Conf. univ. dr. Florina Ilis*
şef serviciu - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Prezentarea cărții Transilvania are forma inimii este un privilegiu pentru mine, deoarece mă simt onorată să vorbesc despre un volum ce reprezintă pentru domeniul istoriei culturii din țara noastră un eveniment editorial de excepție. În discursul meu voi face o descriere succintă a cărții și voi evidenția câteva dintre meritele volumului Transilvania are forma inimii, publicat la Editura Școala Ardeleană, la sfârșitul anului trecut.
Sentimentul naturii, așa cum îl percepe omul secolului al XVIII-lea, poate fi exprimat în cadrul unei problematici mai largi, care presupune atât urmărirea percepțiilor și reprezentărilor raportului dintre om – natură/peisaj, cât și, în zona discursului istoriografic în interiorul căruia motivul recurent mai multor perioade istorice - al refugiului în natură - se construiește în și printr-un discurs intelectual asumat. Ieșirea din idealul cavaleresc și întoarcerea spatelui vieții curtenești se face, după cum arăta încă din 1919 istoricul Johan Huizinga, fie prin alegerea unei vieți active, fie prin renunțarea la lume. Dar renunțarea la lume se poate realiza, după cum arată același istoric, în două feluri: pe de-o parte, prin alegerea unei vieți spirituale și, pe de altă parte, prin căutarea frumuseții vieții pământești altundeva decât în realitatea imediată. Acest altundeva va readuce omul în natură și va reda celor dezamăgiți de lume, dar încă dornici de viață, mai vechea iluzie a vieții fericite, binecunoscuta temă a literaturii pastorale. Pornind de aici, Huizinga plasează pastorala și sentimentul care i-a dat naștere alături de alte forme de viață și de gândire care prefigurează, în amurgul Evului Mediu, zorii lumii premoderne.
Dacă, în istoriografia europeană, discursul teoretic despre percepțiile și reprezentările raportului om-natură/peisaj are deja o oarecare tradiție, fapt dovedit și de bibliografia bogată în care a fost analizată tema din mai multe direcții de cercetare, în cercetarea istorică românească abordările de istorie culturală sunt sporadice și, cel mai adesea, singulare. Acest lucru se datorează și unor dificultăți, pe care le-aș identifica ca fiind de natură metodologică, dar și conceptuală, în fața cărora este pus cercetătorul român care ar dori să abordeze subiectul.
De natură metodologică, dificultatea constă în absența la noi a unei tradiții de gândire și a unui eșafodaj teoretic consacrat, în care să fie analizată problematica raportului om-natură/peisaj într-un spațiu cultural determinat.
Chiar dacă au mai existat încercări de analiză asupra sentimentului naturii în spațiul românesc - cele mai multe disparate, solitare -, totuși, cartea de față reprezintă prima lucrare articulată de cercetare inter-disciplinară a temei în care eșafodajul teoretic-conceptual este construit ab initio, însă, remarcabile sunt și demonstrațiile aplicate atât asupra discursului istoriografic prin care este reprezentată tema, cât și a expresiei și formelor pe care asumarea acestuia le preia în domeniul percepțiilor, sensibilităților și reprezentărilor.
În ceea ce privește dificultățile de natură conceptuală, în vederea depășirii acestora, consider că principala problemă o reprezintă armonizarea perspectivelor cunoașterii istorice cu cele care țin de domeniul istoriei culturii, a creării unui spațiu mai larg de interpretare și analiză inter-disciplinară. Dacă, în cercetările istoricilor europeni, a existat interes pentru percepția sentimentului naturii și a reprezentărilor care i-au dat naștere încă de la începutul secolului trecut – fie ca temă integrată în cercetări mai cuprinzătoare, fie ca temă redimensionată teoretic de cercetările din zona imaginarului –, din păcate, la noi, astfel de abordări – cel puțin, în zona istoriei culturii, – nu s-au realizat la modul sistematic.
Meritul acestui volum este, așadar, acela de a conecta, pe de-o parte, cercetarea românească cu noile tendințe ce privesc raportul istorie și peisaj, și, pe de altă parte, de a introduce în cercetarea istorică de la noi o nouă perspectivă de abordare a raportului omului cu natura/peisajul, integrând cunoașterii istorice și reprezentările culturale ale temei.
Activitatea de istoric a dlui profesor Doru Radosav este binecunoscută, iar direcțiile de cercetare (în zona istoriei orale, a istoriei cărții și tiparului, a semanticii istorice, a istoriei culturii etc.) deschise în istoriografia românească și-au găsit continuatori. Cu acest nou volum, dl. profesor Doru Radosav inițiază o nouă direcție în cercetarea din țara noastră, astfel încât, pornind de aici, viitori tineri cercetători își vor putea găsi inspirația pentru temele lor. Sunt rari dascălii care deschid prin viziunea lor noi direcții în cercetare, inițiind domenii de cunoaștere.
Îmi amintesc cu cât interes am citit cartea Sentimentul religios la români, o carte care se adresează nu numai istoricilor, ci și celor preocupați de istoria culturii religioase, în general, sau celor care vin din direcția culturii și literaturii române. Cu aceeași curiozitate am deschis și volumul Transilvania are forma inimii. Deși înrudite, oarecum ca perspectivă, cele două cărți – separate în timp de 25 de ani – sunt, totuși, în câmp epistemiologic și conceptual, diferite.
Dacă, în volumul Sentimentul religios la români, delimitarea obiectului cercetării – sondarea sensibilității religioase a românilor între veacurile XVII - XX-lea – nu punea, în ciuda complexității problematicii sentimentului religios și a discursului aferent, probleme de natură metodologică, pentru volumul Transilvania are forma inimii, ținând cont de faptul că mai multe comunități religioase, sociale și lingvistice au împărtășit în secolul al XVIII-lea același orizont geografic, descrierea sentimentului naturii/peisajului nu poate să ignore multitudinea reprezentărilor distincte ce compun/configurează acest spațiu.
În plus, situația istorică, socială și religioasă a Transilvaniei în secolul al XVIII-lea se modificase simțitor odată cu intrarea acestei provincii în stăpânirea habsburgilor, după Pacea de la Karlowitz (1699). Responsabilă de aceste modificări a fost Monarhia Habsburgică, în special prin intermediul împărătesei Maria Teresa și a Împăratului Iosif al II-lea, care, odată cu înstăpânirea asupra Transilvaniei, a căutat prin orice mijloace să centralizeze puterea la Curtea de la Viena și să birocratizeze legislația noii provincii, pentru a avea un control cât mai eficient asupra acesteia. Secolul al XVIII-lea este, așadar, unul al schimbărilor istorice și, în sens mai larg, al modificărilor de paradigmă datorită presiunilor noilor idei venite dinspre Apus, idei bazate pe concepțiile iluministe ce cuceriseră Europa și culminaseră cu Revoluția franceză din 1789. Implicit, Transilvania secolului al XVIII-lea este un univers complex, în care se combină forțe numeroase și divergente ce alcătuiesc o lume nu întotdeauna ușor de descris și de lecturat la distanță atât de mare în timp.
Or, în acest context istoric atât de complex, permeabil influențelor de gândire, dar și diversificat din punct de vedere filosofic și spiritual, încercarea de a contura o viziune unitară asupra sentimentului naturii/peisajului în secolul al XVIII-lea transilvănean comportă unele riscuri evidente de poziționare în raport cu discursul istoric tradițional, cât și cu imaginea pe care percepțiile și reprezentările diferitelor comunități lingvistice și/sau religioase le-au formulat asupra Transilvaniei. Conștient de toate aceste riscuri, profesorul Doru Radosav izbutește un adevărat tur de forță și, fără a lăsa nimic în afara analizei, construiește un eșafodaj teoretic excelent articulat, pentru a ne oferi o istorie culturală a peisajului din Transilvania secolului al XVIII-lea cât mai riguroasă și obiectivă din punct de vedere istoric și cultural. În vederea construirii acestui eșafodaj, Domnul Profesor procedează ca un adevărat arhitect, proiectând un edificiu structural coerent, dar și, din punct de vedere stilistic, frumos alcătuit. Un punct de reper în înțelegerea acestui eșafodaj ni-l furnizează autorul însuși în Introducerea cărții, identificând cinci aliniamente istoriografice sau perspective cu ajutorul cărora se fundamentează cercetarea.
Cele cinci aliniamente istoriografice pe care se construiește axial analiza, și anume: aliniamentul epistemiologic, filosofico-etic, literar, fiziocrat practic și socio-economic, generează tot atâtea direcții în care se poate studia sentimentul naturii sau a raportului om-natură/peisaj, dar care, dacă nu sunt îmbinate într-o imagine unitară de relaționări, ar putea rămâne segmente fără ecou unele în raport cu altele. Autorul izbutește magistral să desfășoare acest întreg sistem complex de relaționări, utilizând o subtilă rețea de corespondențe pe care le generează raportul om-natură-peisaj și din punct de vedere politic, etnic și/sau estetic. Relaționările pe care peisajul le instituie fie cu puterea ce-l stăpânește ca pe un bun de proprietate sau cu identitățile etnice/ lingvistice/ religioase, naturalizate în interiorul unei anumite geografii culturale, fie cu gândirea imaginară responsabilă de crearea unor peisaje inventate și transferate, ulterior, în discurs și care se reîntorc în sensibilități, intersectându-se în cadrul aliniamentelor istoriografice amintite mai sus, vor compune imaginea de ansamblu asupra sentimentului naturii în Transilvania sec. al XVIII-lea.
Volumul a fost structurat în șapte capitole care se circumscriu eșafodajului teoretic enunțat mai sus, astfel, autorul, pornind de la sursele documentare istorice, precum și de la întreaga literatură dedicată descrierii Transilvaniei acelei perioade, ne conduce înspre o rețea de narațiuni bine articulate asupra peisajului, narațiuni din care reies noi percepții și reprezentări asupra sentimentul naturii/peisajului. Și în Transilvania acelui timp, ca în toată Europa pre-modernă, de altfel, începuse să-și facă apariția ideea unui spațiu calitativ care nu se mai definea numai prin termenii cantitativi (arie, suprafață, volum), ci, în special, printr-o expresie calitativă asupra spațiului, expresie ce va reflecta și raportul dintre istorie și peisaj regrupând sensibilitatea, percepţiile şi reprezentările la nivelul mai multor tipuri de analize şi reconstituiri (după cum le descrie autorul volumului): peisajul-metaforă, de extracţie biblică şi religioasă, peisajul-privire de la nivelul transfigurărilor iconografice şi artistice, peisajul-natură în condiţionările sale geografice şi fiziocratice din care nu poate lipsi racursiul narativ şi alegoric, peisajul-memorie şi peisajul-utopie ca fixări toponimice, cartografice şi utopice în cazul grădinilor şi parcurilor amenajate. Toate aceste tipuri de analiză, enunțate mai sus, vor constitui, de altfel, nucleul pentru titlurile celor șapte capitole ale cărții.
Pornind de la literatura monografică istorico-geografică a secolului al XVIII-lea, descrierile alegorice ale peisajului transilvănean reliefează un discurs a cărui practică era comună deja în discursul cultural al altor țări, și anume, acela al relației dintre teritoriu și corporalitate. Alegoria formei inimii Transilvania forma cordis apare, după cum ne arată domnul profesor Doru Radosav, la începutul secolului al XVIII-lea, la J. Graffius din Sibiu, într-o lucrare susținută ca teză de absolvire a Universității din Altdorf. Într-o lucrare monografică din 1743, susținută la Universitatea din Cluj, Franciscus Fasching vorbește, în capitolul al IV-lea, despre foarte frumoasa formă de inimă a Transilvaniei. Astfel, alegoria formei inimii va fi reluată și dezvoltată și de alți autori de mai târziu. Remarcabil în demersul științific al dlui profesor Doru Radosav este maniera în care este interpretată și analizată emblema inimii ca reprezentare a spațiului/peisajului transilvănean, integrând alegoria în itinerariul descriptiv alegoric, de la forma frunzei de viță-de-vie, a broaștei-țestoase, a calcanului până la forma inimii, într-un proces de conotare și de cristalizare a sentimentului de afecțiune patriotică față de provincie. Astfel, în concluzie, patrimonializarea peisajului are afecte, după cum ne demonstrează autorul, și în planul sentimentelor patriotice. P. 285 Mi se pare remarcabilă această demonstrație care pune în valoare, deopotrivă, literatura istorică și geografică a epocii, precum și cea de călătorie sau cea imaginară, dar și a corpusului de documente oficiale, demonstrație ce oferă, însă, cititorului atent o narațiune coerentă conceptual și excelent articulată discursiv.
În acest context al imaginării Transilvaniei sub forma inimii se înscrie și ideea copertei cărții, care reprezintă o fetiță cu un balon în formă de inimă în mână. Dacă privim cu atenție acest balon, observăm reprezentată pe suprafața acestuia harta Transilvaniei. Cu alte cuvinte, spațiul e necontenit investit cu valori afective și suntem mereu dispuși să-l parcurgem ca și cum ne-am plimba (niciodată, însă, solitari) prin propria memorie, deoarece spațiul în care locuim nu poate fi separat de factorul timp în succesiunea și simultaneitatea lui. Astfel, în concluzie, fiecare epocă și-a lăsat semnul stilistic și alegoric asupra spațiului, construind o serie de narațiuni înspre a căror lectură ne invită și volumul pe care-l lansăm astăzi. Iar cheile de lectură pe care ni le oferă autorul ne ajută să înțelegem mai bine nu numai secolul al XVIII-lea transilvănean, ci și, de ce nu?, chiar mai bine și timpul nostru. Cred, în acest sens, că aceasta ar fi și ideea imaginii de pe copertă.
______________________________
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* E-mail: florina.ilis[at]bcucluj.ro
