Cuvântul ca suvenir. Celebrarea scris-cititului ca act de cultură

Dr. Iulia-Veronica Pop*

bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Ziua de 15 februarie devine, începând din acest an, Ziua Națională a Lecturii. Desigur, lectura - de documentare și informare, cea critică, de cercetare și, mai ales, cea de plăcere - nu are nevoie de o zi specială. Poate o explicație a nevoii de a accentua importanța cititului pentru minte și pentru suflet, prin dedicarea unei zile anume este faptul că, din nefericire - însă, nu pentru totdeauna - deprinderea de a citi și-a pierdut sensul primar de obișnuință (provenită din exercițiu) și a devenit mai degrabă dexteritate, pricepere (practică a celor ... deprinși cu scrisul și cititul). Actul lecturii și-a diluat, probabil, din esență, printre alte obișnuințe ale noii noastre vieți, astfel că o revigorare a importanței lecturii era necesară. Oficializate, Ziua Internațională a Scrisului de Mână (23 ianuarie), Ziua Internațională a Cititului Împreună (2 februarie), Ziua Națională a Lecturii (15 februarie), Ziua Internațională a Scriitorului (3 martie) se îngemânează armonios, celebrând relația dintre actul scrierii și actul lecturii.

Expoziția „Cuvântul ca suvenir” prilejuită de Ziua Națională a Lecturii, reunește albume-document din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca și din fonduri private. Conceperea unei astfel de expoziții este mai veche și a plecat de la ideea unui alt tip de lectură, a documentelor oarecum private, însă scrise pentru a fi citite la momentul imediat și, mai ales, peste ani, înspre aducere-aminte.

Expunerile din Sala cataloagelor, dublate de o expoziție online pe site-ul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, scot în evidență lumi apuse de multă vreme ... sau de ceva vreme; cele mai vechi documente de acest tip din fondurile de Colecții speciale din biblioteca noastră sunt din secolul al XVI-lea, urmând traseul cronologic până în perioada interbelică, astfel că cele mai ... noi ajung până la 1938.

La întâlnirea dintre privat și public, se plasează, alături de scrierile autoreferențiale, și albumele de amintiri. În ultima parte a secolului al XX-lea, de prin anii ’70 încoace, albumul de amintiri a fost înlocuit cu albumul clasei la final de ciclu școlar, sonete, panglici festive, ori celebrele Oracole, completate în timpul orelor de școală (acasă puteau fi duse doar cu multe precauții …), în care colegii erau invitați să răspundă unor seturi de întrebări numerotate. Azi ele sunt cultivate din ce în ce mai puțin… Și, evident, și-au pierdut cumva din prestigiul secolelor XVI-XIX. Caietele de amintiri ale secolului al XX-lea redau un mod de viață al „oamenilor mici”, consemnat oarecum „la cald”, fiind descoperite în diferite circumstanțe, valoroase întâi emoțional, apoi documentar. Nu e vorba de o memorie a durerii, așa cum sunt, spre pildă, jurnalele de război sau memoriile de detenție, ci o memorie a bucuriei sărbătoririi unui moment important al parcursului școlar (finalizarea unui ciclu de învățământ, liceul, de obicei). Evenimentul oficial de terminare a cursurilor era dublat de o sumă de ocazii personale/private de a sărbători (fiecare invitație de a nota în caietul cu amintiri poate fi, practic, o sărbătoare: pentru cel invitat și pentru cel care invită; bucuria era, așadar, împărtășită din două direcții). Acest fel de documente sunt dublu referențiale: spun despre cel care scrie și despre cel căruia îi sunt dedicate. Sunt gânduri la final de școală, urări în diferite limbi (română, maghiară, germană, franceză, latină, greacă), fragmente de poezii, maxime, cugetări; cu alte cuvinte, sunt scrieri „de ocazie”, în sensul că divulgă aspecte ale personalităților celor în cauză, observabile la momentul consemnării.

Se poate vorbi de o concomitență a timpului scrierii și al primei lecturi, rapide, determinată de curiozitate. Ulterior, a doua lectură personală e animată de o posibilă scurtcircuitare a memoriei de lungă durată. Lectura peste timp, din partea unui terț obiectiv (observând că rațiuni diferite motivează lectura caietului cu amintiri de către un prieten/o rudă sau de către un necunoscut/cercetător), se detașează de sensibilități, căutând valoarea documentară a „caietului”.

Deși fetele consemnează mai mult în acest gen de documente, în lectura lor se observă că au scris pentru (și aici mai mult fete!) vecine, colege, prietene; rareori (și niciodată în ultima parte a secolului XX) părinți, bunici, alte rudenii primesc invitația de a scrie.

Din studiul albumelor din secolele XVI-XIX se observă că dedicațiile erau însoțite de blazoane, însemne ale universităților, ilustrații alegorice etc.; în practica celei de a doua jumătăți a secolului trecut, acestea au fost înlocuite cu desene libere, flori și frunze presate, petale, trifoi cu patru foi, șuvițe de păr etc., devenite purtătoare de noroc, aducătoare de protecție. O lectură a imaginilor acestor caiete merită o atenție deosebită. Meticulozitatea desenelor, detaliile, instrumentele diferite de reprezentare a desenului (penița, culorile de apă, tușul etc.), probabil și particularitatea lor (căci ne îndoim că același desen era destinat unor posesori diferiți) fac din aceste documente (și) veritabile opere de artă.

Cu siguranță că au existat schimburi de documente pentru a fi completate. Acest ritual al înmânării caietului pentru a consemna dedicații cultiva un alt tip de prestigiu: al prețuirii și al prieteniei duble. Un prestigiu, i-am spune, neprețios/nepretențios al prietenilor/colegilor simpli, anonimi în afara comunității, însă niciodată mediocri. Prețuirea, în ritualul de a da spre scriere, probabil, se arăta tăcut, nespus, iar cea de a primi spre scriere era dovedită prin însuși actul de a scrie. Evident că nimic nu se cerea, verbalizat și nu se dădea din datorie. Prețuirea nu însemna prețiozitate și nici obligație.

Ce se vede din lectura/studiul lor? - Viața socială, nivelul de cultură, nivelul de educație, relațiile interpersonale, meșteșugul cuvintelor, ori măiestria artistică a celor care consemnează etc.

Ce rămâne încă ascuns? (fără nicio tendință de a descoperi vreodată) – Ce s-a întâmplat în seara de – să zicem – 24 mai 1934? Cine e - să zicem - Tibi/Theodor? De ce nu a trecut – să zicem Lucia - examenul scris de bacalaureat? Și multe altele…

Răspunsurile la aceste întrebări nu pot fi epuizate vreodată. E ca și cum ai încerca să răspunzi exhaustiv la întrebarea: Ce se vede într-un grăunte de nisip? Rațiunea ar răspunde – Nanoparticule în conglomerat. Sufletul – O infinitate de lumi.

La o lectură de acest fel provoacă ochiul albumele de amintiri. De fapt, e o (re)lectură, peste ani, ca un moment de sărbătoare: a celui care a scris și a celui care citește.