Lect. univ. dr. Florina Ilis*
şef serviciu - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Personalitatea profesorului Octavian Șchiau (1930-2013) este binecunoscută generațiilor de studenți care i-au audiat cursurile la Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai. Filolog, cercetător al literaturii românești medievale, director al Institutului de Lingvistică și Istorie Literară Cluj (1976-1990), profesor, dar și decan al Facultății de Filologie din Cluj, apoi, după 1990, profesor la Alba-Iulia, unde a dezvoltat studiul literaturii vechi, Octavian Șchiau și-a dedicat întreaga viață studiului și cercetării literaturii române. A predat, începând cu 1954, timp de aproape un deceniu, limba română la Leipzig, precum și la Tübingen.
Fotografie preluată din site-ul Uniunea Scriitorilor Cluj
http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii_membrii_817_SCHIAU-Octavian.html
Cu profesorul Octavian Șchiau ne-am întâlnit chiar din primul semestru al celui dintâi an de facultate la cursul de Literatura română veche. Aveam puține cunoștințe despre cronicari, iar interesul meu pentru literatura română veche fusese influențat de poetul Mihai Eminescu despre care știam cât de mult admira limba veche și-nțeleaptă. Ca toți tinerii de vârsta mea, preferam, totuși, literatura contemporană, purtam blugi și mă dădeam în vânt după poezia optzecistă. Comunismul își trăia agonia celor din urmă ani și, în umbra grea a cenzurii tot mai otrăvitoare, credeam că literatura autentică, adevărată, nu era cea veche, a cronicarilor, ci se ascundea printre miile de fișe din sertarele de fișiere frumos rânduite în Sala Cataloagelor din Biblioteca Universității.
În afara unui vag interes poetic pentru limba română veche, recunosc că dorința de a aprofunda scrierile cronicarilor, dorință pe care profesorul Șchiau încerca să ne-o cultive la cursuri, nu mă atrăgea prea mult. Îmi amintesc că i-am și spus profesorului, cu timiditate, dar nu fără oarecare orgoliu, că îi voi citi pe cronicari doar pentru a-l înțelege mai bine pe Eminescu. A zâmbit cald, cu subînțeles. Într-o zi cenușie și friguroasă de noiembrie, profesorul Șchiau ne-a dat întâlnire în fața impunătoarei clădiri a Bibliotecii Universitare. Ne promisese o vizită la Colecții speciale, unde ne spusese că vom vedea câteva exemplare din vechile tipărituri românești. Abia așteptam acea vizită, deoarece Colecțiile speciale nu puteau fi vizitate în orice condiții de către studenți.
În Sala de colecții speciale de la etajul întâi ne-a așteptat d-șoara Silvia Dumitru, care ne-a prezentat, cu o cunoaștere impecabilă, dar și cu pasiune, comorile și valorile bibliotecii. Am fost foarte impresionată de tot ce vedeam și ascultam, dorindu-mi ca ora aceea să nu se mai sfârșească... Atunci am văzut pentru prima oară, în original, publicații vechi românești și am început să iubesc cărțile mari, cu foi groase, cu legături tari și cu încuietori măiestrit meșteșugite. Treceau prin fața ochilor mei vrăjiți Evangheliarul și Psaltirea, texte tipărite de Coresi la Brașov, în 1561, respectiv 1570, Evanghelia cu învățătură a aceluiași Coresi. Apoi, tipărituri de la Govora, din secolul al XVII-lea, Noul Testament de la Bălgrad (1648), precum și altele. Am înțeles atunci de ce, în ordinea cunoașterii literaturii române vechi, trebuia să urmăm cursul de chirilice și de ce erau atât de importante limbi ca slavona și latina, limbi pe care nu le mai vorbea nimeni…
După încheierea prezentării, d-șoara Silvia Dumitru i-a dat cuvântul profesorului Șchiau, care ne-a anunțat că ne-a pregătit o surpriză. Aveam unele bănuieli, deoarece aflasem de la colegii din anii mai mari că, la Colecții speciale, se găsește un caiet roșu, cu poezii scrise de Eminescu. Dar despre ce caiet era vorba nu aveam nici un indiciu! Într-adevăr, profesorul Șchiau a luat în mână un caiet cu coperte roșii și a început să ne explice întreaga poveste a acestuia. Era chiar caietul în care Eminescu scrisese câteva poezii pentru aniversarea lui Mite Kremnitz (1852-1916). Cum pasiunea mea pentru Mihai Eminescu era imensă, știam cine fusese Mite Kremnitz, deoarece citisem tot ce se publicase până la vremea aceea despre biografia poetului. Profesorul Octavian Șchiau ținea în mână un caiet pe copertele căruia își pusese mâinile însuși Eminescu. Impresia puternică și emoțiile m-au făcut să uit aproape toate explicațiile profesorului. Mai târziu am aflat povestea Caietului roșu pe care o împărtășesc acum și cititorilor…
Aflându-se în Germania, profesorul Octavian Șchiau a avut ocazia să-l cunoască pe Hans-Jurgen-Georg Kremnitz (romanist, precum și director la Institutului romanistic din Viena), strănepotul Mitei Kremnitz, de la care a preluat documente de arhivă privată, printre care profesorul clujean a avut imensa surpriză să descopere și caietul roșu. Ca și cumnată a lui Titu Maiorescu, Mite, ea însăși poetă și scriitoare, profund pasionată de literatură, a avut strânse legături cu membrii cercului Junimii bucureștene, printre care se afla și Eminescu. Întreg fondul documentar (corespondență, caiete, manuscrise etc.), pe care profesorul Octavian Șchiau l-a adus la Cluj, a fost donat Bibliotecii noastre.
Despre existența Caietului roșu se cunoșteau, până la descoperirea profesorului Șchiau, puține lucruri. De altfel, informațiile despre acest caiet proveneau din textul Amintiri fugare despre Eminescu, text scris de Mite Kremnitz la rugămintea lui Al. Tzigara-Samurcaș (1872-1952). Acesta i-a cerut lui Mite Kremnitz, la aproape patru ani de la dispariția poetului (1893), să aștearnă pe hârtie amintirile despre Mihai Eminescu. Istoria literară a privit cu oarecare circumspecție informația dată de Mite din cauza vocației literare a acesteia. Dar, în cazul lui Mite, literaturizarea evenimentelor nu avea să însemne și deformarea acestora, după cum urma să probeze, mai târziu, profesorul Octavian Șchiau prin descoperirea sa. „Proba materială”i a exactității spuselor lui Mite, după cum se exprimă în limbajul organelor judiciare, Flora Șuteu și Octavian Șchiau, este chiar faimosul caiet roșu.
Marie Charlotte sau Mite, cum îi plăcea să i se spună, a fost fiica chirurgului A. von Bardeleben și soția lui Wilhelm Kremnitz, medic primar la Spitalul Brâncovenesc, precum și doctor particular al Regelui Carol I și al Principelului Ferdinand. Prin căsătoria cu Kremnitz, Mite a devenit și cumnata lui Titu Maiorescu, a cărei soție Clara era sora lui Wilhelm. Prin intermediul lui Titu Maiorescu, cei doi soți Kremnitz au ajuns în țară. Până la despărțirea de Clara, relațiile dintre familia Maiorescu și Kremnitz au fost foarte strânse. După moartea lui Kremnitz (1897), Mite se va întoarce la Berlin.
https://en.wikipedia.org/wiki/Mite_Kremnitz
Când Tzigara-Samurcaș îi cere lui Mite să aștearnă amintirile despre Eminescu, aceasta se mai găsea încă în țară. Titu Maiorescu nu pare să fi avut o impresie prea bună despre Tzigara-Samurcaș, lucru ce reiese dintr-o însemnare din 1896, unde, pe lângă faptul că îl caracterizează, nu fără răutate, un „om prosticel”ii, sugerează și că ar fi fost amantul cumnatei sale Mite, deși era o diferență de 20 de ani între ei. În prezentarea pe care Tzigara-Samurcaș i-o face Mitei, atunci când descrie Amintirile fugare despre Eminescu, răzbate întreaga sa admirație și prețuire pentru sensibilitatea poetică a acesteiaiii.
Dincolo de plăcerea cu care „cancanurile” erau gustate în epocă, meritul lui Tzigara-Samurcaș de a o convinge pe Mite să pună pe hârtie amintirile despre Eminescu este extrem de prețios pentru elucidarea unor evenimente și întâmplări din biografia poetului. Chiar dacă Mite își scrie amintirile la o distanță de 14 ani de la întâmplările relatate și la câțiva ani de la moartea lui Eminescu, totuși, având în vedere caracterul relațiilor strânse dintre Eminescu și familia Kremnitz, educația și buna credință a lui Mite o împiedică să facă speculații hazardate. Pe de altă parte, sentimentele pe care le-a nutrit față de Eminescu se întrețes diafan și romantic cu firul relatării realiste și obiective. Din cauza îndepărtării în timp, precum și a inflației de amintiri care au ieșit la iveală după moartea lui Eminescu, istoria literară nu a creditat amintirile lui Mite Kremnitz, considerate, de majoritatea istoricilor literari, subiective și romanțioase. Caracterul romantic atribuit amintirilor se datorează și interesului scriitoarei pentru tema geniului, temă exploatată de Mite în nuvela Suflet de artist, publicată în Convorbiri literare (1885), sub pseudonimul George Allan. La data apariției nuvelei, nimeni nu asociase, însă, personajele din nuvelă cu Eminescu care încă trăia. Legătura dintre Amintirile fugare și Suflet de artist o face Mite însăși, care precizează, în Amintiri, că Das Lebensbild i-a fost inspirată de Eminescu. Nu bănuia, însă, că tocmai existența nuvelei de care era atât de mândră va submina, oarecum, credibilitatea amintirilor.
Descoperirea de către profesorul Octavian Șchiau a Caietului roșu nu numai că reabilitează cu eleganță memoria lui Mite Kremnitz, ci va spulbera, într-un fel, speculațiile privitoare la biografia poetului și la prezența acestuia în casa familiei Kremnitz. Eminescu a ajuns să frecventeze casa doctorului datorită lui Titu Maiorescu. Inițial, Mite nu va fi foarte încântată de prezența poetului și, educată în spiritul marii burghezii a timpului, educație care punea semn de egalitate între valoarea personală și valoarea de clasă socială, mărturisește că nu înțelege prețuirea de care se bucura Eminescu printre junimiști, având în vedere clasa socială îndoielnică (fiu de administrator de moșie) din care provenea acesta. Dar, în spiritul educației filantropice pe care înalta burghezie o prețuia, Mite acceptă să ia lecții de limba română de la poet în ideea de a-l ajuta financiar, după stabilirea acestuia la București. De altfel, lecțiile particulare erau în acea epocă o obișnuință, iar prezența regulată a lui Eminescu acasă la Mite nu contravenea defel normelor sociale.
Impresiile lui Mite despre Eminescu, adunate în Amintiri fugare, au fost publicate de Torouțiu în Studii și documente literare, vol. VI-lea, volum dedicat Junimii, și ne revelează o imagine pe cât de contradictorie, pe atât de vie a lui Eminescu. În lucrarea Viața lui Eminescu, George Călinescu datorează mult impresiilor lui Mite despre Eminescu.
Denumirea de caietul roșu provine de la legătura din piele roșie a unui caiet special pentru albumele de amintiri, un fel de liber amicorum sau caiet cu lucruri scrise de prieteni. Caietul, cu foi de liniatură fină, are formatul 8. Pe prima pagină apare numele lui Mite Kremnitz, scris cu litere gotice. Conform mărturiilor lui Mite, Eminescu i-a dăruit caietul, în care scrisese câteva poezii, în preajma zilei de 4 ianuarie 1879. În acea perioadă, după cum mărturisește Mite, Eminescu devenise musafirul zilnic al casei Kremnitz: „Eminescu se informase în ascuns când era ziua mea de naștere. În ziua aceea el veni cu totul intimidat și-mi aduse o carte legată în piele roșie, în care-mi scrisese o poezie făcută ad-hoc: Cu mâne zilele-ți adaugi, cu ieri viața ta o scazi, etc.”iv
După cum au demonstrat Flora Șuteu și Octavian Șchiau, poezia Cu mâne zilele-ți adaugi nu poate fi o poezie creată ad-hoc de Eminescu. E posibil ca Mite să fi crezut că era o poezie scrisă atunci deoarece nu știa nimic de existența acestei poezii nepublicate, o poezie ce provenea din vastul laborator de creație eminescian. De altfel, această poezie va fi singura sub care apare scrisă și data de 4 ianuarie 1879, dată la care Mite împlinea 27 de ani. Fiind o meditație shopenhauriană asupra timpului, după cum au remarcat și exegeții lui Eminescu, poetului i s-a părut potrivită pentru aniversare. Tonul și atmosfera poeziei sunt schopenhauriene, ceea ce i-a determinat pe istoricii literari să o dateze anterior anului 1879. Confruntarea cu manuscrisele eminesciene au dat câștig de cauză istoricilor literari, astfel că ideea lui Mite, cum că Eminescu o scrisese ad-hoc, rămâne fără temei.
Darul lui Eminescu pentru Mite ne arată cât de sensibil și atent era poetul față de lumea pe care o frecventa în acea vreme. Prin poezia pe care i-o dăruiește amfitrioanei el încerca să mulțumească, în felul său, de găzduirea de care se bucura în casa Kremnitz. Dacă întreținea sau nu conștient jocul erotic ce se se înfiripa între el și Mite, joc ce-l făcea gelos până și pe Maiorescu însuși, este mai puțin important. În anul 1879, se consumă pe parcursul câtorva luni povestea cu Mite care se străduise mult în privința lui Eminescu. Odată cu moartea lui Micle (vara lui 1879) și aducerea lui Veronica la Iași, episodul cu Mite se va stinge de la sine. Fără îndoială că, scriind amintirile fugare, Mite nu va fi uitat acel an „de grea epocă Eminescu”, cum îl numise și Titu Maiorescu, iar prin tonul mai degrabă romanțat al amintirilor va tinde să confere amintirii aura poeziei.
Interesant este faptul că, în Amintiri, Mite insistă asupra poeziei Atât de fragedă și nu pe prima poezie din album Cu mâne zile-ți adaugi, al cărei conținut filosofic și caracter aforistic îi va fi scăpat din mai multe motive. În schimb, construiește în jurul poemului Atât de fragedă o amintire pe cât de romantică, pe atât de neadevărată. Poemul Atât de fragedă, despre care Veronica credea, într-o scrisoare adresată poetului (2 septembrie 1879), că i-a fost inspirat lui Eminescu de către o figură Sauvereinement Superieurev, - regina Carmen Sylva -, din cauza cuvântului coroană din penultimul vers [Pe fruntea ta purtând coroană], datează, însă, în realitate, din perioada redactării poemului Gemenii (1875-1876).
După cum au arătat cei doi cercetători, Flora Șuteu și Octavian Șchiau, caietul conține copiile celor patru poezii, scrise de mâna lui Eminescu însuși: Cu mâne zilele-ți adaogi, Despărțire, Foaia veștedă (după Lenau) și Rugăciunea unui dac. În cazul poeziei Atât de fragedă, lucrurile sunt puțin mai complicate, după cum demonstrează cei doi cercetători, observând că, „dintr-un orgoliu feminin ușor de înțeles”, Mite reproduce în Amintirile fugare o versiune apărută în Convorbiri literare XII (la care se referă și Veronica în scrisoare), în ciuda faptului că cel mai probabil Eminescu îi transcrisese în caiet o variantă anterioară celei publicate în septembrie 1879.
[Descriere catalog]
MS 6441 Bucureşti, 1879. - [17] f., [111] f. albe Cunoscut sub denominaţia de "caietul roşu". - Pe forzaţul III însemnare autografă Mite Kremnitz. - Supracopertă din mătase roşie. - Document transpus integral în format electronic. - Achiziţonat de la Georg Kremnitz prin intermediul prof. Octavian Şchiau. - Fond Mite Kremnitz
În același caiet, Mite va transcrie două poeme de inspirație folclorică: Ce te legeni codrule, La mijloc de codru, poezia O mamă și o variantă a meditației Mai am un singur dor. Fără îndoială că a ales aceste poezii și din cauza limbii române care îi va fi părut mai ușor de înțeles lui Mite, care, totuși, nu avea o cunoaștere foarte avansată a limbii noastre. Alternanța melodioasă a rimelor, lexicul nu foarte filosofic, precum și scurtimea versurilor va fi cântărit mult în preferințele lui Mite. În cazul poemului O, mamă!, fără îndoială că Mite a fost impresionată de sentimentele pe care le purtase poetul mamei sale Raluca Iurașcu, dispărute în august 1876, sentimente exprimate elegiac și în poem. La rândul ei, Mite își pierduse mama relativ devreme, în 1868 (pe când avea 16 ani), iar tatăl ei s-a recăsătorit cu o nepoată din partea familiei soției sale. Poemul O, mamă! îi va fi amintit lui Mite de propria mamă, Augusta.
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” datorează profesorului Octavian Șchiau prezența prețiosului caiet în fondurile sale, dar și restul documentelor din arhiva Kremnitz merită atenția specialiștilor. Deosebit de valoros este și setul de scrisori ale Elenei Văcărescu către Regina Elisabeta. Caietul roșu poate fi consultat de către cititorii bibliotecii prin accesarea Bibliotecii digitale http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/13239. Demnă de menționat este și traducerea în germană a Scrisorii pierdute a lui I.L. Caragiale, traducere semnalată și de profesorul Șchiau. De altfel, în vremea în care Eminescu frecventa casa Kremnitz, un alt obișnuit al casei era și dramaturgul I.L. Caragiale. Profesorul Șchiau presupune, însă, că traducerea Scrisorii se va fi făcut la Berlin, după 1904vi, când Caragiale se stabilise acolo și refăcuse, fără îndoială, legăturile cu vechea amică a junimiștilor, Mite Kremnitz.
De asemenea, după dispariția profesorului, s-a constituit un fond special „Octavian Șchiau”, realizat din arhiva personală a acestuia. Arhiva conține scrisori, copii ale unor articole, tăieturi din ziare, acte și cereri. Asemeni fondului Mite Kremnitz, fondul Octavian Șchiau poate fi consultat în Sala de Colecții speciale a Bibliotecii Universitare.
______________________________
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* Email: florina.ilis@bcucluj.ro
i Flora Șuteu și Octavian Șchiau, Manuscrisele eminesciene din colecția Mite Kremnitz, în Studii de limbă literară și filologie, vol. II, 1972, pp. 409-435.
ii Titu Maiorescu, Jurnal III (1890-1897), București: Editura Fundația națională pentru Știință și Artă, 2017, p. 848.
iii Al. Tzigara-Samurcaș, Mite Kremnitz și Mihai Eminescu, în I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, Vol.IV. Junimea, București, 1933, p. 21.
iv Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre M. Eminescu (Încredințate fiului meu adoptiv), în I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, Vol.IV. Junimea, București, 1933, p. 29.
v Eminescu, Opere, VI. Dicționarul de rime. Traduceri.Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte. Corespondență, București: Editura Academiei Române, 2003, p. 1483.
vi Octavian Şchiau, Prefață la Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută : comedie în patru acte = Der verlorene Brief : Lustspiel in vier Akten aus dem Rumänischen von Mite Kremnitz, Bucureşti: România Press, 2002.
