Dana Căprar*
bibliotecar – Laboratorul de digitizare
Fig. 1 - Şnit aurit ornamentat
În secolul al XV-lea, inventarea tiparului a marcat o nouă epocă în istoria cărţii; a facilitat multiplicarea cărţii şi a dezvoltat implicit tehnica legătoriei. Meşteşugul legătoriei de carte nu s-a dezvoltat cu aceeaşi repeziciune ca acela al tipografiei. Între legătura manuscriselor medievale şi cea a primelor cărţi tipărite nu există nicio deosebire. Dacă unele forme ale cărţii tipărite au evoluat mai repede, legătura s-a păstrat multă vreme în aceleaşi forme. Explicaţia acestei stagnări este în primul rând faptul că manuscrisul perioadei medievale târzii şi cartea tipărită au acelaşi format, codexul. În al doilea rând, numai procedeul de multiplicare al manuscrisului a suferit o transformare radicală, prin descoperirea literelor mobile şi turnate, în operaţia de legare nu s-a ivit nimic nou. Un alt motiv era acela că tipograful-editor vindea adesea numai colile tipărite, lăsând legarea cărţilor pe seama cumpărătorului. Acesta o lega în acelaşi fel, aşa cum se obişnuise de-a lungul vremii cu imaginea manuscriselor1. Primele incunabule nu ieşeau legate din atelierele tipografiei ci erau vândute „dezlegate”. Deci, legarea cărţilor a rămas pe seama atelierelor de legătorie din mănăstiri, care lucrau cu procedeele şi în formele devenite tradiţionale pentru cartea-manuscris2. Astfel, tehnica legării cărţilor, precum şi utilajele s-au păstrat aceleaşi secole întregi şi multe din ele se folosesc şi astăzi la efectuarea legăturilor manuale.
Fig. 2 - Părţile cărţii
Foile de pergament odată scrise, sau colile de hârtie odată tipărite se îndoiau în fascicule şi se coseau cu fir de in sau cânepă, după care erau întărite de-a lungul cotorului cu pânză. Există două tipuri de cusături mai cunoscute. Prima, mai veche şi de provenienţă orientală, este cusătura intercalată, care, fiind realizată pe suprafaţa cotorului, după aplicarea pielii, rămâne în relief, formând nervuri (binduri) între care se aplicau mici motive sau casete decorative. La formatele mici de carte, bindurile sunt în număr de două, iar la cele mari, de trei până la cinci, sau chiar mai multe. Astfel se realiza aşa numitul cotor aderent sau cotor cu binduri.
A doua, mai recentă (după 1750), este cusătura grecească, realizată în mici şanţuri tăiate în blocul cotorului, în care cusătura era complet îngropată. Astfel, cotorul acoperit cu piele devenea plat şi putea fi decorat pe întreaga suprafaţă. Acesta este numit cotor neted3. Apoi, marginile cărţilor se „îndreptau”, se „tăiau pe laturi”. Tăierea blocului de carte de jur-împrejur are drept scop deblocarea filelor rezultate după plierea hârtiei. În perioada de început a cărţii, ea se realiza cu ajutorul unui cuţitaş înainte de coaserea volumului, fasciculele tăindu-se individual. După apariţia tiparului, s-a practicat tăierea filelor cu blocul prins în presă, prin operare din lateral asupra cărţii, folosindu-se o rindea cu cuţit orizontal. Randamentul a fost mai mare, iar tranşele cărţii au devenit mai uniforme4. Cotorul cărţii se rotunjea prin batere cu ciocanul, pentru a elimina diferenţa de grosime înregistrată de blocul de file în urma coaserii, după care era întărit prin lipirea pe suprafaţa lui a unei fâşii de pânză sau hârtie. La cele două capete ale cotorului, pentru a-l proteja, dar şi pentru a-l orna, se aplica un şnur colorat împletit cu mâna, din fire divers colorate, numit capitalband, cu care se termina astfel legătura. La cărţile foarte vechi, capitalbandurile erau din piele sau din pergament şi erau trase prin copertă, asemenea ligamentelor transversale de pe cotor5. Blocului de carte astfel pregătit i se ataşau scoarţele cu ajutorul capetelor sforilor de la cusături. Prin două sau trei găuri făcute în tăblii, ele se petreceau din exterior în interior prin şănţuleţe anume săpate în scândură pentru a le diminua, apoi se scoteau iar la suprafaţa copertei, se scămoşau şi se fixau cu un strat de clei. Urma apoi acoperirea tăbliilor cu piele (mai rar cu alt material – postav, catifea, mătase). Era folosită pielea de porc, oaie, viţel, căprioară. Bucata de piele care trebuia să depăşească mărimea volumului era subţiată, şpăltuită, dacă nu pe întreaga suprafaţă, cel puţin pe margini, unde venea îndoită peste tăblii, după care era lipită cu clei pe scândură.
La cartea medievală, învelitoarea din piele se aplica după ce se montau definitiv tăbliţele de lemn pe blocul de carte. Acest tip de legătură se numeşte legătură cu scoarţa trasă spre deosebire de o altă tehnică, mult mai târzie, numită legătură cu scoarţa jos, care a apărut după inventarea tiparului6.
Până în secolul al XVII-lea, interiorul scoarţelor rămâne neacoperit, dată la care s-a introdus în Italia, de unde s-a răspândit şi în alte ţări, căptuşeala de hârtie. Ea se numeşte forzaţ (vorsatz) şi finisa legătura, mascând lemnul şi marginile îndoite ale pielii ce îmbrăca volumul. Mai târziu, forzaţul are şi rolul de a fixa coperţile de blocul cărţii (el făcând legătura dintre copertă şi carte), de a mării rezistenţa coperţilor contribuind şi la frumuseţea volumului, fiind adesea decorat cu diverse desene imitând marmura, lemnul, pielea7.
Ultima fază, cea care conferea o valoare artistică legăturii şi dădea cărţii o înfăţişare demnă de conţinutul şi destinaţia ei, era ornamentarea. Primele tehnici aplicate în acest scop au fost importate din Orient, mai întâi prin intermediul cruciaţilor, iar mai târziu prin legăturile comerciale dintre Levant şi Italia, de unde s-au răspândit apoi în toate ţările europene. Cea mai timpurie dintre ele a fost incizia, urmată de presajul la rece, simplu la început, aurit mai târziu.
Tehnica inciziei consta în tăierea suprafeţei pielii pe conturul motivelor ornamentale şi îmbinarea lor cu un amestec de apă şi clei. Suprafaţa care depăşea conturul incizat se bătea cu ciocanul, operaţie prin care se realizau efecte de basorelief. Practica inciziei a avut epoca ei de strălucire şi a durat până în secolul al XIV-lea.
Încă din secolul al XII-lea, dorinţa de simplificare a făcut să se treacă la realizarea unui sistem de legături care puteau fi executate chiar şi de o singură persoană. Erau aşa numitele legături cu amprente, când aceleaşi efecte ornamentale au început să se obţină treptat, cu ajutorul unor ponsoane, un fel de sigilii gravate la început în lemn de merişor sau de păr, mai târziu în metal, când li s-a adăugat şi un mâner de lemn. Aceste „fiare”, sau „stempluri”, s-au folosit până târziu la ornamentarea legăturilor manuale. Aplicarea lor se făcea la rece, pe pielea bine înmuiată în prealabil, asigurându-se asupra lor o presiune continuă, până la uscarea completă a pielii, care le păstra apoi urma.
Fig. 3 - „Fiare mănăstireşti”
Fiind create de călugări în ateliere afiliate scriptoriilor din mănăstiri, tuturor acestor instrumente li s-au spus „fiare mănăstireşti” (fers monastiques), denumire sub care sunt cunoscute şi astăzi, sau de „sygilla”. Tehnica de presaj le rece îşi păstrează denumirea veche şi mai târziu, când aplicarea fiarelor se făcea tot pe pielea înmuiată, după ce ele erau încălzite în prealabil pe cărbuni, ceea ce ducea la obţinerea pe loc a ornamentului, eliminându-se perioada de aşteptare până la uscarea pielii, care prelungea timpul ornamentării, în cazul folosirii sigiliilor de lemn. Această tehnică nouă mai este cunoscută şi sub numele de „presaj în sec”, sau „presaj orb”.
Pentru obţinerea ornamentelor aurite (mai rar argintate), fiarele sunt încinse pe cărbuni, iar între piele şi ponson se introduce o foiţă de aur. Ea era aplicată pe un strat de albumină destinat să fixeze poleiala. Fiarele folosite pentru ornamentele aurite erau întotdeauna din aramă şi gravate în relief. Aceste denumiri sunt folosite şi astăzi8.
Pentru decorarea primelor legături din Europa, fiarele folosite aveau gravate pe ele motive geometrice sau florale, stilizate, înscrise în pătrate, romburi sau cercuri. Ele se aplicau izolat sau grupate după o schemă iniţială a câmpului scoarţei, numită de legători feldeinteilung, marcată cu linii (de obicei întreite) trase cu filete9. Pielea coperţilor era imprimată la rece, formându-se astfel desene în relief pe fonduri presate.
Legăturile mănăstireşti reprezentând scene religioase se imprimă cu ajutorul unei plăci. Imprimarea decorului copertei cu o singură placă apare în Olanda, de unde se va extinde şi în Europa. Compoziţia era gravată în adâncime, iar presarea se făcea în sec, fără aur. În Germania, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, apare un instrument nou, ruleta care repeta prin rotire modelul apăsat pe pielea umezită. Noul instrument va fi folosit în chenare sau benzi. Germania va impune noua schemă a legăturii – chenar imprimat cu ruleta, iar interiorul imprimat cu placa. În timp, li s-au adăugat şi alte mijloace de aplicare a decorului: palete şi filete, folosite pentru realizarea chenarelor liniare sau florale10.
Marile înnoiri aduse de Renaştere tuturor domeniilor artei şi-au pus amprenta şi asupra meşteşugului legătoriei. Dezvoltarea tiparului face ca tirajul de carte să fie mult mai mare decât în perioada anterioară, iar legarea cărţilor de către cei care o imprimă să nu mai fie posibilă. În consecinţă, activitatea de legătorie a devenit o parte independentă a fluxului, cu meseriaşi specializaţi numai pentru această muncă. O asemenea situaţie a impulsionat tehnica legătoriei, atât sub aspectul calităţii care continuă să se perfecţioneze, cât şi sub aspect tehnologic. Deoarece scrierile erau reproduse prin tipărire în exemplare tot mai numeroase, procedeele de legare au fost adaptate la noile împrejurări. Tipografia punea în vânzare nu numai cartea legată, ci şi „dezlegată”, sub formă de fascicule, urmând ca viitorul posesor să o lege ulterior. Creştera numărului de cărţi tipărite duce la dezvoltarea comerţului cu carte, ceea ce face ca acestea să fie preluate de către negustori în stare semifinită şi legate de unii dintre ei pentru a-şi spori astfel veniturile. În această perioadă au funcţionat ateliere de legătorie în majoritatea aşezărilor urbane, lângă universităţi şi reşedinţe regale, în mănăstiri.
Înnoirile au pornit din Italia, sub influenţa manuscriselor arabe şi persane, cu legături de lux aduse din Levant de negustorii veneţieni şi napolitani şi s-au răspândit în restul Europei. Prin intermediul Veneţiei şi a altor oraşe comerciale italiene, se învaţă aurirea legăturilor de la orientali. Foiţe şi chiar plăci de aur lucrate în motive ornamentale sunt aplicate pe îmbrăcămintea de piele a coperţilor cu ajutorul unor ştampile încălzite. În ele se împletesc motivele renascentiste cu influenţe ale legăturii cărţii orientale, care au pătruns odată cu manuscrisele bizantine: arabescuri, încadrări de benzi (panglici) împletite, câmpuri centrale rotunde sau ovale, amintind de motivele covoarelor persane, colţuri lucrate în trăsături subţiri, amănunţite. Lucrătura fină a metalului preţios cerea un material mai fin. Pielea care îmbrăca scoarţele de lemn ale vechilor coperţi nu corespundea aurului cizelat cu migală şi artei minuţioase a giuvaergiului11. Acum apar marochinul şi saftianul, piei subţiri de capră, oaie sau viţel, tăbăcite după un procedeu originar din Orient, pentru a da pielii luciu, moliciune, mlădiere12. Pe aceste piei moi se fixau foiţele de aur cu ajutorul stratului de albumină şi se aplicau fiarele înfierbântate, poleiala imprimându-se numai pe linia motivelor.
În Orient, cei mai mari legători de cărţi erau persanii. Ei se inspirau din ornamentica covoarelor şi miniaturilor din secolele XIV-XV. Pieile fine, decorurile cu arabescuri aurite, folosirea cartonului drept suport pentru realizarea coperţilor, sunt doar câteva tehnici folosite de ei. O altă inovaţie persană este coperta aurită viu colorată. Coperta din spate era prevăzută cu o clapă al cărei vârf coincidea perfect cu mijlocul şi ornamentele copertei superioare. Din Persia, aceste tehnici au trecut în celelalte ţări musulmane, de unde au pătruns în Italia.
Fig. 4 - Legătură de lux orientală
Caracteristic cărţilor italiene timpurii este decorul fin, din trăsături largi, de obicei spiralate, cu frunze şi flori, care acoperă cea mai mare parte a copertei, rămânând liberă numai o margine îngustă, cu un cadru simplu. Mijlocul era destinat unui blazon, unei devize sau titlului. Ulterior, s-au adăugat ornamente de piele împletite fin şi pictate cu lac colorat, sau din ştraifuri aplicate, alcătuind o legătură mozaicată13.
Fig. 5 - Legătură de lux cu influenţă orientală
Primele legături italiene cu influenţă orientală sunt cele promovate de Aldus Manutius, care combină imprimarea la rece cu aurirea la cald a unor ornamente şi tot sub influenţă orientală înlocuieşte uneori coperţile de lemn cu cele de carton, care erau mai uşor de mânuit şi mai practice, şi se puteau folosi pentru formatele mici preferate de el şi imitate de contemporanii săi.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea, ornamentele caracteristice stilului gotic sunt înlocuite cu motivele Renaşterii. Este perioada în care unii dintre tipografi încep să lege o parte a tirajului, dând astfel cartea ca produs finit. Sunt tipărite cărţi în ediţii duble, la preţuri diferite; cărţi tipărite pe hârtie de calitate mai bună, cu legături de pergament şi margini întărite cu metal, şi cărţi pe materiale ieftine, cu legătură obişnuită, la preţuri mai mici14.
Nu se ştie cine au fost primii tipografi care s-au ocupat şi cu legătoria de carte, deoarece coperţile nu aveau semnătură sau signet. Se presupune că sunt Anton Koberger din Nurnberg şi Peter Schoffer din Maienţa, care ar fi legat o mică parte a tirajului unor lucrări tipărite de ei. Pe coperţile legate ale celor mai vechi cărţi nu figura titlul, lucru firesc dacă avem în vedere faptul că, deocamdată, nu se introdusese nici măcar pagina de titlu, în capul textului figurând numai acel incipit al cărţii manuscris.
Prima marcă de legător a fost pusă în jurul anului 1470 de Johann Richenbach şi Konrad Forster, care erau legători de cărţi şi care au imprimat pe copertă numele legătorului (propriul lor nume), sau al proprietarului cărţii. Abia mai târziu, Anton Koberger imprimă pentru prima dată titlul pe coperta unei cărţi legate de el. Îmbrăcămintea de piele a coperţii nu se mai imprimă cu ştampile-sigilii, ci cu un cilindru (sul, valţ), sau cu o placă de lemn, care, cu ajutorul unei prese, imprimă dintr-o dată ornamentele cărţii15.
În această perioadă ia avânt legătura de lux, care se aplică doar pe anumite cărţi (de exemplu, pe unele tipărituri aldine, la cererea unor bibliofili din familiile regale şi nobiliare ale vremii). Centrele celor mai celebri giuvaergii-legători sunt la Veneţia, Neapole, Florenţa şi Milano.
Fig. 6 - Legătură din marochin verde cu ornamente aurite
Colecţionarul francez Jean Grolier (care întreţinea strânse legături de prietenie cu Aldus Manutius) şi, mai târziu, Thomas Mahieu introduc legătura de carte italiană în Franţa, unde va ajunge la rang de mare artă, dezvoltând stiluri proprii în secolele XVI-XVIII prin meşteri legători care îşi proiectau sau îşi executau singuri învelişul cărţilor: Le Gascon, Badier, Padeloup, Derome şi alţii, adevăraţi creatori ai unor capodopere ale genului16.
Cu toate acestea, tehnica de bază a legătoriei rămâne aceeaşi. Înnoirile se remarcă doar în stiluri, singurele care diferă, de la un creator la altul, sunt legate de obicei de numele unuia dintre ei. Stilurile „à la fanfare şi pointilee” i se datorează lui Le Gascon; „à la grotesque, à dantelle şi à repetition” lui Padeloup – doar câteva care s-au răspândit în toată Europa17. Numeroase ateliere de librari-legători se deschid la Paris şi Lyon. Franţa impune legătura cu blazoane prin Ludovic al XIII-lea.
Câteva tipuri de legături conlucrează în Europa secolului al XVI-lea: în Franţa din timpul regelui Ludovic al XIII-lea, se foloseşte un decor de tranziţie între arta monastică şi cea a Renaşterii, regele folosind ca emblemă pentru cărţile sale motivul porcului spinos; legăturile aldine create prin folosirea fiarelor ornamentale tip, imprimate în adâncime, mai întâi simple, apoi în aur; legăturile cu camee, reprezentate prin motive aldine, având în centru pe coperta din faţă un relief oval cu scenă antică; legăturile Grolier sunt reprezentate prin desfăşurarea pe toată coperta a unor figuri geometrice sau împletituri împodobite cu fleuroane18 aurite, care încadrează partea centrală a copertei, unde este imprimat titlul cărţii19. Motivul preferat de legători era însă evantaiul. Pătrunzând în toate ţările Europei, el capătă trăsături specifice fiecărei ţări.
Alte stiluri de legături s-au dezvoltat însă în Germania, Spania şi Anglia. În Germania, legătura ornată la rece a supravieţuit multă vreme şi a cedat târziu locul rivalului său aurul, abia la mijlocul secolului al XVI-lea. Odată cu aurirea, s-a modificat compoziţia ornamentală după modelele din Renaşterea italiană. Coperta albă de pergament sau piele de porc imprimată în sec, dar şi scoarţele grele de lemn s-au menţinut aici până în secolul XVIII.
În Anglia, la începutul tiparului, coperta era decorată la rece. În epoca elisabetană, cărţile reginei şi ale nobililor erau îmbrăcate în brocart şi mătase împodobită cu broderii de aur, argint şi perle. Decoraţia aurită, introdusă în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a urmat în mare măsură modelele franceze şi italiene20.
În Spania, stilul legăturii este influenţat de motivele ornamentale maure, care au dat vechilor cărţi spaniole o înfăţişare caracteristică, deosebită de cele din alte ţări.
În paralel cu legătura de lux, se menţine legătura obişnuită, destinată cărţilor mai ieftine, de circulaţie mare. Ea păstrează multă vreme coperta de lemn învelită în piele obişnuită şi procedeele de imprimare a ornamentelor cu ajutorul plăcii presate. Aurul legăturilor de lux este înlocuit, la cărţile ieftine, cu argintul sau cu metalul obişnuit. Metalul are aici nu numai un scop ornamental, ci şi unul practic. El se aplică mai ales pe colţurile coperţilor, acolo unde pielea este supusă deteriorării prin manipularea cărţii. El se mai aplică şi în câmpul central, astfel ca volumul aşezat pe masă să nu se uzeze în părţile îmbrăcate în piele21.
Secolul XVI a impus coperta de lemn fixată de blocul cărţii cu ligamente de piele. Îmbrăcămintea de piele depăşea scoarţa de jur-împrejur, astfel încât acoperea complet blocul de carte. Cu timpul, acest exces de piele începe să fie îndoit spre interior, formând muchea22 şi ainşlagul23 copertei. Astfel s-a ajuns la o formă care în linii generale este folosită şi astăzi.
Perioada legăturilor renascentiste este considerată ca fiind apogeul artei cărţii. Dimensiunile cărţilor au scăzut din nou, iar coperta de lemn a fost înlocuită cu cea de carton; ca urmare, dispar treptat gravurile metalice, singurele folosite în continuare fiind închizătorile. Realizarea artistică a legăturilor în piele şi catifea atinge cote înalte.
Secolul XVII a deschis o lungă perioadă în care s-a remarcat în Franța preponderenţa legăturii de carte reprezentate prin două tendinţe contrarii: o bogăţie excesivă a decorului şi, prin reacţie, o excesivă sobrietate. Toate elementele cărţii sunt atent finisate; cărţile se aşează în raft cu cotorul în afară, ceea ce duce la ornarea lui cu unele motive din decorul coperţilor; cotorul cu cinci binduri este decorat excesiv între nervuri; forzaţurile sunt din hârtie pictată sau dublate cu piele şi au în interior chenare aurite trase cu ruleta; tranşa cărţii este aurită şi ea, sau pictată. Predomină pielea din marochin roşu.
Fig. 7 - Legătură din marochin roşu cu ornamente aurite
La polul opus, Antoine du Seuil impune un decor sobru printr-o dublă încadrare din trei linii cu fleuroane în colţuri. Pentru desăvârşirea sobrietăţii apare stilul numit jansenist, (ca o aluzie la severitatea religioasă a ordinului), fără decor, bazându-se numai pe eleganţa pielii de calitate, marochinul.
Cu toată opoziţia de sobrietate de la sfârşitul secolului trecut, secolul XVIII continuă stilul încărcat cu fiare ornamentale mai complicate. Rafinarea elementelor cărţii continuă prin folosirea marochinului de diferite culori: roşu, grena, citron, oliv, cu forzaţurile din hârtie marmorată. Exuberanţa ornamentală este înlăturată de stilul revoluţiei, care inaugurează un stil format din ornamente cu bonete frigiene, suliţe, ş.a.. Simplitatea legăturii acestei perioade se observă şi în folosirea cotorului fără nervuri şi în apariţia legăturilor combinate din piele cu carton, cu coperţile acoperite cu hârtie simplă marmorată, cotor ornat şi neted de piele şi colţuri din piele24. Legăturile devin modeste şi democratice, iar legătorul Alexis Pierre Bradel inventează legătura care îi poartă numele, legătura Bradel, cusută cu panglică, cu coperţi din pânză sau hârtie, având ca ornamente embleme patriotice şi simboluri revoluţionare25.
În Anglia, sub influenţa elementelor clasice de decorare inspirate de sobrietatea antică, se dezvoltă legătura clasică engleză, printr-un decor singular, cu puţine ornamente, mergând până la borduri din fire fine, mici ornamente pe margini, câte o floare în colţuri, pentru a scoate în evidenţă marochinul verde sau albastru şi pielea de Rusia cu care legătorul Roger Payne obişnuia să lucreze.
Fig. 8 - Legătură în marochin verde cu ornamente
Secolul XVIII a fost ultima perioadă în care s-au produs în număr mare legături individuale de lux, executate la comanda proprietarilor de cărţi. Odată cu creştera tirajului cărţilor, se dezvoltă legătura în serie, editorială, ca produs al atelierelor înfiinţate de editori pe lângă oficinele lor. Este folosită pânza şi cartonul în culori, renunţându-se la stilurile tradiţionale. Se crează legăturile parlante (sau legături vorbitoare)26, monocrome, simbolice şi figurative, care evocă conţinutul cărţii prin imagini executate în piele incizată, după desenele unor pictori şi graficieni. Decoraţia comercială de pe legături se simplifică treptat, reducându-se la chenare realizate din câteva linii drepte, dar vor fi scoase şi ele treptat, lăsând cărţile fără individualitate.
Lista ilustraţiilor
Figura 1. Şnit aurit ornamentat, în Thuróczy János, Chronica Hungarorum, Erhardus Radtolt, Augsburg, 1488
Figura 2. Părţile cărţii, reproducere de Ciprian Mureşan
Figura 3.„ Fiare mănăstireşti”, în Erzsebet Muchenhaupt, op.cit., p.51, p.52, p.53, p.56, p.58
Figura 4. Legătură de lux orientală, http://www.bookbinding.co.uk/History.htm (accesat la data de 06.06.2011)
Figura 5. Legătură de lux cu influenţă orientală, în 379.Auktion, Wertvolle bucher, Ketterer Kunst, Hamburg, 23/24 Mai 2011, il.970
Figura 6. Legătură din marochin verde cu ornamente aurite , Ibidem, il. 600
Figura 7. Legătură din marochin roşu cu ornamente aurite, Ibidem, il. 363
Figura 8. Legătură în marochin verde cu ornamente, în Karoli Gaspar, Szent Biblia, Pesten [Budapest], 1837
Bibliografie
Andreescu, Ana, Arta cărţii. Cartea românească în secolele XVI-XVII, Bucureşti, 1997
Andreescu, Ana, Arta cărţii. Cartea românească veche 1508-1700, Bucureşti, 2006
Antonovici, I., Creţu, Gr., Tipografiile, xilografiile, librăriile şi legătoriile de cărţi din Bârlad, Bucureşti, 1910
Duţu, Alexandru, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969
Bacâru, Livia, Legături de cărţi brâncoveneşti în „Revista bibliotecilor” 1971, nr.8
Bacâru, Livia, Noţiunea de carte rară în trecut şi în prezent în „Revista bibliotecilor” 1971, nr.1
Bacâru, Livia, Ştiri noi despre legătura primei tipărituri româneşti în „Revista bibliotecilor” 1972, nr.1
Bacâru, Livia, Vechi legături de cărţi româneşti. Introducere în istoria legătoriei din România în „ Studii şi cercetări de bibliologie”, 1974, XIII
Basarab, Maria, Însemnări manuscrise de pe vechi tipărituri româneşti existente în patrimoniul hunedorean, despre legătorie şi legători de cărţi în „Sargeţia”, XX, 1986-1987
Bădară, Doru, Tiparul românesc la sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, Brăila, 1998
Bălaşa, Dumitru, Însemnări. Mihail legător şi vânzător de cărţi bisericeşti din oraşul Craiova, în „Mitropolia Olteniei”, 1978, nr.1-2
Bălaşa, Dumitru, Cronicarul Dionisie eclesiarhul, legător de cărţi, în „Mitropolia Olteniei”, 1958, nr.1-2
Bielz, Iulius, Contribuţii la istoricul vechei legătorii de cărţi din Transilvania, Sibiu, 1956
Boca, Camelia, Vechea legătorie de carte din Transilvania. Mijloc de promovare a ideii de unitate naţională, în „Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional.Cercetare şi valorificare”, Bucureşti, 1983
Colta, Elena, Rodica, Legătoria de carte, un meşteşug de veche tradiţie românească în vestul Transilvaniei, în „Biblioteca şi cercetarea”, XIII, 1989
Dima-Drăgan, Corneliu, O legătură artistică franceză din secolul al XVIII-lea în România, în „Revista muzeelor”, 1977, nr.2
Labarre, A., Istoria cărţii, Iaşi, 2001
Papacostea-Danielopulu, Cornelia, Demeny, Lidia, Carte şi tipar în societatea românească şi sud-est europeană (sec.XVII-XIX), Bucureşti, 1985
Paroissien: roman, Antoine Maitre, Éditeur, Dijon, 1870
Poenaru, Daniela, Contribuţii la Bibliografia românească veche, Târgovişte, 1973
Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1971
Sîrghie, Anca, Carte veche românească, Sibiu, 2009
Stanciu, Ilie, Călătorie în lumea cărţii. Mică enciclopedie ilustrată, Bucureşti, 1970
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
*Email: dana.caprar@bcucluj.ro
3 Fl. Oprea, op.cit., p. 155-156.
5 V. Olteanu, op.cit., p. 65; Fl. Oprea, op.cit., p.193-196.
7 V. Olteanu, op.cit., p. 163.
8 C. Tatai-Baltă, G. Mircea, „Legătorie şi legători de carte la tipografia din Blaj, în anii 1787-1792,1795-1821”, în Anuarul Institutului de istorie, XXXIII,1994, p. 262; Fl. Oprea, op.cit., p. 218-224.
9 L.Bacâru, „Legături de cărţi brâncoveneşti”, în op.cit., p.492.
10 V. Olteanu, op.cit., p. 218-219.
11 H. Matei, op.cit., p. 223-224.
12 I. Stanciu, op.cit., p. 148.
15 Ibidem, p. 222-223; V. Olteanu, op.cit., p. 218.
16 L. Bacâru, „Vechi legături de cărţi româneşti”, în op.cit., p. 46.
17 V. Olteanu, op.cit., p. 219-220; Fl. Oprea, op.cit., p. 224-225.
18 Fleuronul este un ornament vegetal alcătuit din una sau mai multe flori sau frunze stilizate şi folosit ca vinetă tipografică sau ca decor în legătorie.
19 V. Olteanu, op.cit., p. 219-220.
22 Muchea cărţii este suprafaţa blocului de carte opusă cotorului.
23 Ainşlagul este tivul de la marginea copertei.
24 Aceste legături se mai numesc şi „jumătate piele” sau semi-legătură.
