Iulia-Maria Puie*
bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” este una dintre cele mai mari, importante și vechi biblioteci din România. În anul 1872, prin legea numărul XIX, adoptată de parlamentul maghiar la data de 17 septembrie și sancționată de Împăratul Franz Iosif la data de 12 octombrie, a fost înființată Universitatea din Cluj cu predare exclusiv în limba maghiară. Sub egida acesteia s-a înființat și o bibliotecă a universității, chiar în același an, bibliotecă care, mai târziu, a devenit actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Deoarece era nevoie foarte mare de un fond de carte consistent, imediat după înființarea bibliotecii, Societatea Muzeului Ardelean i-a cedat acesteia spre folosință o bogată colecție de cărți și manuscrise. O dată cu această donație au fost dobândite și fondurile Academiei de Drept din Cluj, care au ajuns să fie considerate colecția de bază a noii instituții.
Instituțiile clujene, dar nu numai, au conștientizat foarte repede că studenții universității și cititorii bibliotecii au nevoie de un fond cât mai bogat de carte. Astfel, imediat după primirea fondului de bază menționat mai sus, în posesia bibliotecii au mai intrat și colecția de carte a Arhivei Guberniale și fondul Bibliotecii Institutului Medico-Chirurgical. Noua bibliotecă a atras atenția și persoanelor particulare, care, din dorința de a împărtăși și cu ceilalți marile lor colecții de cărți și manuscrise, au luat frumoasa decizie de a-și dona bibliotecile personale acestei instituții. Primul donator particular a fost istoricul Joseph Benigni, a cărui gest măreț a îmbogățit fondurile bibliotecii cu un număr de 6839 de volume.1
Iniţial biblioteca a funcționat în clădirea Universității „Franz Iosif” din Cluj, iar primul director al instituției a fost istoricul și bibliograful Szabó Károly. Odată cu creșterea fondului de carte, dar și a persoanelor care doreau să aibă acces pentru studiu la acesta, a apărut problema spațiului și a depozitării. Din această cauză era nevoie de mutarea bibliotecii într-o clădire mai încăpătoare, într-un spațiu exclusiv al ei, unde să își poată amenaja cât mai bine fondul de carte și să poată oferi cât mai multe servicii cititorilor. Astfel, prin bunăvoința instituțiilor clujene, bibliotecii i-a fost donat un teren pe Strada Clinicilor, spațiul pe care se află în acest moment construită Biblioteca Centrală Universitară. Amplasarea, precum și creșterea continuă a fondului de carte a ridicat mai multe probleme care vizau arhitectura clădirii, corpurile care trebuiau construite, amplasarea sălilor de lectură, precum și ale depozitelor de carte. S-a ajuns la concluzia că cea mai bună soluție ar fi un concurs de proiecte, concurs care a fost câștigat de către arhitecții Kálmán Giergl și Floris Korb. Construcția „palatului bibliotecii” cum mai este numită, a început în anul 1906 și s-a finalizat în cel următor. Aceasta a fost realizată îndeosebi prin strădaniile directorului de atunci al instituției, istoricul literar Erdély Pál, în conformitate cu cele mai moderne norme în domeniu.
În anul 1909 s-a inaugurat noua clădire de pe strada Clinicilor nr. 2, construcție care a servit drept model arhitectural pentru alte instituții similare din Europa. După 11 ani, în 1920, moment la care director era filologul Eugen Barbul, a urmat cea de-a doua inaugurare oficială, odată cu vizita familiei regale în Cluj și la Bibliotecă. La data de 1 februarie, în același an, familia regală a României, împreună cu mai mulți membri ai guvernului au pășit pe treptele bibliotecii, momentul rămânând unul foarte important în istoria ei. La doi ani după eveniment, în 1922, Gheorghe Sion a luat decizia de a-și dona toată colecția sa de cărți, manuscrise și documente instituției. Astfel, el a devenit al doilea donator particular al bibliotecii și primul din noul sediu, care și-a dat biblioteca spre folosința publicului.
Anul 1927 este și el unul deosebit de important pentru clujeni, dar mai ales pentru bibliotecă. În decursul lui, instituția a primit numele de Biblioteca Universității „Ferdinand I”, iar acest eveniment a legat și mai mult casa regală a României de „palatul” clujean, o legătură care a rămas foarte strânsă până în prezent. Aprecierea și atașamentul bibliotecii față de țară și regalitate au fost demonstrate de aceasta și în anul 1929, când a contribuit cu materiale proprii la organizarea expoziției Astrei la Alba-Iulia, cu ocazia sărbătoririi unui deceniu de la unirea Transilvaniei cu România. Tot în același an, ea a mai participat și la o expoziție internațională, organizată la Barcelona. Între timp, pe parcursul anilor, s-au amenajat tot mai multe săli de lectură, datorită numărului tot mai mare de cititori, dar și datorită creșterii numărului de volume din depozitul bibliotecii.
În perioada celui de-al doilea război mondial, datorită situației fizice și sociale, dar și politice ostile, o parte a bibliotecii a fost nevoită să se mute împreună cu Universitatea la Sibiu. Cele două instituții au revenit la Cluj în 1944, odată cu încetarea războiului. Datorită faptului că noul regim instalat a fost unul nepotrivnic pentru numeroase personalități istorice, literare și politice ale vremii, multe dintre ele au fost excluse din universități și din funcțiile pe care le dețineau. Printre aceștia s-a numărat și poetul Lucian Blaga, care în 1951 a fost dat afară de la catedră. Biblioteca Universitară i-a fost alături însă, astfel că până în anul 1959, când s-a putut reîntoarce la postul lui de la Universitate, i-a fost permis acestuia să își desfășoare activitatea de bibliotecar în cadrul instituției, iar biroul în care acesta a lucrat s-a păstrat până în prezent și poate fi vizitat de către doritori. În plus, în anul 1990, ea și-a schimbat numele în Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” şi, pentru a putea ține pasul cu numărul mare de cereri de carte, precum și de cititori, dar și pentru a le fi facilitat accesul acestora la informare, a demarat un amplu și complex proces de automatizare și informatizare a activităților de bibliotecă. Ulterior s-a inaugurat și un proiect care vizează biblioteca digitală. Tot în scopul îmbunătățirii serviciilor și accesului la documente, începând cu anul 1996, biblioteca a început o colaborare cu Universitatea Babeș-Bolyai în scopul dezvoltării programelor de formare inițială și specializare în domeniul biblioteconomiei, științei informării și documentării.2
În prezent, biblioteca are în posesia sa aproape 4.000.000 de volume, care măsoară aproximativ 27 km liniari de carte. La acestea se adaugă o colecție impresionantă de documente, materiale arhivistice, hărți, stampe și multe alte bunuri, majoritatea dintre ele fiind depozitate în sala de Colecții Speciale. Trebuie precizat de asemenea și faptul că ea dispune nu doar de cărți în format fizic, ci și în format electronic, audio, sau video. Astfel, se încearcă acoperirea nevoilor tuturor cititorilor, indiferent de domeniul pe care aceștia îl studiază, de obiectul lor de interes, sau nevoile lor în materie de documentare.
Dezvoltarea colecțiilor bibliotecii se face prin mai multe modalități, iar sursele de procurare a cărților și fondurilor sunt diferite. Principala formă este Depozitul Legal, ceea ce presupune faptul că tot ce se tipărește trebuie să intre și în fondul bibliotecii. La aceasta se adaugă serviciul de achiziție, dar foarte importante sunt și donațiile. Donatorii bibliotecii sunt numeroși, iar colecțiile lor, pe care au ales și încă aleg să le cadorisească bibliotecii au o contribuție foarte mare la dezvoltarea fondului de carte, mai ales având în vedere faptul că multe dintre lucrările donate sunt unicate, foarte vechi, sau foarte rare, fiind în același timp și foarte costisitoare. Astfel, prin gestul lor, donatorii bibliotecii nu doar au ajutat instituția să își dezvolte colecțiile, ci au avut un rol foarte important și în facilitarea accesului cititorilor la anumite cărți sau documente, care în alte circumstanțe ar fi putut fi consultate doar în străinătate sau în locații, fie intrarea lor în posesia bibliotecii s-ar fi petrecut mai anevoios și într-o perioadă de timp mai îndelungată.
Din fericire, încă de la înființarea sa și până în prezent, biblioteca s-a bucurat de un număr mare de donatori, oameni de cultură care au decis să își dăruiască colecția lor de o viață posterității. În continuare am realizat un mic istoric și o scurtă descriere câtorva donații și donatori români ai bibliotecii. Consider că este necesară o prezentare a fiecăruia dintre ei, mai ales că mulți au donat lucrări scrise în limba română, într-o perioadă în care predominau doar cele în limba maghiară, sau care prezentau prea puțin istoria și trecutul neamului românesc. Astfel, prin aceste contribuții, cercetătorilor, studenților și cititorilor români nu doar le-a fost facilitat accesul la informație, dar le-a și fost deschisă calea spre aflarea adevărului în legătură cu trecutul lor, cu ceea ce au fost românii și faptele mărețe ale strămoșilor noștri.
Donatorii interbelici au avut o contribuție deosebit de importantă la dezvoltarea fondului românesc de carte și documente, dar și la popularizarea culturii, a istoriei și a literaturii românești. Imediat după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, în zona noastră exista o mare lipsă de carte în limba română, de învățători și cărți de învățătură românești. Din această cauză, majoritatea bibliotecilor și a instituțiilor de cultură au căutat să contribuie la rezolvarea acestor lipsuri, să suplimenteze și să alimenteze cât mai mult circulația și accesul cititorilor la cărți și publicații românești. Datorită acestui lucru, nu puțini au fost cei cu dare de inimă și care au decis să contribuie și ei, prin tot ceea ce le-a stat la dispoziție pentru a ajuta populația, studenții care doreau să învețe și să citească, precum și învățătorii români. Astfel, Biblioteca Universitară din Cluj a fost văzută de multe personalități drept locul ideal de păstrare a bibliotecilor și colecțiilor lor personale. Primul care a ales să își doneze colecția sa de cărți, documente și alte bunuri culturale bibliotecii, a fost Gheorghe Sion.
Gheorghe Sion, sau Iorgu, după cum i se spunea în cadrul familiei, fiul lui Ioniţă Sion şi a Elenei Bontăş, s-a născut în data de 18 septembrie 1855, în satul Odobeşti din judeţul Bacău. Spre fericirea și norocul lui, provenea dintr-o familie cu o foarte bună situaţie materială şi socială, reușind astfel să beneficieze de cea mai bună educație, la cele mai înalte instituții de învățământ. În cadrul acesteia, deşi părinţii lui erau despărţiţi, a fost crescut și instruit de către mama sa, care s-a ocupat de el cu multă fineţe, răbdare, iscusire şi bunătate.
Elena Bontăș era una dintre cele mai distinse şi influente femei din societatea moldovenească a timpului său, iar împreună cu Ioniţă Sion, tatăl lui Gheorghe, nu au cruţat niciun ban pentru a-i oferi unicului lor fiu cea mai bună educaţie. Acest lucru s-a putut vedea și în lucrările sale, în comportamentul și înalta pregătire academică și culturală pe care a avut-o. Studiile primare a ales să le urmeze nu departe de vatra sa, fiind încă copil și având nevoie de protecția și căldura părinților săi. Astfel şi le-a desfăşurat la Focşani, iar după finalizarea școlii primare a făcut și primul pas spre independență și maturitate, când a decis să își continue școala undeva mai departe de casă, într-o instituție de o înaltă calitate și pregătire a cadrelor didactice. Astfel, în anul 1869 și-a început studiile liceale la Institutului Academic din Iași, de unde și-a luat bacalaureatul în 1874.3
Mai departe, familia lui, îndeosebi mama şi unchiul său, poetul şi membru al Academiei Române, Gheorghe Sion, şi-au dorit foarte mult ca acesta să urmeze cursurile unei facultăţi în capitală, la Bucureşti. Alegerea îi aparţine lui Iorgu însă, astfel că el decide să-şi finalizeze studiile într-o altă capitală decât cea a ţării sale natale şi pleacă la Paris în toamna anului în care termină liceul. Familia sa a fost mai mult decât încântată de decizia pe care el a luat-o și l-a susținut pe deplin în cursul pe care l-a ales pentru instruirea și viața sa. Cei apropiați lui s-au mobilizat pentru a-i oferi tânărului Iorgu tot ceea ce avea nevoie pentru a reuși să se descurce. La plecarea din țară avea alături scrisori de recomandare de la mai mulţi profesori şi oameni a căror nume avea o mare prestanţă şi recunoştinţă în cadrul cercurilor înalte europene. Unul dintre aceştia era chiar marele patriot și om politic Costache Negri. Acesta, datorită relației apropiate pe care o avea cu familia Cuza, dar și cu alți oameni de seamă ai neamului românesc, l-a ajutat pe tânărul student să ia legătura cu Elena Cuza, care locuia în Paris. Bună la suflet cum era, dar și foarte încrezătoare în recomandarea bunului ei prieten Costache Negri, și-a deschis ușa casei sale în fața tânărului Gheorghe Sion. Acest lucru, spre satisfacţia părinţilor mai ales, pe lângă o masă caldă și un bun prieten, i-a asigurat tânărului un permanent contact cu distinsa societate românească din Paris.4 Astfel, la recomandările şi sub îndrumarea secretarului domniţei Cuza şi ale fostului secretar a lui Cuza Vodă, Baligot de Beynen, precum şi ale unchiului său Vasile Alecsandri, el a reuşit să intre în contact cu profesori distinşi şi capabili, care la rândul lor i-au călăuzit drumul spre învăţătură şi distincţie. A fost un student foarte apreciat şi lăudat atât de către profesorii săi de acolo, cât şi de către familia Cuza. A învăţat foarte repede limba franceză şi la fel de repede a reuşit să-şi impresioneze profesorii cu mintea sa sclipitoare.5
Cultura lui, câştigată, exersată și permanent îmbunătățită la şcolile din ţară şi din Paris, apoi prin îndelungate lecturi şi călătorii, a avut rolul de a întregi şi a perfecţiona calităţile spirituale existente în sufletul său, mereu preocupat cu dorinţa de a îndrepta şi a clădi ceva bun şi folositor pentru neamul său.6 Astfel, în perioada 1876-1877 a înfiinţat la Paris Societatea Română, o asociație care avea drept scop unirea şi solidarizarea tuturor românilor din Franţa şi cultivarea şi dezvoltarea cunoştinţelor lor prin comunicări şi conferinţe. A fost ales şi preşedinte a acestei organizaţii, ca semn al admiraţiei şi respectului care îi erau acordate din partea tuturor intelectualilor şi elitei culturale româneşti din Paris.7
De la Paris s-a întors cu o solidă pregătire juridică, care l-a ajutat să intre în magistratură și să urce foarte repede pe treptele ierarhiei judecătorești. Mai întâi a lucrat în București, dar s-a declarat nemulțumit de mediul sufocant al capitalei și a cerut să fie transferat mai aproape de meleagurile sale natale. La scurt timp după mutarea sa, în 21 aprilie 1879, la vârsta de 24 de ani, a fost numit președinte al Tribunalului din Piatra Neamț. Munca și felul său de a fi erau foarte apreciate de către colegii și subalternii lui, care îl descriau drept „un om ambițios, care voia să facă o rânduială mai bună în tribunal și spre acest scop luase o serie de măsuri aspre, care jigniră pe unii, însă Sion nu era omul care se lasă ofensat și micșorat în atribuțiile lui.” Ascensiunea sa profesională a continuat chiar și după ce a reușit să pună pe jar pe unii oameni ai legii și oameni politici, cu mare influență în țară. Datorită caracterului său puternic și a integrității sale, în ciuda aversității celor din jur, nimeni nu a reușit să găsească vreo pată în viața sa, vreun act care să îl compromită și să îl reducă la tăcere. Astfel, în martie 1880, a fost numit prim-procuror la Tribunalul din Iași, iar trei ani mai târziu a devenit procuror la Curtea de Apel din același oraș. 8
Spre bătrâneţe, după ce a reuşit să clădească o adevărată comoară instituţională şi intelectuală, lăsând în urma sa numeroase scrieri şi proiecte culturale, atât la noi în ţară cât şi dincolo de hotare, a luat decizia de a se retrage din viaţa publică. Astfel, simţindu-se chemat de meleagurile sale natale, s-a stabilit la moşia sa din Brăteşti, judeţul Bacău, unde a adunat cu mult drag tot ce i-a amintit de trecutul familiei sale şi al tuturor românilor. S-a dedicat publicisticii, iar în data de 18 martie 1893, în gazeta Românul, a publicat un articol adresat evreilor şi nu s-a sfiit să îşi arate antipatia sa faţă de ei.9 Întreaga activitate publicistică a lui Gheorghe Sion s-a bazat pe o vastă cunoștință a istoriei și literaturii românești, dar și pe studii de drept și cercetare personală. A lăsat în urma sa un întreg program de muncă științifică în domeniul istoriei. Un rezultat al acesteia este lucrarea Pravilele lui Vasile Lupu, pe care a pus-o sub tipar în 1874. O altă reușită pentru care poporul român şi cultura noastră i-a rămas veşnic recunoscător, a fost aceea că, într-unul dintre multele sale drumuri la Roma, a descoperit într-un anticariat un exemplar al cărţii Fra Gieremia Valacco, scrise de P. Francesco Severini, la Napoli în 1670. El a achiziționat această carte care descrie viaţa Sfântului român Ieremia Valahul, care fusese aproape necunoscut până la acea perioadă de către naţionalii lui. Această lucrare a fost ulterior prezentată Academiei Române de către Nicolae Iorga.10 În toate călătoriile sale, Ghorghe Sion a căutat și a și reușit a colecționa un imens și neprețuit tezaur istoric, compus din cărți vechi, manuscrise, documente, stampe, fotografii, tablouri, hărți, monezi, reviste și multe altele.
Universitatea din Iași își dorea foarte mult să intre în posesia acestor comori, iar directorul Bibliotecii Centrale din Iași, profesorul George Pascu, i-a sugerat lui Gheorghe Sion că ar fi o idee bună dacă ar dona frumoasa sa colecție Bibliotecii Moldovei, în schimb, a decis să facă o vizită de recunoaștere în Ardeal, în Cluj mai exact, pentru a se interesa personal de felul în care e condusă și organizată Biblioteca Universității „Regele Ferdinand”, precum și care sunt lipsurile acesteia. A observat, cu mare surprindere dar și satisfacție, că era foarte bine administrată de către specialiști și oameni competenți, iar singurul lucru care îi lipsea era exact materialul de care el dispunea. Mulțumit de ceea ce a văzut, în 1922, zeci de lăzi încărcate cu comorile lui Gheorghe Sion au luat drumul Clujului, unde, spre marea bucurie a intelectualilor ardeleni, în doar câteva luni au fost toate inventariate și puse la dispoziția lor. Clujul l-a răsplătit pe acest mare om, numindu-l cetățean de onoare al orașului și primindu-l foarte repede în cercurile sale intelectuale.
Datorită faptului că și-a iubit foarte mult și meleagurile natale și în același timp a fost o persoană credincioasă, cu frică și iubire față de Dumnezeu, în octombrie 1935, a donat vila sa din Slănicul Moldovei Facultății de Drept de la Universitatea din Iași, primind de la aceasta titlul de doctor honoris causa, iar restul averii sale l-a donat Episcopiilor din Cluj și Iași.
Gheorghe Sion și-a petrecut ultimii ani din viață, nu acolo unde proprietățile sale se aflau, ci la Cluj, locul unde se găsea adevărata sa comoară și marele tezaur la care a lucrat întreaga sa viață. S-a stins din viață în 1944 și a fost înmormântat aproape de familia sa, în Târgu Ocna. Până în prezent toți cei care vizitează Mănăstirea Măgura Ocnei, precum și Biserica din cadrul acesteia, care poartă hramul „Înălțarea Domnului”, în apropierea altarului ei, în exterior, pot vedea cavoul magistratului.
Francisc Hossu-Longin a fost o altă personalitate interbelică care a decis să își lase moștenire întreaga sa comoară culturală, bibliotecii. Memorialistul s-a născut la data de 2 octombrie 1847, în comuna Zam din judeţul Hunedoara, iar părinții lui au fost Mihai Lupu-Hossu şi Aloisei Pandak. A fost un om o de mare importanță culturală și politică, nu doar datorită activității sale intelectuale, cât și celei politice, a programelor sale și a efortului pe care l-a depus în serviciul națiunii române. El a activat pe tărâm politic, social, cultural şi naţional, astfel că a devenit una dintre personalităţile marcante din perioada 1880-1919.
Studiile primare și le-a desfășurat pe rând, la Deva şi Orăştie, dar din păcate un eveniment tragic i-a schimbat radical cursul vieții. La o vârstă tânără, când Francisc era încă un copil, tatăl său a încetat din viață. Din această cauză, tutela lui a fost încredințată celei mai apropiate rude în viață, astfel că a fost nevoit să se mute la o mătuşă de-a lui care locuia în Beiuş. În Bihor a început studiile liceale, pe care le-a continuat la Alba-Iulia, Cluj şi Orăştie. Mătuşa sa, după cum a mărturisit el în textul Amintirilor, scris la bătrâneţe, a fost o femeie lipsită de sentimente, care nu doar că i-a provocat nenumărate greutăţi, dar l-a şi privat pe acesta de o bună parte din banii care i se cuveneau în urma dispariției părinților lui. Aceşti ani petrecuţi alături de ea au avut o importanţă majoră în formarea personalităţii sale şi în luarea deciziilor privind viitorul său.11 După mai multe schimbări de domiciliu, în 1868 a plecat la Pesta pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. În timpul studenţiei sale a fost membru al Societăţii „Petru Maior”, care oferea tinerilor români veniţi din diferitele regiuni ale imperiului ocazia de a întreţine spiritul naţional şi a stimula preocupările intelectuale. Datorită perseverenței sale și seriozității cu care trata toate sarcinile și activitățile în care era implicat, i-a fost oferit postul de bibliotecar al Astrei. Anii petrecuţi la Pesta au avut o contribuţie substanţială în formarea figurii lui publice, deoarece, pe lângă faptul că a reușit să elimine anumite lacune legate de istoria sau cultura românească, el s-a și integrat foarte bine în cercurile burgheze şi a reușit cu un talent aparte să colaboreze cu numeroşi oameni de cultură.12
Pe toată durata studiilor a rămas dincolo de graniță, iar în 1872, la întoarcerea în țară, s-a stabilit la Deva. Imediat a devenit membru în Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Român, după ce iniţial fusese secretar al Conferinţei în cadrul căreia acesta s-a constituit. Un rol important în ascensiunea sa politică și în crearea imaginii sale publice, una foarte admirată de altfel, l-a avut faptul că el a fost şi avocatul pârâților în procesul Memorandumului și un constant apărător al românilor şi al drepturilor naţionale. De asemena, a fost și avocatul apărării în cadrul procesului intentat împotriva învăţătorilor din Dobra care au folosit tricolorul românec, iar un alt proces în care a avut rolul de apărător a fost „Cununa lui Iancu” în 1909, când trei studenţi de la Universitatea din Cluj au depus o coroană la mormântul lui de la Ţebea.13
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat pentru românii transilvăneni o epocă de modificare calitativă a luptei lor pentru drepturi în condiţiile noi ale dualismului austro-ungar şi a unei evoluţii în dinamica proceselor social-economice şi politice în interiorul naţiunii. În cadrul acestui proces de maturizare, Francisc Hossu-Longin, deşi prin originea socială aparţine păturii mijlocii, cu îndepărtate origini nobiliare, a reuşit să se asimileze nobilimii funcţionăreşti. Alături de ceilalţi susţinători şi membri ai Partidului Naţional Liberal, condamnaţi de împrejurări şi de tactica pasivistă adoptată de majoritatea fruntaşilor mişcării, s-a dedicat în perioada ce a urmat dualismului, activităţii ideologice. A înfiinţat un electorat român prin programele căruia a iniţiat numeroase demonstraţii de protest împotriva legilor de maghiarizare a învăţământului românesc, legi care fuseseră votate în perioada 1879-1883 în Parlamentul de la Budapesta.14 A fost de asemenea și un mare luptător şi animator al scenei politice românești care pleda în favoarea unificării. În Deva, unde el a fost principalul animator al cercului electoral central al comitatului, activitatea politică era una dintre cele mai bine organizate şi sistematice din Transilvania.15 El considera că vina cea mai mare a cercurilor politice, a intelighenţiei în special, era aceea că nu a reuşit să strângă legăturile cu masa poporului pentru a-i câştiga încrederea și de aceea s-a luptat pentru ridicarea şi şcolarea ţăranilor şi a păturilor de jos a societăţii, precum şi pentru acordarea lor de drepturi şi posesiuni, precum bucata de pământ. Descria în culori întunecate situaţia românilor în cadrul sistemului dualist şi îl prezenta drept un popor cucerit de o armată victorioasă.16
Francisc Hossu-Longin a fost un susţinător al egalităţii drepturilor femeilor cu cele ale bărbaţilor, astfel că a fost mereu alături de Elena Pop Hossu-Longin, fiica lui Gheorghe Pop de Băseşti, care i-a devenit soţie în 1882, și a fost una dintre cele mai devotate reprezentante ale feminismului românesc din Transilvania. Ei i se datorează şi înfiinţarea reuniunii Femeilor Sălăjene, una dintre cele mai dinamice din câte existau la acel moment.17
Activitatea lui politică și culturală a fost însoțită și de una publicistică. Articolele și publicațiile sale au reflectat de fiecare dată dorințele sale pentru afirmarea poporului român și obținerea independenței sale. În lupta pentru îndeplinirea idealurilor naționale, a publicat și colaborat cu Revista Familia şi Gura Satului. În cuprinsul acestora a publicat, pe lângă lucrări de interes politic și social și numeroase materiale literare şi de interes general. A fost de asemenea și un bun colaborator al Gazetei Transilvaniei, iar curajul cu care şi-a susţinut opiniile şi a combătut nesocotirea drepturilor legitime ale poporului transilvănean, i-au adus de-a lungul timpului mai multe procese de presă.18
A lăsat în urma sa o vastă corespondenţă şi documente care astăzi se află la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. La bătrâneţe a scris Amintiri din viaţa mea, sub forma a opt caiete manuscrise, redactate în perioada 1923 şi 1932, care împreună cu celelalte comori ale sale au fost donate bibliotecii. Ele au fost publicate postum, în 1975, şi cuprind informaţii din anii copilăriei şi adolescenţei sale.19 În conținutul lor sunt reconstituite fără pretenţii literare, dar cu savoarea autenticităţii, moravuri şi întâmplări caracteristice vieţii transilvănene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care sunt completate şi de un bogat material documentar istoric.20 A început în 1877 să colaboreze cu George Bariţ, într-o perioadă în care era candidat de avocat la Deva, pentru ca ulterior, în 1878, să devină avocat cu cenzura luată. În timpul primului război mondial şi-a păstrat poziția de independență când a refuzat să semneze declaraţia de loialitate faţă de guvernul din Budapesta, el participând activ la lupta pentru întregirea naţională, ba chiar a fost o figură importantă pe scena Adunării de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, dar după Unire s-a retras din viaţa publică, fiind dezgustat de haosul arivist în care degenerase marele ideal naţional.21
Francisc Hossu-Longin, în ciuda faptului că viaţa i s-a arătat austeră încă de la început, nu şi-a pierdut niciodată încrederea în sine şi nici în oamenii din jurul său, iar acest curaj pare că a fost răsplătit în cele din urmă. El s-a numărat printre acei memorialişti, care şi-au acceptat copilăria, viaţa şi experienţele, adolescența cu bune şi rele, fără a poza vreun moment în figura unei victime a sorţii.22
Spre finalul vieţii sale, după anul 1920, s-a mutat la ferma soţiei sale din Băseşi, judeţul Sălaj, unde a locuit până în 12 februarie 1935, când a trecut în nefiinţă.
O altă personalitate marcantă care a decis să își lase moștenire biblioteca posterității a fost Iulian Marțian. El s-a născut la data de 23 iunie 1867 în localitatea Minţiu din judeţul Bistriţa-Năsăud şi a decedat la data de 26 octombrie 1937. Şcoala primară a început-o în satul său natal, dar pe parcursul studiilor s-a transferat în Năsăud, pentru ca mai apoi să urmeze Gimnaziul Superior Greco-Catolic. Anuarul acestuia îl consemnează ca fiind învăţăcel al instituţiei în perioada 1877 şi 1883.23 A fost istoric, bibliofil şi colecţionar de documente rare româneşti, iar începând cu anul 1933 a fost Membru al Academiei Române. În anul 1918 a devenit comandantul Gărzii Naţionale din Năsăud.24
Nu am găsit surse care să prezinte caracterul şi felul lui de a fi, dar este bine știut că în anul următor terminării gimnaziului, a luat decizia de a se înscrie la Şcoala Militară de Stat din Sibiu. Faptul că a fost şi admis şi a primit astfel şansa de a îmbrăţişa calea armelor, poate totuși spune despre el că era un bărbat hotărât, cu o personalitate puternică şi greu de trecut cu vederea. Cu toate acestea el nu a rămas foarte mult în slujba armatei şi a demisionat când avea funcţia de căpitan.25 În ciuda faptului că a activat ca şi cadru militar şi a luptat în trupele naţionale, activitate care necesită mult devotament şi multă implicare, timpul său liber a fost dedicat cercetărilor istorice. Din scrierile sale, opere precum Repertoriul arheologic pentru Ardeal, apărută la Bistriţa în 1820, sau Urme din războaiele Romanilor cu Dacii, apărută în 1921, reiese faptul că a fost preocupat în special de Istoria Veche şi izvoarele arheologice. De asemenea, un mare interes pentru el l-a reprezentat Valea Someşului, despre şi cu referire la această zonă el colecţionând numeroase documente, manuscrise, cărţi, obiecte de artă şi orice alte urme legate de viaţa materială şi spirituală din trecutul zonei.
Interesul lui pentru istorie şi cultură nu s-a rezumat însă doar la o pasiune personală, sau la spaţiul său intim. El s-a luptat pentru afirmarea culturii naţionale şi pentru a reuşi să facă cunoscută istoria românilor aşa cum a fost ea. Astfel, din dorinţa de a oferi şi celorlalţi fragmente din scrierile sale, din colecţiile istorice şi arheologice pentru care a muncit, a luptat pentru instituţionalizarea acestor bogăţii. Astfel, el a avut un rol esenţial în înfiinţarea Muzeului Năsăudean, el numărându-se printre puţinii donatori ai lui.26
Dorinţa şi lupta lui pentru promovarea culturii şi istoriei naţionale nu s-au oprit aici. El nu a vrut doar să le promoveze, ci şi să pătrundă cât mai mult în rândurile oamenilor, să susţină publicaţiile în limba română, să ajute la culturalizarea a cât mai multor grupuri de oameni. Astfel, a înfiinţat Arhiva Someşană, publicaţie în care a investit enorm de mult timp şi articole ştiinţifice. Datorită acestor eforturi şi mari realizări ale sale, în semn de respect pentru contribuţia lui la dezvoltarea culturii istoriei române, în data de 27 mai 1933, la propunerea lui Alexandru Lapedatu, Academia Română l-a ales pe acesta membru de onoare.
A fost un bun cunoscător a limbii germane, iar acest lucru l-a ajutat la propagarea cunoștinţelor sale de istorie românească şi dincolo de graniţele ţării. Astfel, în 1909, el a publicat la Viena lucrarea Archaeologischpraechistorisches Repertorum fur Siebenburgen, care abia în 1920 a apărut şi în limba română, sub titlul Repetoriu arheologic pentru Ardeal şi Bistriţa.27
Colecţia lui de documente şi lucrări a fost una foarte apreciată şi de către contemporanii săi, iar Nicolae Iorga, printr-o scrisoare pe care i-a trimis-o la data de 4 ianuarie 1900, nu doar că i-a mulţumit pentru un document pe care acesta i la trimis, ci l-a şi rugat să ofere mai multe informaţii, la cererea academicianului Ioan Bogdan, despre cele două cărţi liturgice slavoneşti, în manuscris, pe care el le poseda. Documentul în sine avea să deschidă seria Volumului II din Documente româneşti din archivele Bistriţei (Scrisori domneşti şi scrisori private). Deşi numele lui Iulian Marţian nu este precizat în cuprinsul volumului, la prima pagină există o notă a lui Nicolae Iorga, care precizează următoarele „Numerele cu steluţă mi-au fost trimise din Bistriţa, în copie, de o persoană cari nu doreşte să fie numită”.28
Nicolae Iorga, deşi nu a fost un apropiat al său, l-a stimat foarte mult pe acesta, atât datorită meritelor sale la îmbogăţirea culturii şi istoriei româneşti, cât şi datorită recomandărilor pe care le-a primit din partea lui Albert Berger, un arhivist, istoric şi profesor la Gimnaziul din Bistriţa. Acesta i-a fost de mare ajutor lui Iorga, având o contribuţie masivă la realizarea volumelor de documente bistriţene.29
În cercetările sale a descoperit Codicele Marţian, care este un manuscris miscelaneu, din secolul XVII şi cuprinde şapte lucrări religioase diferite. Dintre acestea putem aminti Învăţătura lui Sirianul, Cuvânt de umblare pe la munci, Cuvântarea Sfântului Pavel la ieşirea sufletelor şi Pseudo-apocalipsul lui Ion.30
A publicat şi foarte multe studii şi cercetări în presa vremii, atât în cele clujene, precum Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice, Secţia pentru Transilvania sau Răvaşul, cât şi în cele din Braşov, în Gazeta Transilvaniei, în Sibiu în Transilvania sau în Convorbiri literare care apărea la Bucureşti. Iulian Marţian a publicat însă şi în foarte multe reviste din străinătate, la Berlin, Budapesta şi Tübingen. Un mare aport pe care acesta l-a adus în cunoaşterea şi valorificarea istoriei româneşti, a fost editarea volumului Archaologisch-prahistorisches Repertoium fur Siebenburgen, care a apărut în 1909, apoi a fost reeditată şi în limba română în anul 1920, sub titlul Repertoriul Arheologic pentru Ardeal.31
Domnul avocat Dr. Amos Virgiliu Frâncu s-a numărat și el printre oamenii buni și darnici care și-au donat o parte din posesiunile sale bibliotecii noastre. El s-a născut la data de 28 ianuarie 1866 în Baia de Criș, unde tatăl său era proto-fisc comitantes. El a fost botezat în Biserica Unită din Baia de Criș și i-a avut ca nași pe Iosif Hodoș și pe soția sa, Ana. Tatăl său, Ioan Frâncu, a murit în anul 1873, la vârsta de doar 38 de ani. Această tragică întâmplare, care l-a lăsat orfan la vârsta de doar 6 ani, a lăsat toată grija educației și creșterii sale în mâna mamei sale, care și-a dedicat toată viața sa unicului ei fiu. Evenimentul nefericit i-a determinat pe cei doi să se mute la Sibiu, unde tânărul Amos a urmat liceul catolic de stat. Când a împlinit vârsta de 18 ani, a decis să urmeze cursurile Facultății de Drept din Budapesta. La finalizarea studiilor, el și-a obținut titlul de doctor „sub auspictis regis”, apoi a decis să plece în Franța. Pe meleaguri străine a reușit să obțină examenul de cenzură, apoi s-a întors la Sibiu, unde și-a deschis un birou de avocatură.
A fost unul dintre cei mai buni avocați ai Ardealului, iar după ce și-a exercitat meseria cu multă seriozitate și determinare, a luat decizia de a se stabili în Cluj. În capitala Transilvaniei, în anul 1894, a avut marea șansă de a excela în procesul memorandiștilor și în ciuda faptului că el era cel mai tânăr avocat, el a fost cel care a condus întreaga apărare colectivă a lor. În cadrul derulării lui, Amos a avut și rolul de apărător al lui Ioan Rațiu, care la acel moment era liderul Partidului Național Român. După încheierea acestui eveniment, el a rămas un fidel apărător al cauzelor naționale și a românilor asupriți și judecați pe nedrept. Astfel, în 1918, nu doar că a fost la cârma gărzilor naționale românești, dar a fost și apărător al moților în diferite procese, legate de dreptul de proprietate asupra pădurilor. Chiar și ultimii ani din viața lui, avocatul și i-a dedicat operei de ajutorare a acestor dezmoșteniți și nedreptățiți. În acest scop a și înființat o asociație, care își avea sediul la Cluj și se numea „Frăția de cruce a moților”.
Sfârșitul vieții sale a survenit la data de 3 noiembrie 1933, iar înainte de a trece în lumea de dincolo, a decis să lase întreaga sa corespondență Bibliotecii Universitare din Cluj. Donația sa cuprinde materiale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din secolul XX. Acestea, marea lor majoritate sunt corespondențele sale, particulare, politice și cu ASTRA. Ele mai sunt însoțite de acte privind activitatea despărțământului din Cluj, manuscrise, concepte, declarații, petiții, precum și acte referitoare la activitatea sa politică.32
Bibliografie
***Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000
Cosma, Ghizela, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002
Hitchins, Keith, Afirmarea Naţiunii. Mişcarea naţională din Transilvania, 1860-1914, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000
Hossu-Longin, Francisc, Amintiri din viaţa mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975
Lechinţan, Vasile, Oficiali de stat români din Transilvania (1368-1918), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003
Meteş, Ştefan, Din scrierile lui Gheorghe Sion. Viaţa şi activitatea sa, Tipografia [Cartea românească din Cluj], Sibiu, 1941
Coord. Pascu, Ştefan, George Bariţ şi contemporanii săi, Vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1985
Razba, Maria, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX), Editura Emia, Deva, 2004
Rusu, Dorina N., Dicţionarul membrilor Academiei Române 1866-2010, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010
Sasu, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, Vol. I, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006
Tanco, Teodor, Academia Română 1866-1996. Academicieni năsăudeni şi bistriţeni, Editura Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 1996
Ungureanu, Gheorghe, Familia Sion. Studii şi documente, Institutul de arte grafice „N. V. Ştefăniu”, Iaşi, 1936
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* Email: iulia.puie@bcucluj.ro
1 http://www.bcucluj.ro/donatii.php#benigni, accesat la data 27 martie 2016.
2 http://www.bcucluj.ro/istoric.php, accesat la data 27 martie 2016.
3 Gheorghe Ungureanu, Familia Sion. Studii şi documente, Institutul de arte grafice „N. V. Ştefăniu”, Iaşi, 1936, p. 203.
4 Ştefan Meteş, Din scrierile lui Gheorghe Sion. Viaţa şi activitatea sa, Tipografia [Cartea românească din Cluj], Sibiu, 1941, p. XIV.
7 Gheorghe Ungureanu, op. cit., p. 203.
8 Ştefan Meteş, op. cit., p. XXXII.
9 Gheorghe Ungureanu, op. cit., pp. 204-205.
10 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 296.
11 Francisc Hossu-Longin, Amintiri din viaţa mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 10.
13 Maria Razba, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX), Editura Emia, Deva, 2004, p. 250.
15 Keith Hitchins, Afirmarea Naţiunii. Mişcarea naţională din Transilvania, 1860-1914, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 128.
17 Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 25.
18 Am de gând ca pe aceste file să reamintesc câteva momente, scene şi întâmplări, începând din anii tinereţei, apoi a bărbăţiei până la vârsta înaintată la care am ajuns în viaţa mea. Se înţelege că tot ce voi pune pe aceste pagini vor fi simple aduceri aminte, unele spriginite pe documintele ce le am sau vor fi pe la alţii şi cari le vor fi cunoscînd unii din cei rămaşi după mine. La tot cazul le însemn pentru mine şi ai mei, ca o aducere aminte şi ca o suvenire sfîntă. (Francisc Hossu-Longin: Băseşti, 26 iulie 1923).
19 Maria Razba, op. cit., p. 250
20 Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Vol. I, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 737.
21 Coord. Ştefan Pascu, George Bariţ şi contemporanii săi, Vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 307.
22 Francisc Hossu-Longin, op. cit., p. 23.
23 Teodor Tanco, Academia Română 1866-1996. Academicieni năsăudeni şi bistriţeni, Editura Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 1996, p. 51.
24 Vasile Lechinţan, Oficiali de stat români din Transilvania (1368-1918), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 193.
25 Dorina N. Rusu, Dicţionarul membrilor Academiei Române 1866-2010, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p. 632.
26 Vasile Lechinţan, op. cit., p. 194.
27 Nicolae Iorga, Corespondeţă, Vol. II, Editura Minerva, 1986, p. 328.
30 Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1999, p. 205.
31 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 195.
32 http://www.bcucluj.ro/donatii.php#sion, accesat la data 27 februarie 2016.
