Biblioterapia

Georgiana Rusu*

 

Ideea de alinare prin lectură nu a apărut în vremurile noastre, ci există de demult: în urmă cu mii de ani, pe frontispiciul bibliotecii de la Teba a fost scris: „Cartea, leac pentru suflet!”¹ Inscripția a fost, potrivit istoricului grec Diodorus Siculus (9-30 Î.H.), scrisă deasupra intrării în bilbioteca lui Ramses II din Teba, Egipt, în jurul anului 300 Î.H. Avem dovezi evidente în istoria cărții românești. De exemplu, în timpul domniei voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Inscripția bibliotecii păstrată la mănăstirea Horezu, zugrăvită în anul 1708 în limba greacă, era: „Bibliotecă de hrană dorită sufletului, această casă a cărților îmbie preaînțeleapta îmbelșugare.”²

Există o strânsă legătură între lectură și persoană. Despre impactul lecturii asupra omului s-au scris multe pagini. În prefața cărții „Actul lecturii. O teorie a efectului estetic” de Wolfgang Iser, traducătoarea Romanița Constantinescu afirmă că „Lectura e ea însăşi un exerciţiu de identitate, un parcurs dinamic, dialogic şi autoreflexiv de expectații și înţelegeri retrospective³.

Lectura unei cărți este o poartă spre cunoaștere. Procesul nu este doar unul de natură pur cognitivă, ci implică și emoții și senzații.

Alberto Manguel scrie în Istoria lecturii: „Indiferent de felul în care cititorii îşi apropriază o carte, până la urmă cartea şi cititorul devin una. Lumea, care este o carte, e devorată de un cititor, care este o literă în textul lumii; astfel se creează o metaforă circulară pentru nemărginirea lecturii. Suntem ceea ce citim. Procesul prin care cercul devine complet nu este, a demonstrat Whitman, doar unul de natură intelectuală; citim intelectual la un nivel superficial al conştientului, prinzând câteva sensuri şi devenind conştienţi de anumite lucruri, dar, în acelaşi timp, pe nevăzute, în mod inconştient, textul şi cititorul se îngemănează, creând noi niveluri de înţelegere, astfel că ori de câte ori extragem ceva dintr-un text pe care îl ingurgităm, simultan, altceva se naşte în urma lui, ceva ce încă n-am apucat să gustăm.”⁴

„Cititorul este acela care percepe sensul; cititorul atribuie sau recunoaşte obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă; cititorul e acela care trebuie să dea sens unui sistem de semne, iar apoi să-l descifreze. Noi toţi ne citim pe noi înşine şi citim lumea din jurul nostru pentru a percepe dintr-o privire ce suntem şi unde suntem. Citim ca să înţelegem ori ca să începem să înţelegem.”⁵

Actul de lectură este deci unul dinamic, cu efecte ulterioare asupra cititorului. Ceva i se întâmplă cititorului atunci când intră în contact cu cartea. Lectura poate oferi o nouă perspectivă, poate stârni emoții sau poate declanșa întrebări. « Literatura are, în opinia lui Holland, efect de defulare; el formulează, în acest sens, următoarele: „(Conform) ultimei analize, întreaga artă este ... alinare.” Această alinare se produce însă mai mult prin soluţiile pe care ni le oferă opera literară, şi care trebuie să corespundă anumitor aşteptări ale cititorilor săi. „Chiar dacă opera literară ne provoacă durere, sentimente de vină ori frică, ne aşteptăm ca ea să manipuleze aceste sentimente, transformându-le în experienţe satisfăcătoare.” Doar în momentul în care se întâmplă acest lucru, se poate naşte plăcerea aşteptată de la literatură. „Atunci când literatura «satisface», aceasta, de asemenea, ne face să ne tulburăm, iar apoi să ne stăpânim aceste emoţii, dar această tulburare este mai curând o închipuire decât un eveniment ori o activitate. Tulburarea, precum şi stăpânirea ei ridică plăcerea noastră de trăire a unei piese sau a altei forme de creaţie literară peste nivelul unei simple plăceri senzuale.”⁶

Cărțile sunt așadar hrană a sufletului, leac pentru sănătate și potolesc foamea de cunoaștere. Acest lucru a fost demonstrat recent în studii de către cercetători în domeniul neuroștiințelor. Cărțile contribuie în mare măsură la dezvoltarea inteligenței spirituale. În cartea „Mintea distrată”, autorii Adam Gazzaley și Larry D. Rosen, profesori în domeniul psihologiei educației și neurologiei, prezintă modul în care creierul procesează informația și modul în care comportamentul este influențat la nivel cognitiv. Aflăm astfel că „dorința de nou este o motivație importantă pentru a explora noi medii.” De asemenea, „ne comportăm optim atunci când ne satisfacem tendința înnăscută de-a căuta informații.”, iar „acele comportamente care intensifică acumularea de informație sunt optime.” Sistemul dopaminergic „joacă un rol esențial atât în comportamentul de căutare optimă a hranei, cât și în comportamentele cognitive.”⁷ Există studii care arată că oamenii își organizează mediul înconjurător pentru a primi informații și consumul acesteia. Mecanismele care inițial controlau căutarea de hrană pentru supraviețuire au ajuns să fie folosite pentru căutarea de informații noi, prin înmulțirea conexiunilor corticale. Această foame este azi hrănită la modul extrem de progresele tehnologice moderne care oferă informații foarte accesibile. Rezultatul este că oamenii simt o stare de satisfacție atunci când informațiile ne ajută să înțelegem ceva ce ne preocupă, ceva ce căutăm, ceva ce are sens pentru noi sau completează un tablou. Este o dovadă clară a nevoii de cunoaștere care conferă hrană sufletului.

Ce este biblioterapia?

Termenul biblioterapie este format din grecescul ”biblion” (carte) și „therapeia” (terapie). DEX ne oferă următoarea definiție: „Tratament al unor stări nervoase prin lecturi adecvate”. Biblioterapia (terapia prin citit) este o intervenție sistematică ce folosește materiale bibliografice atent selecționate pentru a ajuta persoanele să gestioneze mai bine stresul și problemele personale.⁸

Termenul este frecvent folosit în medicină și definit ca o metodă de tratament în psihiatrie prin lecturi selecționate. Utilizarea intenționată a lecturii pentru promovarea sănătății mentale și emoționale se numește biblioterapie⁹. Textele religioase au fost cea mai utilizată sursă literară pentru începuturile biblioterapiei, după cum însuși spune Hristos: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Biblioterapia este adesea folosită în asociere cu psihoterapia, și include lectura ca parte a unui tratament. Începând cu anii 1950 s-au înmulțit cercetările privind biblioterapia. În articolul „Bibliotherapy in social work” publicat în 1983, Mary Howie explică accepțiunile termenului de-a lungul evoluției sale istorice¹⁰. Pornind de la utilizarea curentă a termenului, biblioterapia poate fi definită pe larg ca și tehnică prin care procese interactive se folosesc cu un scop terapeutic astfel încât cei care recurg la lectură sau alt tip de materiale interactive să poată fi ajutați în scopuri preventive, terapeutice sau de dezvoltare personală¹¹.

Samuel McChord Crothers a folosit termenul de biblioterapie în 1916. Cea mai larg răspândită definiție a biblioterapiei a fost oferită de dicționarul Webster în 1961: folosirea unor materiale de lectură selectate ca adjuvanți în medicină și psihiatrie; ghidare în găsirea unor soluții la diverse probleme personale prin lectură¹². Autoarea articolului citează în continuare câteva personalități care au folosit termenul de biblioterapie. D. Kobak (1960), asistent social în psihiatrie, descria terapia prin poezie și scrierea creativă drept o metodă eficientă pentru persoane necomunicative care nu pot să-și exprime sentimentele. C. Shrodes, profesor de limba engleză, a scris în teza de doctorat în 1949 că biblioterapia poate fi definită ca și un proces de interacțiune dinamică între personalitatea cititorului și literatură ca domeniu psihologic, care poate fi folosit pentru evaluarea, adaptarea și dezvoltarea personalității.

Rhea Rubin (bibliotecar, trainer, consultant) definește biblioterapia drept un program de activități care folosește materiale interactive în cadrul unui grup de participanți. Materialele folosite pot fi pe suport de hârtie sau nu, prefixul biblio- fiind oarecum limitativ deoarece în zilele noastre și materialele audio și video pot ajuta în dezvoltarea personală. Cuvântul terapie este înșelător deoarece biblioterapia nu își propune să vindece, ci să lămurească și să ofere o perspectivă. Artele și literatura sunt instrumente ale conștiinței prin care se revelă puterea creatoare a individului (Abraham Maslow – psiholog umanist american). Astfel termenul vizează mai degrabă psihologia umanistă și nu se referă la un tratament pentru o afecțiune identificabilă.

În prezent, biblioterapia este de obicei practicată în cadrul unui grup. În funcție de scop, participanți și cadrul de desfășurare, R. Rubin (1978) a schițat 3 tipuri de biblioterapie: instituțională, clinică și de dezvoltare. Cea instituțională era populară în 1930 și folosea materiale didactice, având un scop pur informativ. Cea clinică folosește ficțiune în cadrul unor grupuri de persoane cu probleme de ordin emoțional sau comportamental cu scopuri de la a oferi o perspectivă până la a obține o schimbare de comportament. Al treilea tip, de dezvoltare, se referă la folosirea matrialelor didactice și a ficțiunii într-un grup de indivizi normali cu scopul de a promova dezvoltarea personală și a obținerii unui potențial maxim.

Medicamentele sufletului: Lectura reparatorie și istoria biblioterapiei – Jesse Miller

Articolul¹³ publicat în 2018 de profesorul Jesse Miller de la Universitatea din Manitoba, Canada, oferă informații utile despre folosirea lecturii în scopuri medicale și prezintă evoluția termenului de biblioterapie din punct de vedere istoric.

Dacă la finalul sec. al XIX-lea Dr. Silas Weir Mitchell (1829 – 1914, medic, savant, romancier și poet american; este considerat părintele neurologiei medicale) îi interzicea Charlottei Perkins Gilman (1860 – 1935, umanistă, romancieră, scriitoare americană, militantă pentru reforma socială) să citească sau să scrie ca parte a tratamentului ei pentru neurastenie, în zilele de azi medicii mai degrabă prescriu lectura decât o cenzurează. Utilizarea intenționată a lecturii pentru promovarea sănătății mentale și emoționale se numește biblioterapie. Istoricul de carte Leah Price a scris despre programele publice recente biblioterapeutice de sănătate din Regatul Unit precum „Cărți pe bază de rețetă” și „Cărți de stimulare a dispoziției”. Aceste programe sunt finanțate de Serviciul Național de Sănătate și ajută medicii să prescrie cărți de dezvoltare personală, ficțiune și poezie pacienților care suferă de diferite afecțiuni psihiatrice. Unii cercetători au încercat să studieze recent efectele psihologice ale lecturii. Este amintit criticul literar Timothy Aubry care a semnalat tendințe ale cititorilor contemporani americani de a trata cărțile drept sursă de sfaturi practice sau o formă de terapie, și nu ca și sursă de satisfacție de ordin estetic. În biblioterapie, estetica e în strânsă legătură cu sănătatea, arta devenind un instrument pentru dobândirea stării de bine.

Autorul amintește de Philip Rieff (1922 – 2006, sociolog american) care, în 1966, observând preocuparea pentru psihologie a oamenilor, a profețit că literatura va fi folosită în viitor mai ales pentru potențialul său terapeutic. Dacă înainte literatura crea legături stânse între indivizi, unitate conferită de un sistem de valori și simboluri, Rieff se temea că, pe viitor, funcția literaturii se va reduce la a servi drept terapie pentru relaxare, servind unor scopuri superficiale ale dezvoltării personale. Au urmat voci contemporane printre care Paul Reitter, Chad Wellmon, Brian A. Bremen, James McWilliams și Patricia Waugh, profesori la univeristăți americane și critici literari, care au afirmat că încercarea de a folosi literatura în scopuri terapeutice implică o perspectivă reductivă a experienței lecturii și a reacțiilor la textul literar.

Autorul amintește în articol și de Susan Sontag cu colecția ei de eseuri Against interpretations, publicată în 1966, în care sensibilitatea biblioterapeutică este descrisă mai amplu: „Nu avem dispariția artei, ci o transformare a funcției acesteia. (...) Astăzi arta e un nou tip de instrument pentru modificarea conștiinței și de organizare a noi sensibilități.” Arta în secolul al XX-lea nu mai funcționează ca un ghid moralizator rafinat care-i leagă pe oameni de o tradiție comună. Utilizarea ei ar trebui înțeleasă nu ca o retragere narcisistă din lume, ci ca o sursă de hrănire care ne readuce în lume oarecum mai deschiși și îmbogățiți, mai ales că există multiple legături afective între cititori și text.

Originile termenului sunt conflictuale. Pornind de la sistemul metaforic care descrie cărțile drept medicament, cititorii drept pacienți și lectura drept formă de terapie, s-a conturat o retorică culturală a lecturii prin care existau metafore care asociau experiența terapeutică cu hrana, gimnastica și sănătatea fizică. Astfel de metafore au fost incluse în această nouă disciplină a lecturii care este biblioterapia, urmând ca o nouă instituție să se contureze: biblioteca spitalului.

Înainte de secolul al XX-lea au existat încercări izolate de a folosi literatura în mod terapeutic în azile de nebuni din America, parte a ceea ce numeau „tratament moral”. Însă mișcarea biblioteca spitalului de la începutul secolului al XX-lea a fost fără precedent ca încercare a cercetării sistematice și promovării practicii. La fel ca programele de dezvoltare pentru studiul literaturii din universitățile americane din aceeași perioadă, susținătorii bibliotecii spitalului au creat organizații profesionale și au căutat să întemeieze o înțelegere a literaturii în principii științifice. Totuși, dacă cercetătorii din mediul academic înțelegeau valoarea literaturii ca un obiect de cunoaștere, bibliotecarii spitalelor încercau să o transforme într-o tehnologie de îngrijire, o unealtă pentru îmbunătățirea sănătății mentale și a bunăstării emoționale a pacienților. Această practică s-a răspândit mult în timpul Primului Război Mondial, bibliotecarii străduindu-se să-și definească rolul în taberele militare americane. Oferind lectura drept hrană spirituală implică oarecum o expertiză, așa cum nutriționistul e preocupat de hrană.

Termenul biblioterapie a fost folosit prima dată în 1916 pentru a descrie sistemul de metafore și corpul de practici asociate cu folosirea cărților pentru sănătate. Apariția termenului nu se datorează unui bibliotecar sau unui psihiatru, ci mai degrabă lui Samuel McChord Crothers  (1857 – 1927, pastor unitarian american și eseist) care, în eseul său satiric „A Literary clinic”, a introdus ideea unei instituții care folosește cărțile drept medicament. Protagonistul eseului, reverendul Augustus Bagster, biblioterapeut, își aranjează cărțile după efectul lor terapeutic: unele au efect stimulant, altele au efect sedativ. Ceea ce trebuie să știe bibliotecarul este efectul pe care îl poate avea cartea respectivă asupra cititorului.

În preajma publicării eseului, Crothers a întreprins un circuit pe parcursul a doi ani, timp în care era invitat să-și prezinte ideile studenților și bibliotecarilor. O nevoie socială nesatisfăcută anterior era acum numită. Termenul în sine a ajutat la configurarea unor gânduri și acțiuni prin care lectura servea ca formă de terapie.

Bibliotecarii apelau la termen pentru a-și descrie convingerile despre natura literaturii și potențialul ei curativ. Acest aspect al literaturii îl căutau pentru a valorifica dezvoltarea unei instituții dedicate lecturii dătătoare de sănătate. Însă în timp ce termenul lui Crothers a fost preluat utlerior de bibliotecari și psihiatri pentru a descrie ce ei considerau un adevăr specific despre literatură, un adevăr care conferea legitimitate unei noi ramuri a biblioteconomiei și facilita crearea unor instituții pentru lectură precum biblioteca spitalului, pentru Crothers termenul a funcționat mai degrabă din punct de vedere etic decât epistemologic. Crothers nu a intenționat prin termen să găsească o nouă instituție, ci să  reflecteze la funcția lecturii ca o practică etică. Astfel, eseul lui Crothers a fost interpretat greșit.

 „A Literary clinic” începe cu întâlnirea lui Crothers cu prietenul lui fictiv Reverendul Bagster, un reprezentant al modelului instituțional al biblioterapiei, la care Crothers în cele din urmă renunță. Sosind la biserica prietenului său, Crothers descoperă că sacristia fusese transformată. Pe ușă atârna o plăcuță pe care scria: „Institut Bibliopatic. Tratament prin cărți acordat de Specialiști competenți. Dr. Bagster primește pacienți cu programare”. Influențat de trendul pastorilor care au devenit psihoterapeuți, Bagster a decis că ar fi mai folosit enoriașilor lui dacă ar deschide un spital: „Toți ar trebui să fim mai sănătoși decât suntem și dacă am avea gândurile corecte și le-am păstra, am putea scăpa de multe boli. Chiar și doctorul recunoaște asta.” Crothers menționează un set de substituiri: biserica a devenit spital, preotul s-a transformat în psihoterapeut, enoriașul în pacient, Evanghelia într-o formă de medicament și sufletul rătăcit într-o persoană bolnavă.

Bagster descrie câteva studii de caz cu pacienți pe care el încearcă să-i ajute să se detașeze de neclaritățile lumii moderne. Fiecare pacient suferă de pe urma confuziilor modernității, iar leacul propus de Bagster este de a-l ajuta pe pacient să se apere de confuzie, anxietate, instabilitate, nesiguranță. Astfel, pentru agentul de bursă cu tulburări mentale, obsedat de dinamica pieței, o doză de filiozofie ezoterică topește anxietatea care însoțește deciziile în contextul unor forțe economice pe care el însuși nu le poate controla. Bagster însuși are nevoie să se vindece citind romanele lui Anthony Trollope în care societatea medievală era guvernată de coduri sociale și morale stricte. Astfel lectura apare ca un antidot la nesiguranța moralității, construind o ideologie utopică prin întoarcerea la o ordine morală suverană unde sensul este sigur, conștiința ghidează acțiunea, iar ierarhia socială este stabilă. Strategia este nerealistă: să-i ajute pe pacienți să se detașeze și să se apere pe ei înșiși de confuziile materiale și morale ale modernității. Departe de a fi un model instituțional, demersul lui Bagster este un prim exemplu de clinică literară înțeleasă în termeni metaforici.

La începutul eseului „A Literary clinic” Crothers descrie mintea confuză și supra-stimulată a lui Bagster. Folosind o metaforă extinsă și puțin xenofobă care echivalează acumularea cunoștințelor cu imigrația americană, Crothers spune că mintea lui Bagster e inundată de idei „străine”, noi, dintre care una se va dovedi a fi biblioterapia. Legând acceptarea de noi idei, precum biblioterapia, de imigrație, Crothers dezvăluie o preocupare în care igiena socială stă în spatele relatării sale despre lectura terapeutică. Există pericolul ca politicile imigraționiste să ducă la deformarea „stocului indigen”, iar omul modern, asaltat de idei noi, va întreprinde posibile acțiuni fără o reflecție adecvată.

Dacă versiunea instituțională a lui Bagster despre biblioterapie e redată ca suspectă, Crothers încearcă să transforme versiunea prietenului său într-o alternativă viabilă la practicile decăzute de lectură ale modernității. Argumentul despre cum trebuie să citească un cititor modern se găsește la finalul eseului său, după ce Bagster e „chemat de un pacient care a luat o supradoză de literatură de război”. Crothers afirmă că i-ar fi plăcut să întrebe despre o categorie specială de cărți care servesc drept stimulente și sedative. Evidențiind forța vitală a literaturii, Crothers își imaginează o rețea de îngrijire în care cartea și cititorul sunt deschiși să influențeze și să fie influențați.

În loc să promoveze cititorii sănătoși, modelul instituțional biblioterapic pe care-l reprezintă spitalul produce invalizi înșelați. În acest model limitat, consumul de texte se bazează pe prescripția medicului, în care pacientul-cititor este redat drept un obiect pasiv în mâna autorității medicale, și care ar trebui să fie reajustat la viața modernă, iar cartea și autorul ei sunt reduse la o relație instrumentală uz-valoare. În contrast cu forma de biblioterapie practicată de Bagster, Crothers susține că actul ideal al lecturii n-ar trebui să funcționeze doar ca un sedativ, ci și ca un stimulent, combinând gândirea și voința.

Un model de lectură care deservește modul în care gândirea și acțiunea se reproduc una pe alta e cel care refuză să ignore semnificația lecturii ca act în și asupra lumii. În loc să ajute în retragerea din stresul modernității, o astfel de lectură e orientată spre transformarea și devenirea subiectului. După cum explică Crothers, lectura biblioterapeutică ar trebui să genereze o „dispoziție de lucru” în care o carte „pune în noi viață nouă și apoi reglează pulsul vieții puternic, dar lent”. Crothers continuă: „Cartea care ne pune într-o dispoziție de lucru e una pe care niciodată n-o putem citi de la cap la coadă. Începem s-o citim și ne determină să facem altceva. Nu putem sta cufundați în paginile cărții când munca noastră pare brusc atât de interesantă și meritând osteneala. Astfel încât ne vedem de lucru cu o nouă însuflețire”. În loc să considere cărțile ca obiecte de consum pentru cineva care se retrage departe de stimulii modernității, în nevoia de a se hrăni pentru a dobândi o stare de bine, Crothers consideră lectura ca un mijloc de a ne angaja în lume într-un fel activ și puternic creativ. În acest sens, scopul e ca textul să devină el însuși învechit, paginile tipărite să se transforme într-un impuls care depășește textul și indică spre lume. Voința sănătoasă, activă în acest sens substituie imbecilitatea. Cititorul sănătos se îndepărtează de text cu o nouă energie. Crothers afirmă: „revenim la volumul nostru energizant cu acea recunoștință definită ca așteptarea intensă a unor viitoare favoruri”. Aici literatura e o proteză pentru voință, consolidând relația dintre sine și lume prin furnizarea unei energii necesare suplimentare celei dintâi. Așa cum sugerează autorul, a citi înseamnă a te angaja într-o relație de cadou, așteptare și reciprocitate. Cititorul aici nu este un sine care se produce, ci un sine produs printr-un schimb activ, intim cu cuvintele, în care ideile asupra cărora se reflectă în mod particular prin lectură stimulează activitatea publică.

Folosirea figurilor de stil în actul lingvistic servește drept strategie pentru a obține narațiuni cu efecte reparatorii, dar și ca instrument de a obține noi perspective și dezbateri, ieșind din conformism. Crothers dezvoltă abordarea lui Emerson despre contextul specific al dezbaterilor din zorii sec. XX despre „obiceiul de a citi”. La fel ca bibliotecarul spitalului din secolul al XX-lea, Crothers promova proprietățile medicale ale cărților și considera lectura ca o practică a auto-cultivării destinată stimulării voinței. El obiecta cu privire la ce percepea ca reducerea cititorului-pacient la un consumator pasiv de texte care-i erau prescrise de o autoritate expertă externă. Cititorul ar deveni dependent de leacul atent al medicului.

Clothers consideră lectura un demers etic mai degrabă decât unul curativ. Într-un fel, el înlocuiește modelul de lectură reparatorie ca și fantezie a evadării, încercând să-l învețe pe cititor să citească retoric, recunoscând limbajul ca fiind o sursă de inspirație și analizând felul în care acesta construiește relația dintre sine și lumea din jur.

Atrăgând atenția asupra acestor aspecte ale lucrării lui Crothers, autorul Jesse Miller afirmă că scopul său a fost parțial să corecteze o concepție greșită despre eseul „A Literary clinic”, care aruncă o umbră în istoria biblioterapiei, potrivit unor bibliotecari și terapeuți. Mai mult, autorul sugerează că recuperarea originilor biblioterapiei poate avea un interes reînnoit pentru teoreticienii literari de azi, în lumina încercărilor recente de a lămuri utilizările reparatorii pe care cititorii le dau literaturii. Evidențiind modele concurente ale relației dintre gândire și voință ca miză în noțiunea de biblioterapie, scrierile lui Crothers arată că, departe de a reflecta o atitudine statică despre valoarea literaturii, figura de stil a spitalului literar funcționează ca un loc de contestație și elaborare. Recuperând modele nuanțate de lectură reparatorie prin raportarea la opera scriitorilor care, precum Crothers, au ca temă spitalul literar, se oferă astfel resurse pentru imaginarea, elaborarea și inventarea de noi teorii și practici ale lecturii reparatorii prin care se promovează folosirea cărților ca unelte transformatoare din punct de vedere fiziologic, psihologic și etic.

Biblioterapia în slujba sinelui - Joy K. Roy

Într-un articol¹⁴ publicat în 1979 în revista The English Journal, numărul 3 din martie 1979, autoarea Joy K. Roy încearcă o definire a conceptului, cărui scop servește și cui se adresează. Autoarea readuce în discuție definiția formulată în 1950 de David H. Russell și Caroline Shrodes: „ un proces de interacțiune dinamică între personalitatea cititorului și literatură – interacțiune care ar putea fi folosită pentru evaluarea, schimbarea și dezvoltarea personalității”. În 1968, Paul Witty, profesor, sugera că biblioterapia pentru copii este un mijloc de deviere a unor tulburări, iar profesorii trebuie să fie conștienți de efectele literaturii asupra copiilor. Scopul principal pentru recomandarea cărților pentru copii este acela de socializare, de altfel utilizat și de adulți.

Biblioterapia a fost folosită și pentru refacerea sănătății mentale a pacienților. Thomas Moore afirmă în 1951 în The Nature and Treatment of Mental Disorders că termenul există din vechi timpuri: în urmă cu mii de ani, pe frontispiciul bibliotecii de la Teba a fost scris: Cartea, leac pentru suflet! Astfel, atât medicul cât și bibliotecarul pot ajuta la vindecarea unui pacient. Potrivit lui William Menninger,  cărțile pot răspunde atât nevoilor terapeutice de educație, cât și de relaxare. O persoană se poate identifica cu un personaj literar pentru a prezenta o dificultate emoțională (1936).

Mai departe, Rauth arată că recomandarea literaturii adolescenților instituționalizați în scop terapeutic poate avea atât efecte pozitive cât și negative: „Lectura e o lamă cu două tăișuri. Taie în ambele sensuri. Este o chestiune de maximă seriozitate ca un copil să discute despre lecturile sale cu un adult cu care întreține relații bune.”

În articolul său, autoarea Joy Roy dorește să arate că biblioterapia folosită cu înțelepciune, poate veni în ajutorul profesorilor, adulților și studenților care sunt abătuți sau descurajați de locul de muncă sau de studii. Lectura prescrisă cu discernământ poate fi un medicament care să trateze depresia și să hrănească sufletul.

Biblioterapia se adresează tuturor celor care citesc, accesibilă tuturor în bibliotecile publice. Autoarea dorește însă să facă referire la biblioterapie ca instrument pentru profesorii oarecum izolați datorită domeniului de specialitate sau locației, pentru profesorii celor cu nevoi speciale, pentru adulții din mediul academic sau pentru studenți. Aceste categorii pot suferi de depresie din circumstanțe atenuante mai degrabă decât din cauza unei deficiențe interioare și pot să facă recomandări celorlalți. Aceleași povestiri pot fi prescrise tuturor celor patru categorii, în funcție de individ. E important ca profesorii și bibliotecarii să-și amintească de rolul lor în domeniul culturii, acela de a asista și a ajuta cu ajutorul cărții.

Orientări și principii pentru biblioterapie

Cele cinci orientări oferite de Loban (1953) pentru studenți recomandă profesorilor și persoanelor implicate să cunoască:

• motivația fundamentală care stă la baza acțiunilor omului;
• cum reacționează oamenii în fața obstacolelor;
• felul în care oamenii evită realitatea ca să ocolească rezolvarea propriilor probleme;
• raportarea celorlalți la problemele vieții;
• felul în care oamenii își dezvoltă personalitatea dorită.

Loban amintește de cărți precum Război și pace care pot oferi nu doar o perspectivă istorică, ci și slăbiciuni ale personalității precum amăgirea. Un exemplu pentru punctul 3) este oferit de Tolstoi prin personajul Anna Nihalovna. Ea urmărea de fapt anumite beneficii pentru fiul său, dovedind astfel cum persoane inteligente se păcălesc singuri prin dorințele lor. Despre astfel de tulburări s-a scris mult în psihologie, fiind studiate îndeosebi de Leon Festinger care le descrie pe larg în lucrarea sa despre disonanța cognitivă, The Theory of Cognitive Dissonance apărută în 1957.

Punctul 1) este demonstrat de simple relații conflictuale pe care se construiește ficțiunea: omul împotriva naturii, Omul și Dumnezeu, eu și ceilalți.  Punctul 2) este descris în orice poveste: acțiunea se construiește pe obstacole, fără obstacole, povestea nu există. Punctul 4) este totodată miezul în arta narativă. Pânza Charlottei de E.B. White ilustrează o fabulă în care un păianjen salvează un porcușor. La punctul 5) autoarea oferă exemplul a două lucrări clasice: Tom Jones de Henry Fielding și Candide de Voltaire. Cărțile descriu călătoria celor doi gentlemeni de la ignoranță la prudență, o călătorie prin care amândoi primesc o educație pentru viață care le dezvoltă personalitatea, dar fără excluderea unor greutăți ce trebuie depășite.

Una dintre lucrările care se remarcă în domeniu este Facilitating Human Development through Reading: The Use of bibliotherapy in Teaching and Counseling (1968) scrisă de Joseph S. Zaccaria și Harold Alton Moses. Cei doi autori arată câteva principii în biblioterapie: sincronizarea e importantă, cunoașterea materialelor e obligatorie, studentul și medicul să selecteze împreună materialul de citit. Pentru diagnostic există anumite reguli și diverse proceduri  terapeutice sunt folosite. Cei doi autori nu folosesc termenul de rețetă medicală în relație cu biblioterapia. Din punct de vedere semantic, acest termen e irelevant, căci în experiența autoarei niciunul dintre adulți nu au citit ceva ce nu-și doreau. Unul dintre principiile majore descrise de cei doi autori este că biblioterapia asistă terapiile de consiliere și nu le înlocuiesc. Ei atrag atenția că acest proces implică unele limitări:

• unele persoane tind să raționalizeze sau să intelectualizeze problemele când citesc despre ele;
• a citi ficțiune poate insinua încercarea de a oferi ajutor determinând persoana în cauză să-și construiască apărarea;
• se poate crea tendința de a crede că doar citind un text literar se pot rezolva problemele;
• perspectiva oferită de lectură nu e neapărat însoțită de o acțiune propriu-zisă. Este nevoie ca persoană să se descurce, să facă față problemelor și la nivel de comportament.
• uneori, fricile și anxietatea sunt întărite prin lecturi despre probleme de sănătate mentală.

În cartea celor doi autori sunt listate 24 de probleme de ordin general și 15 dizabilități specifice însoțite de o bibliografie concepută pentru fiecare. De exempu, 34 de cărți sunt sugerate pentru curaj pentru a crește această virtute la toate vârstele.

Natura ca factor de echilibru

Autoarea sugerează încă un demers care ar fi de folos pentru sănătatea mentală: natura ca factor de echilibru. Experiența ca veterinar în Yorkshire povestită de James Herriot în cartea All Creatures Great and Small (1972) și în volumele ulterioare din 1973 și 1977, poate să ridice moralul mai mult decât alcoolul, drogurile sau o vizită la medic. Acțiunea cărților începe în timpul Primului Război Mondial în ținutul Yorkshire, Anglia, o regiune cu climă aspră unde oamenii sunt voinici ca să răzbată. Acești oameni subestimați și care nu se plâng au și umor. Povestind greutățile, studiul și practica sa, autorul arată îndrăzneală și curaj, alături de simpatia și dragostea pentru animalele pe care le îngrijește. Această experiență îl ajută pe cititor să răzbată și să iasă din propria sa mlaștină a disperării. Cititorul e absolut uimit de mulțimea greutăților întâmpinate, iar prin comparație, propriile greutăți dobândesc altă dimensiune. Scrierile lui J. Herriot rezumă biblioterapia: sunt cărți scrise cu dragoste, pot fi folosite pentru a inspira, pentru a hrăni, pentru a lumina și pentru a-l ajuta pe cititor să îndure greutățile. Natura nu este nici blândă, nici aspră în acest tablou, dar poate fi un factor de echilibrare a minții. Astfel, cititorul e încurajat să facă față greutăților, iar lectura cărții poate fi un plasture pe suflet.

Curiozitatea omului poate fi într-o stare de lâncezeală, dar cărțile bune o pot trezi. Motivația este atât de importantă încât e considerată ca ceva normal, de la sine înțeleasă în biblioterapia pentru adulți. Dar oamenii nu cresc neapărat cu ea. O carte potrivită va genera interes și motivație.

Revenind la natură ca factor de echilibru, cititorul poate deveni un potențial naturalist. În acest sens, autoarea sugerează cărțile lui Thoreau: eseurile din Walden (1854) sau scrieri mai puțin cunoscute precum A Week on the Concord and Merrimac Rivers (1849) sau din jurnalul său. Alți autori naturaliști recomandați sunt: John Muir care a scris despre zonele glaciare din Alaska și British Columbia, Sally Carrighar descriind ținuturile sălbatice din Sierra Nevada sau William Henry Hudson amintind printre altele viața animalelor domestice în America de Sud. Printre scriitorii secolului al XVII-lea, autoarea amintește pe Sir Thomas Browne care a fost interesat de fenomene naturale și viața unor mici creaturi din clasa reptilelor. Chiar și astăzi oamenii citesc cu plăcere scrierile sale prin care se pot familiariza cu viața în trecut.

Biblioterapia ca factor de restaurare a sufletului

Cum ar putea biblioterapia să repare sufletește un intelectual căruia i se interzice să citească la locul de muncă sau un cadru didactic care e nevoit să meargă pe teren pentru a face educație la domiciliu? O astfel de persoană s-ar descurca citindu-i pe naturaliști. Este posibil să-și dorească să citească lucrări pline de umor apărute pe piață. Dar un text apărut în  altă țară despre alte timpuri ar fi mai binevenită. Un bun început ar fi Anglia secolului al XVIII-lea. Joy Roy recomandă aventurile hazlii ale lui Joseph Andrews (1742) prin care Henry Fielding evidențiază punctele slabe ale naturii umane, atingând teme precum iubirea zădărnicită, identitatea greșită. Pe lângă hohotele de râs pe care lectura cărții le provoacă, cititorul ar avea o perspectivă asupra nedreptăților vremii. Astfel de scrieri ar captiva un cititor indecis și absorbit de sine. O lectură similară ar mai fi Henderson, regele ploii (1959) scrisă de Saul Bellow.

Cadrul didactic, adultul sau studentul au nevoie să se hrănească din când în când citind altceva decât lecturile obligatorii cerute la locul de muncă sau de studii. Limitarea la acestea ar duce le o viziune neclară și la suprimarea entuziasmului. În această situație ar fi profesorul de limbi străine din liceu sau cadre didactice care merg pe teren la domiciliul învățăceilor. Există o nevoie de a interacționa cu o minte antrenată în mod similar. Astfel un profesor de spaniolă poate oferi sugestii de lectură despre scriitori latino-americani.

Citind despre o altă lume, plonjăm într-o altă realitate. Sărăcia personajelor descrisă în Gabriela: cronica unui oraș de provincie (1974) de scriitorul brazilian Jorge Amado, îl va face pe cititor să se simtă norocos și oarecum rușinat. Astfel se împlinește un efect de catharsis. Un alt exemplu este oferit de anti-eroul din Familia lui Pascual Duarte de Camilo Jose Cela. În Împărărția lumii acesteia (1970) scrisă de Alejo Carpentier, se povestește despre Haiti și revoluționarul Toussaint Louverture. Citind descrierile sale despre violența și opresiunea din Haiti, cititorul se va simți norocos. Alt exemplu oferit este cel al lui Hermann Broch, prozator austriac, care a murit în sărăcie, și care a scris despre Vergiliu. Descrierile sale despre sărăcia acelor timpuri sunt impresionant de vii și pot ridica pe oricine din problemele sale.

Un alt exemplu oferit este povestea lui Leni din Fotografie de grup cu doamna (1971) scrisă de Heinrich Boll. Personajul simbolizează tot ce este bun în cultura germană înainte de venirea naziștilor. Ulterior, Leni va fi marginalizată. Acest simbolism impulsionează cititorul să descopere alte scrieri ale aceluiași autor. Ficțiunea lui Gunter Grass despre Al Doilea Război Mondial descris în termeni simbolici este un alt exemplu oferit de Joy Roy. Cititorul tresaltă odată cufundat în paginile cărții, plonjând în adâncurile conștiinței germane. Lecturând cartea și aflând despre sentimentul de vinovăție al unei întregi națiuni, cititorul cu moralul scăzut va experimenta un act de catharsis.

Această preocupare umanitară manifestată de un potențial cititor poate fi satisfăcută de scrierile lui Oscar Lewis. De formație antropologist, acesta a descris viața oamenilor săraci din mahalalele din Puerto Rico, New York, unele regiuni mexicane și indiene. A reface starea spirituală a unei persoane prin lecturarea unor pagini despre starea de sărăcie a oamenilor poate părea un act ironic.

Biblioterapia care animă

Scrierile autorului canadian Robertson Davies pot fi un balsam pentru deprimarea instituțională de ordin intelectual. The Deptford Trilogy oferă o poveste vie, meditativă, în care personajul face o călătorie spre sine, provocând milă și teroare, dar conferindu-i ieșirea din îndoială. Un roman asemănător este Lupul de stepă de Herman Hesse. Romane psihoanalitice și simbolice, acestea oferă o imagine asupra naturii duale a omului. O astfel de investigație duce cititorul dincolo de propriile sale probleme și învigorează mintea.

Muntele vrăjit de Thomas Mann este un alt exemplu de roman important prin care cititorul își poate înțelege mai bine sinele și propriile probleme. Profesorul descurajat, adultul depresiv, studentul stângaci au nevoie să se angajeze într-un astfel de demers care le oferă o viziune panoramică.

Biblioterapie pentru introspecție

Cum ar putea un cititor să știe ce are nevoie? Biblioteca deține răspunsul la această întrebare. Un autor va conduce spre alt autor în mod miraculos. Toate categoriile care caută o ameliorare a intelectului pot fi ajutate prin lectura cărților. Un exemplu în acest sens este direcția textelor reliogioase. Exemple în acest sens ar fi The Mystery of the Kingdom of God (1964) de Albert Schweitzer sau The Field of Zen (1969) de D.T. Suzuki. Pe de altă parte, perspectiva creștină poate fi găsită în Christian Zen (1971) de William Johnston.

Biblioterapia este o aventură a lecturii care ajută cititorul. A citi aduce o răsplată. Recomandările pentru biblioterapie sunt similare semnelor de avertizare. Citirorul care beneficiază de biblioterapie va dori la rândul lui să-i ajute pe alții. Literatura este o călătorie care oferă și lecții, chiar dacă uneori se folosește de ironie. Biblioterapia împrospătează zonele aride ale sufletului ducând la o stare de bine.

Biblioterapia în asistență socială - Mary HOWIE

În articolul „Bibliotherapy in social work”¹⁵ publicat în 1983, Mary Howie ne împărtășește experiența sa în încercările de a pune în practică biblioterapia în unități de psihiatrie, dar și în activitățile de asistență socială.

Autoarea amintește de demersul biblioterapeutic al dr. Daniel Sweeney (1976), psiholog la un spital din Washington. Demersul a avut loc cu un grup de vârstnici instituționalizați cu vârste de peste 50 de ani și s-a bazat pe patru principii. Primul era acela că biblioterapia este în strânsă legătură cu biofilia, adică dragostea de viață. Astfel, prin biblioterapie se caută să se fie atinsă capacitatea unei persoane de a se bucura de viață. Al doilea principiu este acela că biblioterapia de grup poate fi un instrument de restaurare a dispoziției sufletești. Al treilea principiu subliniază implicarea activă a pacientului în cadrul grupului sub forma unor cerințe cerute a fi îndeplinite. Recreerea nu poate avea loc dacă particpianții sunt pasivi și neimplicați.  Al patrulea principiu se referă la anumite competențe pe care grupul ar trebui să le atingă.

Autoarea face referire la tehnicile folosite în psihoterapie de E.F. Alston și Parsloe, punctând importanța selectării tehnicii folosite. Astfel, în practică, în spitalele de veterani s-a observat că persoanele retrase pot fi implicate în discuții având ca subiect altceva decât propriile tensiuni emoționale. O atmosferă de acceptare poate da pacienților un sentiment puternic de avânt spre însănătoșire.

Autoarea punctează câteva aspecte pe carele-a experimentat prin activitățile de biblioterapie cu grupuri. Pacienții vârstnici care resimt puternice sentimente de singurătate și neputințe fizice pot ajunge ușor la depresie. Astfel spitalele ar trebui să caute activități de grup prin care să le redea sentimentul apartenenței și implicării. Astfel, trebuie întărită stima de sine la pacienți pentru ca aceștia să poată găsi noi căi de a face față problemelor.

Conform unor studii citate în articol, succesul unei terapii poate avea la bază factori emoționali (acceptare, altruism), factori intelectuali (generalizare, analiză) și factori care țin de acțiuni (interacțiune).

Michael Shiryon, psiholog, accentua în 1973 că procesul teapeutic implică risc și teamă și doar abilitatea de a ne relaxa, de a ne simți în siguranță declanșează energii care duc la dezvoltare și creștere. El afirma că o poveste implică atât distanțarea cât și implicarea  individului în același timp. Acest demers indirect a mai fost observat și de  alți psihologi (Alston), o carte fiind mai accesibilă și deloc agresivă. Această distanțare permite implicare prin proiecție, identificare, reacții emoționale și trăirea indirectă a situațiilor descrise. Există î nacest demers oportunități de creștere a încrederii și a capacității de a face față provocărilor vieții și de a gestiona emoții.

Autoarea s-a interesat îndeosebi de folosirea poeziei  și a scrieii creative în activități de grup. Astfel citează lucrarea lui Kenneth Koch, poet și profesor, care a predat poezie unui grup de vârstnici. Acesta spunea despre a scrie poezie ca și terapie că poate ajuta un individ să fie un vârstnic ocupat, pe când a scrie poezie ca și formă sau produs artistic îl ajută să simtă că trăiește cu adevărat. Mary Howie a desfășurat activități de biblioterapie la Psycho-Geriatric Day Hospital din Edinburgh și prezintă în articol rezultatele obținute. Majoritatea membrilor grupului sufereau de depresie pentru care primeau tratament. Obiectivele demersului au fost:

• stimularea directă și folosirea activă a minții cu ajutorul unor diverse  mijloace precum poezia, muzica, fotografiile;
• să încurajeze exprimarea și împărtășirea sentimentelor în cadrul grupului;
• că încurajeze creativitatea
• să dezvolte simțul de apartenență la un grup.

Totodată, se urmărea scăderea izolării, sprijin psihologic, redobândirea stimei de sine și accesul la câteva competențe. Grupul „Wednesday Group” a beneficiat și de implicarea personalului (asistente medicale care aveau rolul de a observa progresele și de a răspunde la nevoile membrilor). Grupul cuprindea 10 membri. Întâlnirile se derulau miercurea, timp de o oră. Membrii grupului au fost încurajați să împărtășească experiențe de viață, dar și să citească ori să scrie poezii, să asculte muzică. Încă de la primele întâlniri a fost încurajată activitatea de creație, propunând o poezie cu tema copilăriei. Demersul inițial a fost să scrie fiecare un rând legat de copilăria sa. Majoritatea membrilor au participat, dar câțiva au refuzat. N-a lipsit muzica și nici discuțiile informale în care au fost împărtășite probleme de viață. Alte teme propuse chiar de membri au fost: viața casnică, tehnologia modernă, șomajul, amintiri despre război, singurătatea, moartea, relațiile între oameni.  Tematica a avut ca suport material fotografii ale orașului de altădată, precum și cărți, vederi, ziare, fragmente din romane, poezii, cântece instrumentale.

Utilitatea demersului a fost rematcată chia rde membrii personalului care au putut compara atmosfera cu alte grupuri la care asistaseră. Implicarea membrilor a fost mai rapidă prin folosirea poeziei, iar atmosfera era optimistă și pozitivă. Participanții s-au implicat încă de la prima întâlnire, iar poezia pe care au reușit să o compună a fost resimțită ca un succes. Coeziunea grupului s-a realizat chiar de la început prin participarea tuturor la alcătuirea poeziei. Pornind de la cărțile folosite, a fost stimulată împărtășirea amintirilor și a emoțiilor între membrii grupului (fotografii  ale străzilor de altădată). Au existat persoane car au dorit să recite poezie sau să cânte cântece. Sarcini legate de rememorarea unor momente ale vieții au fost însoțite de cărți de memorii, ușurând demersul.

Prin acest demers practic, autoarea a dorit să demonstreze efectul pozitiv pe care biblioterapia îl are asupra membrilor grupului. Au fost identificate și câteva limitări: tendința unor persoane spre raționalizarea problemelor, ideea erointă că lectura poate duce la soluționarea problemei, temeri și frici care pot fi accentuate.

Astăzi, biblioterapia nu se folosește doar în spitale sau azile, ci în cadrul întregii comunități. Se încurajează implicarea asistenților sociali în activități și programe care să folosească această tehnică, existând tendința de dezinstituționalizare.

Au existat și activități individuale de biblioterapie pe care autoarea le descrie. La acest nivel, scopul este informativ. Cărțile se pot folosi în relație cu adolescenții care provin din medii defavorizate, ajutându-i să se identifice cu unele personaje și să constituie un punct de plecare pentru discuții folositoare. Demersul individual este însă folosit mai ales cu copiii pe teme de separare familială sau pierderea unuia dintre părinți. Copiii inventează povești tocmai din nevoia de a se integra sau de a înțelege lumea înconjurătoare. Cărțile ilustrate sau cu personaje fantastice sunt binevenite în comunicarea cu copiii. În cazul copiilor spitalizați sau adoptați, pot fi folosite povestiri cu personaje cu care copiii se pot identifica.

În concluzie, biblioterapia este o tehnică ajutătoare care poate fi folosită atât la nivel individual cât și la nivel de grup, fiind un demers accesibil și încurajator. Individul este respectat ca și persoană întrucât stabilește singur gradul de identificare, implicare și exprimare a emoțiilor trăite.

Concluzii

Studiile științifice și experiența clinică, dar și a oamenilor în general, au dovedit numeroase beneficii ale lecturii: reduce stresul, îmbunătățește calitatea somnului și stimulează inteligența emoțională. Cu toate că este mai degrabă o activitate solitară, lectura poate facilita într-adevăr relațiile umane, ajutând la dezvoltarea empatiei, hrănindu-ne spiritual prin povestea romanului pe care îl citim. Lectura conferă o stare de bine, potolind setea de cunoaștere a omului. Lectura îmbunătățește memoria și implică memorarea pentru a păstra firul narativ în minte, precum și numele personajelor și relațiile lor. Lectura ajută la dezvoltarea personală a fiecăruia și la dobândirea unei educații cât mai bune.

______________________________

Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.

* E-mail: rusu.georgiana[at]gmail.com

¹ Ilie Stanciu, Călătorie în lumea cărții, București, 1970, 4.

² Martiriul Sfinților Brâncoveni, București, 2014, 123.

³ Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, Piteşti: Paralela 45, 2006, 31.

⁴ Alberto Manguel, Istoria lecturii, Bucureşti : Nemira, 2011, 177.

⁵ Ibidem, 10.

⁶ Wolfgang Iser, op.cit., 126.

⁷ Adam Gazzaley, Larry D. Rosen, Mintea distrată, București, Editura Trei, 2019, 35.

⁸ https://psihiatrie.org/biblioterapia-psihiatrie/.

⁹ Jesse Miller, Medicines of the soul în Mosaic: An Interdisciplinary Critical Journal, iunie 2018, Vol. 51, Nr. 2, 17.

¹⁰ https://www.jstor.org/stable/23704006.

¹¹ Mary Howie, Bibliotherapy in social work în The British Journal of Social Work, 1983, Vol. 13, No. 3, 287

¹² Ibidem, 288

¹³ https://www.jstor.org/stable/10.2307/90021964.

¹⁴ https://www.jstor.org/stable/814939.

¹⁵ https://www.jstor.org/stable/23704006.