Paula Ştefan*
bibliotecar - Colecţii speciale
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
În anul 2013 apărea, sub egida Asociaţiei Bibliotecarilor din România, cel dintâi volum al Tratatului de biblioteconomie, urmat de alte două tomuri în anii 2016-2017. La aproape un deceniu1 de la iniţierea acestui proiect editorial şi ştiinţific, menit să marcheze atingerea maturităţii domeniului, ediţia a doua propune rafinarea abordării şi completarea informaţiilor, oferind o versiune a lucrării „adusă la zi şi întocmită în mod unitar”, „complet revăzută şi substanţial adăugită” (p. 17). Introducerea semnată de coordonatorul tratatului, Mircea Regneală, insistă asupra aportului de cunoştinţe cu privire la subiecte ce lipseau din ediţia anterioară (vizibil şi prin organizarea materialului în cinci volume, faţă de cele trei iniţiale) şi prezintă detaliat modificările de ordin formal. În rândurile următoare, mă voi opri asupra volumului I, intenţionând să punctez elementele de noutate şi să răspund invitaţiei implicite la dialog şi dezbatere pe marginea subiectelor tratate, pe care o presupune orice demers de acest fel.
Structura acestui prim tom rămâne fidelă ediţiei I, cu trei capitole consistente cu caracter introductiv, însumând 585 p.: 1. Istoria scrisului, cărţii şi a bibliotecilor; 2. Biblioteconomie universală; 3. Biblioteconomie românească, reunind contribuţiile a doisprezece autori. Organizarea materialului pare a fi ghidată de o concepţie ierarhică, de la general la particular, şi centrată pe perspectiva evolutivă. Astfel, în mod oarecum surprinzător, nici versiunea revizuită a lucrării nu se deschide cu definirea domeniului ale cărei fundamente le fixează şi tratează, ci oferă întâietate obiectului de studiu (biblioteca), investigând trecutul şi chiar premisele existenţei sale (scrisul şi cartea).
Opţiunea de a include în tratat acest prim capitol care depăşeşte aria de interes şi sfera de competenţe vizate de biblioteconomie (aşa cum este ea definită în capitolul al II-lea, ca „domeniu care se ocupă cu organizarea, gestionarea şi legislaţia de bibliotecă”, p. 371) este discutabilă. Totuşi, plasarea unei asemenea discuţii la început poate fi sugestivă pentru evidenţierea relaţiei cu bibliologia, considerată cel puţin în trecut drept ştiinţa-mamă. O altă justificare, de natură pragmatică, s-ar putea afla în legătură cu publicul lucrării, între care se numără şi cei care se formează în domeniul ştiinţelor informării şi documentării (aceştia au fost şi consultaţi, alături de bibliotecari, în privinţa completărilor de inclus în ediţia secundă, p. 18). Programele de studiu de acest fel includ de obicei cursuri de istoria cărţii, istoria bibliotecilor, istoria lecturii sau chiar introduceri în paleografie. În aceste circumstanţe, primul capitol al tratatului poate servi drept suport informaţional primar pentru respectivele discipline.
Sub aspectul modificărilor operate în raport cu prima ediţie, trebuie remarcată adăugarea subcapitolului 1.1. Bibliotecile şi marea cultură clasică. Semnat de Mircea Regneală, acesta are rostul de a puncta funcțiile bibliotecii (cel puţin cele esenţiale: custodială, educaţională, estetică, informaţională), așa cum s-au configurat în decursul istoriei, până în secolele XVI-XVII. Alegerea acestui punct terminus pare a sugera că funcţiile principale ale bibliotecii s-au fixat până în respectiva epocă, dar altfel autorul nu motivează încheierea incursiunii sale la perioada Renaşterii. Unele aspecte sunt reluate ulterior, iar povestea evoluţiei bibliotecilor este continuată în subcapitolele 1.6. Apariţia şi dezvoltarea bibliotecilor (Gheorghe Buluţă), 1.7. Apariţia şi dezvoltarea bibliotecilor româneşti (Pe actualul teritoriu al României), 1.8. Biblioteci româneşti contemporane (Victor Petrescu), şi chiar 1.9. Arhitectura bibliotecilor (Alexandra Antal), prin prezentarea evolutivă (de la bibliotecile clasice la bibliotecile moderne) şi prin raportarea la funcţionalitatea spaţiilor. Odată cu revizuirea primei ediţii a tratatului, s-ar fi putut simplifica şi titlul primului subcapitol semnat de Victor Petrescu: Apariţia şi dezvoltarea bibliotecilor pe actualul teritoriu al României era suficient şi mai lipsit de echivoc, căci cu siguranţă biblioteca cistercienilor de la Cârţa sau biblioteca dominicanilor de la Sibiu nu erau „biblioteci româneşti”. De asemenea, sub aspectul conţinutului, puteau fi valorificate o serie de contribuţii recente privitoare la trecutul bibliotecilor (unele anterioare chiar şi primei ediţii). Dacă ne raportăm doar la istoria colecţiilor de carte din Transilvania (segment care mi-e mai familiar), producţia istoriografică din ultimii ani sugerează o oarecare revigorare a interesului pentru subiect, ce merita semnalat tocmai în sprijinul premisei ce a stat la baza noii ediţii, aceea că domeniul evoluează. De altfel, actualizarea bibliografiei ar fi fost binevenită şi în cazul subcapitolelor dedicate istoriei scrierii şi istoriei cărţii, dacă nu prin integrarea rezultatelor cercetărilor recente sau a noilor abordări, cel puţin prin aducerea în atenţie în cadrul bibliografiei de referinţă. Desigur, astfel de adăugiri nu ar fi modificat simţitor conţinutul, cum nici lipsa lor nu suprimă valoarea contribuţiilor.
La fel ca subcapitolele dedicate istoriei bibliotecilor, şi cele care tratează evoluţia scrisului şi discută despre trecutul cărţii reuşesc să sintetizeze şi să expună cu claritate informaţiile esenţiale din aceste domenii vaste, care constituie discipline de studiu în sine, cu metodologii specifice şi tradiţii proprii de cercetare. De pildă, Laurenţiu Avram a făcut un efort substanţial de a concentra în cca. 50 de pagini milenii de istorie, sistematizând şi împărtăşind cititorului noţiunile de bază referitoare la principalele tipuri de scriere şi sisteme grafice. Într-un asemenea hăţiş de cunoştinţe, nu este de mirare că alfabetul glagolitic a scăpat atenţiei (deşi subcapitolul referitor la tipar se opreşte asupra tiparului glagolitic) sau că în cazul alfabetului latin nu se spune nimic despre scrierea umanistă. Tot Laurenţiu Avram semnează şi subcapitolul 1.3. care şi-a preschimbat numele din Note legate de istoria cărţii în Istoria cărţii – note, rămânând identic totuşi sub aspectul conţinutului (păstrând inclusiv exprimări nefericite precum: „cuvântul carte vine din latinescul liber“2 sau „apare hârtia velină care este un pergament excepţional calitativ“3). Întorcându-mă la aspectul bibliografiei de referinţă, punctez o singură sugestie. Întrucât textul se opreşte asupra istoriei cărţii în Antichitate şi Evul Mediu, lexiconul Din istoria şi arta cărţii ar fi putut fi înlocuit sau însoţit de Vocabularul cărţii manuscrise4, mai recent şi mai adecvat parcă subiectului. În continuare Emilian Corneanu dezvoltă aceleaşi subiecte legate de istoria scrisului şi a cărţii, de această dată prin raportare la teritoriile locuite de români (1.4. Scrisul şi cartea pe teritoriile locuite de români). Incursiunea sa porneşte de la precursorii scrisului şi cele mai vechi reprezentări grafice descoperite în spaţiul actualei Românii (incluzând controversatele tăbliţe de la Tărtăria, fără a se menţiona şi semnele de întrebare pe care le ridică) şi ajunge până în perioada postdecembristă. Dat fiind că o parte importantă a textului face referire la cartea românească tipărită, firesc ar fi fost ca, cel puţin în această nouă ediţie, subcapitolul să urmeze celui scris de Agnes Terezia Erich, 1.5. Tehnologiile cărţii, în care se insistă asupra descoperirii lui Johannes Gutenberg, asupra răspândirii noului mijloc de producere şi multiplicare a cărţilor în Europa şi a altor tehnologii de imprimare.
Partea a doua a volumului, cuprinzând capitolele II şi III, este dedicată domeniului biblioteconomiei, tratat în raport cu dezvoltarea sa şi cu activitatea conexă la nivel global, respectiv prin prisma preocupărilor şi rezultatelor româneşti. În chip firesc, înainte de toate, prin vocea lui Mircea Regneală, sunt fixate elementele definitorii ale „ştiinţei bibliotecii”, i se precizează obiectul de studiu şi se clarifică terminologia asociată. În continuare, se revine asupra perspectivei istorice printr-o trecere în revistă a etapelor în evoluţia biblioteconomiei, ale cărei origini sunt căutate tocmai în Antichitate. Demersul reia o serie de aspecte expuse în subcapitolele privind istoria bibliotecilor, dând o uşoară aparenţă de incoerenţă volumului. Totuşi, sunt incluse şi informaţii suplimentare privitoare la rolul bibliotecarilor şi la evidenţa cărţilor prin intermediul cataloagelor, iar secţiunea care acoperă epoca modernă punctează cu şi mai multă claritate principii de organizare, fixarea unor norme de catalogare şi preocupări de teoretizare în domeniu. În fine, reîntorşi în prezent, suntem informaţi cu privire la meseria de bibliotecar, sub toate aspectele sale, şi la dezvoltarea fenomenului asociaţionist în exercitarea profesiei. Acest ultim aspect este detaliat în subcapitolele următoare, care prezintă cele mai importante organizaţii internaţionale şi europene în domeniu. Dacă în prima sa parte capitolul al II-lea nu diferă deloc faţă de prima ediţie, în continuare se sesizează o serie de modificări. Mai precis, au fost adăugate subcapitolele 2.4. LIBER-Liga Bibliotecilor de Cercetare Europene (Mihaela Dragu) şi 2.5. WIPO – Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (Marian-Bogdan Jugănaru), în timp ce textul lui Nicolae Constantinescu, Prezenţa bibliotecilor în politicile Uniunii Europene, a fost eliminat. Regândirea acestui capitol ar fi putut să aibă în vedere şi maniera de organizare a conţinutului, astfel încât să nu mai prezinte schematic o serie de informaţii destul de seci, disponibile oricum pe site-urile respectivelor organisme, ci să încerce o sistematizare şi o problematizare a obiectivelor şi direcţiilor pe care le propun prin programele şi strategiile lor, de natură să stabilească traiectoria prezentă şi viitoare a domeniului.
Capitolul al III-lea reia întrucâtva traseul celui anterior, pentru a contura evoluţia domeniului în ţara noastră. Prin contribuţiile regretatului Gheorghe Buluţă, a lui Mircea Regneală şi a lui Robert Coravu, se reconstituie parcursul biblioteconomiei româneşti, de această dată începând cu secolul al XIX-lea. Pentru două dintre cele trei etape delimitate – de la începuturi până la Al Doilea Război Mondial şi perioada postcomunistă – sunt detaliate aspecte legislative, coordonatele profesiei de bibliotecar, preocupările de studiu şi literatura de specialitate rezultată, funcţionarea învăţământului bibliologic şi biblioteconomic, precum şi asociaţiile profesionale existente. Pentru perioada comunistă este prezentată doar legislaţia românească de bibliotecă. Totuşi, sunt evaluate şi efectele actelor normative asupra desfăşurării activităţilor de bibliotecă, a organizării instituţionale a acestora, precum şi a funcţionării formării profesionale.
Ediţia a II-a a Tratatului de biblioteconomie s-a concretizat într-un timp record, la doar cinci ani de la publicarea ultimului volum din ediţia precedentă. De fapt, aceasta constituia un deziderat preconizat încă din introducerea din 2013: „Autorii acestui Tratat ar fi dorit să apară deodată toate cele trei volume, ceea ce ar fi permis trimiteri de la un capitol la altul şi de la un volum la altul, având prezentă întreaga problematică a fenomenului biblioteconomic. (...) Acesta este unul dintre motivele pentru care am numit această ediție provizorie. Ediția definitivă va apărea numai după tipărirea ultimului volum (...)”. Parcurgerea celui dintâi volum confirmă că noua formă sub care se prezintă răspunde intențiilor pomenite. Mai mult, așa cum am subliniat în rândurile de mai sus, au fost operate câteva modificări de conținut, constând în adăugarea sau eliminarea unor subcapitole. Ca tânăr bibliotecar am regăsit un instrument util şi lămuritor în multe privinţe. Ca tânăr istoric, cu modeste cunoştinţe şi experienţe în domeniul paleografiei şi cu preocupări pentru cartea veche, am sesizat carenţe şi inexactităţi, inerente unui demers de o asemenea amploare, în definitiv. Efortul reluării unei lucrări de o asemenea întindere este însă remarcabil. Rămâne generațiilor viitoare să mediteze asupra opţiunilor de structurare a informației, asupra relevanţei bibliografiei recomandate şi, date fiind evoluţiile bibliologice, probabil şi asupra formei de publicare. Până la o următoare ediţie, bibliotecarii, studenţii din domeniul ştiinţelor informării şi publicul interesat de soarta cărţilor şi a bibliotecilor au la dispoziţie un îndrumar onest şi edificator, ce se impune ca o lucrare de referinţă pentru biblioteconomia românească.
______________________________
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* Email: paula.cotoi[at]bcucluj.ro
1 Totuşi, introducerea sugerează că cea de-a doua ediţie a fost finalizată şi reflectă stadiul de dezvoltare al domeniului de la nivelul anului 2020, Mircea Regneală, „Introducere”, pp. 17-18.
2 Cuvântul carte vine (etimologic) din latinescul charta, liber fiind eventual echivalentul său latin.
3 Hârtia velină este, după cum îi spune numele, un tip de hârtie, care imită velinul (din latinescul velum), cel la care voia de fapt să se refere autorul.
4 Adrian Papahagi (coord.), Vocabularul cărţii manuscrise. Bucureşti : Editura Academiei Române, 2013.
