CUVÂNT ÎNAINTE
(vol. I)
Apariţia primului volum/număr al Anuarului Istoriografic al României este o tentativă îndrăzneaţă a colectivului Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca. Această tentativă a pornit de la achiziţiile de competenţă dobândite de-a lungul anilor de către aceşti specialişti în domeniul cercetării bibliografice a instituţiei noastre şi nu în ultimul rând de la acreditarea instituţională ca centru de cercetare a bibliotecii universitare clujene obţinută în anii din urmă.
Am asociat acestor două achiziţii profesionale şi instituţionale, ca fundamentări ale acestui proiect de cercetare bibliografică, necesitatea resimţită de a actualiza la un interval de un an bibliografia istorică a României care până acum s-a aflat într-un permanent şi "strategic" retard de 3-4 ani, cauzat de bogaţia şi complexitatea producţiei istoriografice româneşti şi, de asemenea, de amplasarea acestei cercetări bibliografice în planul doi în teritoriul cercetării istorice. Cert este că orice lucrare de referinţă privită cu obiectivitate şi acurateţea responsabilă aferentă fiecărei şcoli istorice este fundamentală pentru cercetarea istorică şi, deopotrivă, reprezentativă şi emblematică pentru istoriografia unei ţări.
Având în vedere aceste precedente şi motivaţii suficient de temeinice, colectivul de autori se prezintă cu această cercetare bibliografică dedicată producţiei istoriografice din anul 2011 referitoare la istoria României şi istoria universală care repertoriază articole din periodice, cărţi, capitole din culegeri de studii etc., realizându-se în final un număr de 12 583 de înregistrări. Lucrarea cuprinde şi titluri din perioada 2007-2010, dar tipărite în proximitatea anului 2011, iar Addenda cuprinde lucrări referitoare la istoria României apărute în afara graniţelor României în perioada 2010-2011, care numără 834 de titluri.
Adoptând un soft performant de prelucrare bibliografică (ProCite) Anuarul Istoriografic al României oferă o largă accesibilitate în regăsirea informaţiei prin intermediul a trei tipuri de indici: de autori, de nume şi de subiecte. Fiind o lucrare de referinţă de importanţă naţională colectivul de autori a apelat la colaboratori de la bibliotecile judeţene din ţară cărora le aducem mulţumirile noastre colegiale, deopotrivă cu preţuirea pentru înaltul lor profesionalism, rigoare şi solidaritate în jurul unei idei şi a unui proiect, care, fără colaborarea lor, nu ar fi fost îndeplinit. Aceleaşi aprecieri şi mulţumiri le adresăm autorilor Addendei şi nu în ultimul rând Prof. univ. dr. Nicolae Bocşan care a făcut revizia finală a lucrării.
Este o deosebită onoare pentru noi de a fi avut girul ştiinţific al unor remarcabile personalităţi ale scrisului istoric din România de astăzi: Acad. Prof. dr. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş Bolyai şi director al Centrului de Studii Transilvane, Prof. dr. Nicolae Bocşan, Prof. dr. Toader Nicoară, prof. dr. Sorin Mitu, Conf. dr. Ovidiu Ghitta. Sugestiile, recomandările şi direcţionările acordate colectivului de autori, au fost esenţiale pentru această lucrare.
Colectivul de autori a beneficiat de asemenea de sprijinul dedicat al unor colegi precum dr. Mihaela Bedecean, Angela Costin, Ioana Draşovean, Anca Ifrim, Robert Maister, dr. Angela Marcu, Dana Poelincă, Cristina Popa. Ei au venit cu generozitate şi competenţă la lucru într-o echipă ce şi-a asumat o sarcină pe cât de responsabilă pe atât de dificilă.
Lucrarea nu este ferită de scăpări, inabilităţi sau neîmpliniri. Ea se livrează aşa cum este şi pe viitor, sperăm,cum ar trebui să fie.
Prof.univ.dr. Doru RADOSAV
PREFAŢĂ
(vol. II)
Cel de-al doilea volum al Anuarului Istoriografic al României înregistrează producţia istoriografică din 2012 (articole din periodice, cărţi, capitole din culegeri de studii, etc.) precum şi titluri din anii anteriori (2008-2011) neincluse în primul volum. Numărul de 11.093 de înregistrări aparţine unei perioade de producţie istoriografică mai scurtă decât cea din primul volum şi se apropie de numărul de 12.583 de înregistrări aferente perioadei 2007-2010, avându-se în vedere desigur şi recuperările sau reporturile editoriale din perioada 2008-2011.
Din punct de vedere al structurii acestui volum bibliografic trebuie remarcată introducerea Addendei în corpul principal al lucrării ce asumă o muncă corectivă din punct de vedere al abordării istoriografice, în sensul integrării problematicii istoriografiei româneşti într-o istorie-realitate mai extinsă. Colaborarea cu specialişti din bibliotecile judeţene din România a fost şi de această dată deosebit de fructuoasă şi remarcabilă prin efortul şi dăruirea pentru o operă bibliografică naţională.
Pornind de la aserţiunea uşor paradoxală cum că "trecutul există în măsura în care scriem despre el", se pune în evidenţă din ce în ce mai insistent nevoia de acomodare sau de convergenţă a istoriei-realitate, a trecutului istoric al spaţiului românesc cu discursul istoriografic naţional din punct de vedere al articulaţiilor cronologice şi a restructurării periodizării istoriei româneşti. Există o presiune dinspre istoria-realitate şi dinspre achiziţiile şi situările discursului istoriografic românesc de azi de compatibilizare cu istoria europeană şi universală prin noi cronologii şi periodizări. Aceste presiuni care impun nevoia unor restructurări cronologice şi de periodizare provoacă în mod indirect posibile dezbateri şi discuţii care pot fi articulate de câteva întrebări-problemă: cercetările istorice şi achiziţiile istoriografice din ultimele decenii, dar mai ales de după 1989, impun elaborarea unor noi periodizări privind istoria României; dacă se poate compatibiliza istoria realitate românească cu periodizările din istoria europeană; dacă o analiză a defazărilor timpului istoric românesc în raport cu istoria europeană este astăzi oportună sau încă este prea devreme pentru o astfel de dezbatere; dacă se pot supune în dezbatere câteva proiecte argumentate ale unei noi periodizări a istoriei României; dacă există astăzi câteva proiecte argumentative elaborate de mediul academic şi universitar, asociaţii profesionale privind noi periodizări în istoria României.
Dincolo de truismul unui astfel de chestionar se pot repera câteva demaraje pe tema noii periodizări a istoriei României, demaraje care vin dinafara spaţiului românesc, evidente în preocupările, opiniile sau dezbaterile din istoriografia europeană pe tema unor noi cronologii şi acordaje a istoriei-realitate din perspectiva prezentului. De exemplu pornind de la realităţile Europei Unite de după 1989, J.Le. Goff asemenea lui J. Monod a opinat că ar trebui revăzut trecutul, prezentul şi viitorul în jurul unei istorii europene şi nu naţionale. Pentru asemenea cronologie istorică, aşa cum menţiona Fr. Hartog, abordarea duratei lungi s-a dovedit a fi cea mai clarificatoare. Din acest motiv, autorul lucrării intitulată "Civilizaţia Occidentului medieval" este cel care susţinea ideea unui lung Ev Mediu ce se întinde din secolul III e.n. până la revoluţiile industriale moderne. Cu alte cuvinte, Europa "vine" de departe. Dacă acceptăm o identitate europeană a popoarelor bătrânului continent, acest aspect poate fi argumentat cel mai bine în acest nou ecart cronologic. O alăturare la o asemenea periodizare lungă care să atenueze şi "defazările" sau întârzierile din Evul Mediu românesc nu exclude regândirea sfârşitului perioadei medievale din istoria realitate a teritoriilor româneşti ce poate fi acomodată cu începutul modernităţii europene. Această opinie ar putea fi susţinută de o serie de contribuţii istoriografice româneşti care au identificat câteva elemente semiofore - după exprimarea lui K. Pomian - de modernitate sau premodernitate. O astfel de abordare ce aparţine unei lungi premodernităţi ar lărgi perspectiva europeană a istoriei realitate nu doar în timp ci şi în spaţiu, cu noi "geografii" de premodernitate sau modernitate care să conscrie "marginile" "centrului", cu evaluarea particularităţilor şi a defazărilor provocate de acele "circumstanţe istorice", aşa cum le-a definit M. Berza. Percepţia unanimităţii europene înlesneşte decopertarea unor elemente de comuniune sau de sincronism în istoria realitate pe tema istoriei culturale şi a istoriei socio-politice, întrucît instalarea unei perspective mai "de sus", europene, poate lumina mai bine şi mai eficient aceste posibile comuniuni sau sincronizări.
O antichitate târzie (Late Antiquity) sau o epocă premodernă (Early Modern Era) sau lunga modernitate (the Long Modernity) poate ar trebui să fie familiare şi în periodizările din istoria-realitate românească.
Aceste compatibilizări cronologice şi de periodizare sau adoptarea unei viziuni comune, împărtăşite asupra timpului istoric şi asupra istoriei-realitate deschid noi percepţii asupra lumii şi omului, unificatoare, şi care din perspectiva cronosofiei, comprimă trecutul, prezentul şi viitorul. Acest nou sens al timpului istoric, gestionat atât în mod real cât mai ales virtual de omul contemporan, poate favoriza reinterpretări ale conştiinţei istorice şi care, dinspre un nou regim de istoricitate, poate determina o nouă conştiinţă identitară a omului contemporan european.
Corecturi esenţiale trebuie operate în ceea ce priveşte aşa numita epocă contemporană. Depăşind blocajele istoriografiei marxist-leniniste, cea care a stat la baza noţiunii de epocă contemporană (perioadă deschisă de Revoluţia bolşevică din 1917), ce voia să introducă în datele unui "sfârşit al istoriei", avant-la-lettre, un nou timp, o nouă umanitate şi o nouă realitate, va trebui acceptată ca perioadă în derularea istoriei universale cea sub denumirea de "Secolul XX". Această noţiune acreditată de mai mult timp în discursul istoriografic, public şi filosofic, defineşte o perioadă de mare densitate evenimenţială centrată de cele două războaie, de nazism şi comunism şi de sfârşitul regimurilor dictatoriale instalate de comunism. Este un timp al marilor experienţe şi experimente care au fost presărate de drame şi tragedii colective provocate de cele două războaie, care au semnalat posibilitatea morţii umanităţii, a morţii "totale" şi deasemenea au evidenţiat parcursul eşuat al marilor proiecte politice, utopice, totalitare, al nazismului şi comunismului.
Secolul XX apare ca un secol în care se validează definitiv faptul că, printr-o reinterpretare critică, putem vedea în aceşti 100 de ani o epocă din istoria întreagă, că "istoria nu este liniară", că nimic nu este fatalitate în istoria oamenilor, rea sau bună, că "oamenii sunt cei care fac istoria" (R. Remond "Privire asupra secolului", 2007). Din această perspectivă, secolul XX nu poate sta doar sub semnul răului (asa cum susţinea E. Hobsbawm "O istorie a secolului XX: era extremelor"), întrucât acest secol s-a sfârşit bine, dar poate fi prin exemplele din istoria-realitate un secol stimulativ, sapienţial privind libertatea omului (K. Popper, "Lecţia acestui secol", 1992) sau un secol în care istoria poate fi angajare şi o opţiune mai ales, adică un secol al omului (R. Aron, "Spectatorul angajat", 1981), egal cu ceea ce s-a numit secolul subiectivat, un secol al actelor care dau sens şi conţinut categoriei înseşi de secol (A. Badiou "Secolul" 2006).
Echivalarea secolului XX ca epocă sau eră istorică, dincolo de densitatea evenimenţială şi de experienţe umane, a fost încurajată şi de proximitatea temporară a analizei şi reconstituirii din scrisul istoric care se elaborează în mod firesc în reverberaţiile şi în siajul realităţii istorice a acestui secol. În intervalul unui secol sau a unui timp contemporan, trăit, pot exista departajări sau delimitări cronologice cauzate de marile evenimente sau întâmplări excepţionale (11 septembrie 2001 - atacul terorist din SUA) care pot despica istoria şi delimitează lumea în definirile şi autodefinirile sale ca "înainte" şi "după" acest eveniment (R. L. Spang, D. Feldman "Feature periodization: Then and now" în "History Workshop Journal", 63, 2007).
În accelerările şi comprimările timpului istoric, dar şi din perspectiva scrisului istoric, s-au validat de asemenea perioade sau ecarturi cronologice precum istoria recentă, istoria imediată (J. F. Soulet, J. Lacouture), în care discursul istoriografic se repliază în poziţionări ce conectează jurnalismul sau relatările în "timp real", transmisiunile directe, virtuale (istorie curentă) cu scrisul istoric. Istoricul ultimelor cinci decenii (ca istorie recentă) sau istoricul jurnalist (ca istorie imediată şi istorie curentă) forţează noi cronologii şi periodizări.
Istoriografia românească de astăzi poate provoca reinterpretări critice ale periodizării istoriei realitate în sensul că poate fi binevenită o acomodare cronologică de la istoria-realitate la discursul istoric şi de la discursul istoric la istoria-realitate. Anuarul Istoriografic al României oferă una din motivaţiile unor astfel de dezbateri.
Prof.univ. dr. Doru Radosav
