ocazia de a-și dovedi nu doar talentul politic și literar, ci și cel de economist și întreprinzător. Astfel, a întemeiat o companie comercială, J-R. Shipping Co. Ltd în Anglia, în anul 1957 şi a fost fondator şi administrator delegat al liniei de vapoare Regent Laine, care a funcţionat în perioada 1963-1975. Bineînţeles, ascensiunea sa economică nu l-a ținut pe loc de la activitatea culturală și politică, și în perioada 1953-1985 a fost ales Preşedinte al Federaţiei Internaţionale a jurnaliştilor Liberi, iar în 1991 a fost numit membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din România. Un an mai târziu, în 1992, alături de Corneliu Coposu a fost numit preşedinte de onoare al Fundaţiei Iuliu Maniu.
Ion Rațiu nu a încetat nicio clipă să lupte pentru afirmarea și popularizarea chestiunii românești peste tot în lume. În acest scop a întemeiat Catedra de Studii româneşti, la Universitatea Georgetown, din Washington DC, SUA, fapt care i-a adus titlul de preşedinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, în 1984. Pe lângă acestea, a fost fondator şi director al publicaţiei Românul liber, care a apărut în 1985 și fondator al ziarului Cotidianul.
Despre Ion Rațiu toți cei care l-au cunoscut își amintesc cu o deosebită considerație, apreciere, drag, respect și admirație. Una dintre fostele lui colaboratoare de la biroul său de acasă, Doina Călin, mărturisea pentru Rodica Bogdan și Mara Ștefan că „în fiecare dimineață, indiferent cât este de grea și de încărcată ziua care urmează, o întâmpină cu un zâmbet și cu plăcerea de a începe o nouă zi, ceea ce pentru cei din jur este foarte tonifiant.” De asemenea, ordinea și organizarea desăvârșită a tuturor actelor și documentelor cu care lucrează este o explicație a eficienței cu care își desăvârșește activitățile. Despre el se mai spune că a fost o persoană deosebit de înțelegătoare și îngăduitoare, dar în același timp foarte fermă. El nu ezita a spune direct, clar și concis care îi sunt cererile, așteptările, exigențele, asta bineînțeles în atribuțiile în care era sigur asupra a ceea ce trebuie făcut. Pe de altă parte, nu era o persoană care să se sfiască să își consulte colaboratorii, colegii, chiar și subalternii în anumite chestiuni, ba chiar, multe decizii le lăsa pe deplin la latitudinea acestora. Acest fapt denotă sufletul său bun și deplina încredere pe care o avea în oamenii din jurul său.2
Ion Rațiu a fost una dintre puținele persoane ale vremii sale care se poate mândri cu faptul că a cunoscut personal mai mulți oameni de stat, atât români cât și din alte țări europene, ba chiar de dincolo de ocean. Astfel, după cum chiar marele om mărturisește, înainte de plecarea din România, la jamboreea cercetașilor de la Sibiu a avut ocazia de a-l întâlni pe Regele Carol al II-lea. De asemenea, pe Regina Maria, alături de Prințul Nicolae și Principesa Ileana, i-a cunoscut foarte bine, ba chiar a păstrat legătura cu ei și pe timpul exilului. De aici, faptul că a fost în relații apropiate cu Regele Mihai, este mai mult decât evident. Pe lângă aceștia, în perioada tinereții, deși nu a fost niciodată interesat într-un mod aparte de politică, a ajuns a-i cunoaște destul de bine pe majoritatea liderilor partidelor politice, precum și pe alți oameni de cultură ai vremii sale.3
Contactul lui Ion Rațiu cu politica a venit, în mare parte, datorită poziției pe care el a ocupat-o în armată. În perioada 1938-1939, în care a fost concentrat pe zona Săcășeni, la granița cu Ungaria, deja fusese numit elev plutonier și era însărcinat cu Tragerile din Regimentul 31 Artilerie. După această etapă a vieții sale, Viorel Virgil Tilea, care era unchiul său și Ministru Plenipotențiar, în 1940, imediat după întoarcerea din Londra, i-a propus acestuia să intre în Ministerul de Externe. Tânărul a acceptat, astfel că în luna aprilie a aceluiași an a și fost trimis la Londra. Deși la început a mărturisit că nu a fost foarte activ, ci s-a concentrat pe învățarea lucrurilor care trebuiau făcute, momentul pierderii Basarabiei i-a trezit acestuia conștiința națională și a început să fie foarte activ pe plan politic. În exil a organizat „Asociația Studenților Români din Marea Britanie”, care l-a avut ca președinte pe Arhiepiscopul de Canterbury, iar mai apoi „Societatea Studenților și Tineretului din Europa Centrală și de Răsărit”. În acest fel a ajuns să fie foarte apropiat de primul ministru al Guvernului din exil al Poloniei, dar și să-i cunoască pe Winston Churchill și Charles de Gaulle, sau alți membri ai familiilor regale olandeze și iugoslave. Cu Regele Petru al Iugoslaviei chiar a fost coleg de studenție la Cambridge pe timpul războiului.4
Personalitățile marcante pe care le-a cunoscut, așa cum am mai spus, nu au fost doar cele de pe teritoriul Europei. Ion Rațiu a mărturisit în amintirile sale că ajuns să aibă contact și colaborări cu toți miniștrii, prim-miniștrii și președinții americani, mai puțin cu Eisenhower. Acesta a fost singurul cu care nu s-a cunoscut personal. Cu Richard Nixon în schimb, nu doar că s-a întâlnit de mai multe ori, dar a și rămas în relații apropiate și de prietenie, chiar și după întoarcerea sa în România. La fel de apropiată a fost și relația cu Jack Kennedy, personaj cu care Ion Rațiu mărturisea că s-ar fi putut numi chiar prieten, precum și cu Jimmy Carter, pe care la cunoscut încă de pe vremea când era fermier. Aceeași relație apropiată a avut-o și cu Ronald Reagan, precum și cu George Bush.5 În perioada în care a locuit dincolo de granițele țării sale natale, Ion Rațiu a reușit să se facă ascultat și remarcat în cercurile politice și culturale înalte.
Ion Rațiu a fost una dintre personalitățile care a deplâns profund pierderea Basarabiei, pe care, fără niciun dubiu și ezitare o numea pământ românesc. În permanență a susținut că aceasta trebuie recâștigată, iar România trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a-și recăpăta teritoriile pierdute. Vedea situația României și Moldovei precum cea a Germaniilor de Est și de Vest și considera că oamenii politici au făcut o mare greșeală când au recunoscut independența teritoriului ce a fost rupt din țara mamă.
După căderea comunismului, Ion Rațiu a fost una dintre personalitățile marcante ale scenei politice. Din păcate, nu a reușit să treacă mai departe de funcția de candidat la președinția României, el pierzând alegerile în favoarea lui Ion Iliescu. Acest lucru, probabil, s-a datorat și felului său sincer și ferm de a fi, dar și contracandidaților săi care au știut cum să folosească schimbarea de regim în avantajul personal. A deplâns că o dată cu căderea comunismului, a fost înlăturat doar conducătorul, nu și instituțille regimului și instrumentele acestuia.6
Ion Alexandru Ghika, spunea despre Ion Rațiu că este un om politic prin definiție și așa va rămâne pentru totdeauna, pentru că la scara umanului și a posibilităților sale a corespuns relațiilor de necesitate corespunzătoare timpului. De asemenea, el era de părere că nu se poate vorbi despre domnul Rațiu fără a se lua în considerare perioada de exil. Considera că este de-a dreptul fermecător că Ion Rațiu a rămas întotdeauna un refugiat politic. Chiar și după revenirea sa în România, tot un refugiat politic a fost, acest lucru fiind vizibil mai ales prin reacția unei părți a publicului față de candidatura sa la președinție.7
Ion Rațiu nu a fost doar un om politic extraordinar, un bun diplomat, inteligent, harnic, serios și perseverent, ci a fost și o persoană artistică și sensibilă. Acest lucru este recunoscut chiar de către el într-un interviu, în care a mărturisit că este foarte activ din punct de vedere fizic, este pasionat de muzică și pictură. Dragostea sa pentru pictură i-a fost lăsată moștenire de către mama sa, care a fost pictoriță și de aceea, ori de câte ori simţea mirosul de uleiuri și vopsele se simţea ca și cum ar fi din nou în preajma ei. Din acest motiv, fiind mereu pasionat de frumos, a întreținut o minunată grădină de flori în jurul casei sale, de care se ocupa cu ajutorul dragii lui soții.8
A fost un om care a iubit tineretul, a crezut în el și în puterea lui schimbătoare. Pentru Ion Rațiu generația „de mâine” era generația care poate schimba România și care o putea duce pe calea evoluției, pe calea Occidentului. Acest lucru l-a afirmat atât în discursurile și interviurile sale, cât și în cartea sa, România de azi, pe care a publicat-o în 1975 și care se încheie cu fraza „O transformare, o schimbare radicală a istoriei României va surveni prin tineret”.
Ion Rațiu a lăsat în urma sa o imensă comoară culturală, nu doar prin cărțile pe care le-a scris, ci și prin ideile sale, prin viziunea sa și învățăturile pe care le-a transmis mai departe celor din jurul său. Cartea sa, Policy for the West, care a apărut în 1956, a fost la scurt timp socotită lectură obligatorie pentru toți oamenii politici. Datorită acestei lucrări și a ideilor pe care le-a pomovat în cuprinsul ei, a atras atenția marelui om de stat Dean Acheson, care l-a invitat să țină un lung șir de conferințe și prelegeri în Statele Unite.9
Alături de sala dedicată lui Ion Rațiu, în cadrul bibliotecii, se găsește sala Adrian Marino, o sală care găzduiește și întreaga moștenire de cărţi, volume și documente ale acestuia. Despre Adrian Marino știm că a fost, așa cum el singur în Epilogul, la Biografia ideii de literatură, volumul 6, s-a prezentat, un critic de idei și un ideolog. Ioan Bogdan Lefter de asemenea l-a numit „unul dintre intelectualii cei mai pasionați” pe care i-a întâlnit, pasionat de idei, de dinamica ideilor și spectacolul pe care acestea îl crează.10 S-a născut la data de 5 septembrie 1921 în Iaşi într-o familie macedo-română, fiind fiul inginerului Nicolae Marino şi al Ecaterinei Zadig. Studiile primare şi liceale le-a desfăşurat la Iaşi, unde a urmat Liceul Militar şi apoi Seminarul Pedagogic. Mai apoi a început cursurile la Facultatea de Litere din acelaşi oraş, dar şi-a continuat şi finalizat studiile la Universitatea din Bucureşti. În capitală a ales să-și desfășoare şi studiile doctorale, pe parcursul cărora a lucrat şi s-a documentat sub îndrumarea lui George Călinescu. Rezultatele muncii sale depuse s-au concretizat în lucrarea Viaţa lui Alexandru Macedonski, care în 1976 a fost premiată de Academia Română11.
După ce şi-a finalizat studiile, a avut ocazia să lucreze ca asistent la Catedra de Istoria Literaturii Române Comparate, în perioada 1946-1948. La scurt timp după ce şi-a început activitatea în mediul academic, a decis să îşi facă şi debutul în publicistică. Pentru început a ales o colaborare cu publicaţiile Jurnalul literar, Revista Fundaţiilor Regale şi Naţiunea. Din păcate, ascensiunea sa literară şi publicistică a fost brusc întreruptă din cauza regimului politic din România. Faptul că în anii lui de tinerețe a ales să facă parte din organizația de tineret a Partidului Național Țărănesc, i-a adus urâte reacții din partea comunismului. Astfel, în anul 1949 a fost arestat şi încarcerat, fiind deţinut politic până în anul 1957, când s-a ordonat deportarea lui în Bărăgan pentru încă şase ani.12 Calvarul său s-a încheiat în 1966 când a fost eliberat. Pentru că soția sa era din Cluj, a decis să se stabiliească în acest frumos oraș pentru restul zilelor sale. Din mărturiile sale, reiese că nu a avut niciodată o simpatie aparte față de acest oraș, doar că împrejurările l-au adus aici.13 Încetul cu încetul, şi-a propus să-și reia vechile activităţi, astfel că primul pas pe care l-a făcut a fost revenirea la publicistică. A avut în acest domeniu o activitate impresionantă, iar ca rezultat al numeroaselor lui călătorii de studii în străinătate a publicat în ţări precum Spania şi Franţa. De asemenea, fiind şi o victimă a regimului comunist a susţinut în multe din lucrările sale orientarea spre democraţie şi spre Occident. Adrian Marino a văzut în scena intelectuală internațională cel mai firesc spațiu de manifestare, dar fiind conștient de intoleranța regimului față de foștii deținuți politic, a ales o soluție de compromis. Cu toate acestea, a fost cea mai bună variantă de a-și propaga ideile și dorințele sale pentru țară. Astfel, în anul 1973, sub egida Editurii Univers, a fondat și coordonat Cahiers roumains d'etudes litteraires. Aceasta publicație era redactată în mai multe limbi de circulație internațională, astfel încât să poată fi accesată de cercetătorii din cât mai multe spații. Ea era periodic distribuită și în străinătate, astfel că în scurt timp a devenit o referință românească în domeniu.14 Pe lângă toate aceste acțiuni ale sale, a fost și autor al mai multor volume de lucrări proeuropene şi proliberale, cum sunt Pentru Europa, Politică şi cultură sau Revenirea în Europa.
După evenimentele din 1989, Marino a înțeles că singura cale de a ieși din continua oscilare între extremele care și-au revendicat puterea în România, este dacă societatea românească va adopta un discurs politic nou, care abordează în mod pragmatic problema tranziției spre o societate democratică.15 Astfel el a încurajat orientarea spre Europa. În viziunea lui Adrian Marino, Europa nu era o ideea abstractă, o construcție pur ideologică, ci o realitate vie și combativă. Ea reprezenta „prin excelență, o ideologie și o idee politică activă, afirmată în mod deschis și fără inhibiții”.16 În viziunea gânditorului român Europa echivalează cu prima schimbare de paradigmă din istoria culturii și civilizației Tărilor Române, deoarece se trece de la mentalitatea tradițională, arhaică, patriarhală și feudală, la un ideal european iluminat. Adrian Marino numește această trecere drept „prima ideologie activă și coerentă, în toate provinciile românești”.17 El a fost unul dintre primii oameni de cultură români care au militat pentru revenirea României în Europa, iar prin cele două texte manifest, Pentru neopașoptism și Actualitatea ideologiei culturale pașoptiste, publicate în 1998 în numerele 60 și 61 ale Sferei politicii, și-a demonstrat adeziunea la principiile revoluției pașoptiste și pornind de la adeziunile acesteia a încercat să propună un nou proiect politic, adaptat la condițiile actuale, moderne. El numea acest nou model drept neopașoptism.18
Lucrările lui au fost deosebit de admirate şi apreciate, atât de către cei din România, cât şi de către celelalte ţări europene, ba chiar şi unele state de dincolo de ocean, au privit cu ochi buni creaţiile lui literare şi publicistice. Datorită acestor merite şi realizări ale sale, de numeroase ori a fost participant şi invitat la numeroase congrese şi colocvii ale Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, atât în Europa cât şi peste Atlantic, la Congresul asupra Iluminismului sau Colocviul asupra expresionismului.
În postura sa de critic al ideilor a susținut reconstinuirea partidului din care făcuse parte prin articole publicate în ziarul Dreptatea și mai apoi în ziarul Cotidianul, înființat de Ion Rațiu. Prin tot ceea ce el scria promova gândirea liberală, eliminarea structurilor și mentalităților comuniste din societatea românească și democrația. Politic propriu-zis nu a mai activat, ci a ales să se fixeze pe aspectul teoretic al ideilor și să își afirme în mod constant și insistent opțiunea liberală. El era foarte încrezător în liberalism, ba chiar se considera a fi un intelectual neopașoptist de tip iluminist-liberal și susținea orientarea României spre Occidentul democratic și liberal.19
În anul 1999, fiind un adept al lucrului bine făcut, precum și al ideii de finalizare a muncii începute, a încheiat lucrarea în șase volume, Biografia ideii de literatură. Această operă e rezultatul unei munci care s-a desfășurat timp de un deceniu, a consacrat sfârșitul carierei criticului literar, dar și îndeplinirea promisiunii și dorinței de a fi un critic al ideilor politice.20
Scrierile lui Adrian Marino au depășit întotdeauna spațiul literaturii și au inclus și critica, istoria și teoria literară. Talentul său în materie de literatură şi creaţie, pe lângă numeroase aprecieri i-a oferit şi un loc binemeritat de membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari şi în Modern Language Association of America. România a apreciat enorm de mult activitatea sa literară, precum şi eforturile depuse de Adrian Marino în încercările sale de a aduce ţara pe cale democraţiei, precum şi promovarea valorilor noastre dincolo de graniţă. Ca semn de recunoştinţă, dar şi de apreciere a valorii sale, a primit premiul „Bogdan Petriceicu Haşdeu” al Academiei Române şi de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor. După ce a părăsit istoria literară Marino s-a consacrat hermeneuticii ideilor literare, domeniu în care poate fi considerat un fondator pe plan naţional.21
Adrian Marino a fost cel mai tradus critic literar român, lucrările lui putând fi consultate în engleză, franceză, germană, sârbă şi maghiară. Volumele pe care acesta le-a publicat sunt Viaţa lui Alexandru Macedonski, o monografie care a apărut în 1966, iar un an mai târziu a fost completată cu Operele lui Alexandru Macedonski, Introducere în critica literară, care a fost publicată în 1968, Modern. Modernism. Modernitate, în 1970, Dicţionar de idei literare, în 1973, Critica ideilor literare un an mai târziu, Ole Espana, care sunt note de drum şi au fost publicate în 1974, Carnete europene în 1976, Prezenţe româneşti şi realităţi europene, un jurnal intelectual care a apărut în 1978, Hermeneutica lui Mircea Eliade, în 1980, Biografia ideii de literatură, care sunt studii literare ce au apărut în 1991 şi Cenzura în România, care a fost publicată în anul 2000.22
Pentru încheiere, cred că cele mai potrivite cuvinte sunt cele expuse de Ioan Bogdan Lefert în cartea sa: „O dată cu dispariția lui Adrian Marino, cultura română a pierdut o mare personalitate, un autor de o excepțională valoare. Prezența sa publică era efervescentă, dinamizând marile dezbateri de idei ale perioadei. (...) Omul s-a dus, dar opera sa, ideile sale rămân și vor continua să dinamizeze confruntările de idei ale acestei agitate tranziții spre democrație, în care mai sunt încă multe bătălii de dus.”23
Bibliografie :
- Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000
- Personalităţi clujene (1800-2007). Dicţionar ilustrat, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007
- Bogdan, Dan, În așteptarea redeșteptării. Convorbiri cu Ion Rațiu, Editura Scripta, București, 1994
- Bogdan, Rodica; Ștefan, Mara, Ion Rațiu. Întoarcerea din exil, Editura Festina, București, 1993
- Diaconescu, Romulus, O lume a dialogului, Editura Cartea Românească, 1998
- Coord. Ilis, Florina, Adrian Marino. În căutarea ideii de libertate și cenzură. Studii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011
- Lefter, Ioan Bogdan, Adrian Marino: un proiect pentru cultura română. Analize și evocări, Editura Aius PrintEd, Craiova, 2006
- Coord. Păcurariu, Dim., Dicţionar de literartură română, Scriitori, reviste, curente, Editura Univers, Bucureşti, 1979
- Sasu, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, Vol. II, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006
________________________________
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* Email: iulia.puie@bcucluj.ro
1 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 276.
2 Rodica Bogdan, Mara Ștefan, Ion Rațiu. Întoarcerea din exil, Editura Festina, 1993, București, p. 13.
4 Rodica Bogdan, Mara Ștefan, op. cit., p. 17.
7 Rodica Bogdan, Mara Ștefan, op. cit., pp. 30-31.
9 Dan Bogdan, În așteptarea redeșteptării. Convorbiri cu Ion Rațiu, Editura Scripta, București, 1994, p. 7.
10 Ioan Bogdan Lefter, Adrian Marino: un proiect pentru cultura română. Analize și evocări, Editura Aius PrintEd, Craiova, 2006, p. 11.
11 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 193.
12 Ioan Bogdan Lefter, op. cit., p. 15.
13 Romulus Diaconescu, O lume a dialogului, Editura Cartea Românească, 1998, p. 28.
14 Ioan Bogdan Lefter, op. cit., p. 28.
15 Florina Ilis, Adrian Marino în căutarea ideii de libertate și cenzură în România, în Coord. Florina Ilis, Adrian Marino. În căutarea ideii de libertate și cenzură. Studii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011, p. 45.
16 Alex Goldiș, Adrian Marino: de la ideea de Europa la ideea de libertate, în Coord. Florina Ilis, Adrian Marino. În căutarea ideii de libertate și cenzură. Studii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011, p. 10.
18 Florina Ilis, op, cit., p. 43.
19 Ioan Bogdan Lefter, op. cit., p. 16.
20 Florina Ilis, op. cit., p. 41.
21 Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Vol. II, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 55.
22 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 193.
23 Ioan Bogdan Lefter, op. cit., p. 68.
