Publish or perish – Publici sau pieri, v2.0(20)

Drd. Anca Chiorean*

bibliotecar - Cercetare bibliografică

 

Politica „publish or perish” a rămas cam în aceiași parametri, din momentul în care a primit ștampila terminologică în anii ‘201 și până foarte recent. Nu a dispărut problema sacrificării parțiale a calității în favoarea cantității, nici goana după vizibilitatea dată de numărul de texte semnate, parte a cutumei intelectuale în parcursul realizării academice2. Însă, în contextul actual, publish or perish „v2.0(20)”3 nu mai poate viza strict autorul, în ambiția lui singuratică de a evita anonimatul. Sintagma în sine pare să fi suferit o mutație care a afectat (influențat, mai degrabă) practicile editoriale academice – publish or perish îndeamnă acum la adaptabilitate și reprezintă, pentru o revistă științifică a anului 2020, un impuls blând (blând, oare?) în direcția evolutivă firească, și anume cea a transferului activităților în plan digital, folosind toate instrumentele aferente aflate atât la dispoziția autorului, cât și a revistei.

În cazul revistelor științifice cu profil real, reorientarea către marele subiect fierbinte a fost complet previzibilă. Chiar și în contextul în care situația este, poate, încă prea proaspătă pentru a obține date empirice irefutabile, valul de studii și articole care abordează problema pandemiei și-a revărsat informațiile, speculațiile, panicile, statisticile, previziunile și abordările pe toate malurile academice. Revistele de profil umanist, însă, răspund pe măsură. Revistele științifice propun numere tematice care își încurajează autorii să arunce o privire, nu la nivel macro, cum o fac revistele cu profil real, ci la nivel micro, în propria ogradă culturală. De pildă, revista Social Sciences & Humanities Open a lansat, pentru numărul tematic Coronavirus & Society, un Call for Papers care invită la „reflective contributions on the impact of COVID-19, and the changes we may expect to see going forward. As a multidisciplinary social science and humanities journal, our consideration is not vaccine development or treatments, but rather on the social and cultural implications of this unprecedented moment (S.M.). We are interested in receiving both empirical research – such as it may be conducted in these times – and (shorter) theoretical and critical commentaries on the longer term – and present - implications of the coronavirus. Submissions may be from any social science or humanities discipline, and we welcome interdisciplinary reflections”4. Porțile interdisciplinarității revistelor de profil umanist au fost întotdeuna deschise, mai mult sau mai puțin larg, însă 2020 pare să le fi scos complet din balamale, lăsând în urmă doar un prag care trebuie trecut nu doar cu viziuni inter/multi/pluri-disciplinare heirupiste, ci și cu abilități tehnice minime.

Philobiblon. Transylvanian Journal of Multidisciplinary Research in Humanities a avut un parcurs evolutiv natural, de la primul număr publicat în 1996 și până la fatidicul 2020, număr aflat deja pe lista scurtă a numerelor de care ne temem (13, 666, 2020 și absolut orice număr care precede sintagma „cazuri noi”). Dezvoltarea ei poate fi definită printr-o clarificare graduală a profilului (orbitând în jurul disciplinelor umaniste) și printr-o creștere considerabilă a vizibilității în mediul academic românesc și internațional (o dezvoltare cuantificabilă în numere de care, iată, nu ne temem) – în prezent, revista este indexată în bazele de date internaționale Clarivate Analytics, Master Journal List, Emerging Sources Citation Index (ESCI), ErihPlus, EBSCO, Scopus,ProQuest, iar Biblioteca Cetrală Universitară „Lucian Blaga” expediază, în mod regulat, revista către 43 de parteneri din străinătate (Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Polonia, R. Moldova, Ucraina, SUA, Spania, Ungaria). Colectivul de consultanți științifici și avizatori permanenți (peer review) este astăzi reprezentat de 41 de membri și include 12 recenzenți din străinătate, respectiv din Italia, Franța, Ungaria, Germania și Israel. Astfel, deschiderea revistei este indiscutabilă.

Double-blind și comunicarea faceless

În 2015, Stephen Marche publica în The New York Timesun un text al cărui titlu ar fi o alăturare a două substantive care, în 2020, par să fi dat buzna în vocabularul colectiv – The Epidemic of Facelessness5. Într-un context istoric mai larg, contactul direct, vizual cu celălalt a făcut întotdeauna parte dintr-un sistem etic în baza căruia au funcționat mecanismele societății – „The challenge of our moment is that the face has been at the root of justice and ethics for 2,000 years. The right to face an accuser is one of the very first principles of the law, described in the «confrontation clause» of the Sixth Amendment of the United States Constitution, but reaching back through English common law to ancient Rome. In Roman courts no man could be sentenced to death without first seeing his accuser”6. 2020 a păstrat, în mare, același principiu, compensând prezența fizică prin unelte de tipul Skype sau Zoom.

Principiul de bază al unei reviste academice funcționează, însă, în direcția opusă: sistemul double-blind anonimizează atât autorul, cât și evaluatorul. Politica double-blind peer review este încă, în egală măsură, slăvită și contestată, în calitate de sistem de evaluare academică a textelor – „The performance evaluation system in academia has been much criticized during the last years. But there are few suggestions how to improve it. In particular double blind pre-publication peer review has become a sacred cow that has not been touched”7. Indiferent de reproșurile care pot fi aduse acestui sistem, în contextul actual, el sprijină posibilitățile de continuare a cercetării științifice. Philobiblon a folosit întotdeauna același sistem de evaluare, neafectat de criza sanitară, ținând cont de caracteristice mediului exclusiv digital în care funcționează - textele primite pe adresa philobiblon.cluj@gmail.com sunt analizate în redacție pentru a vedea dacă ele corespund tematic politicii editoriale și dacă respectă regulile enunțate în rubricile Informații pentru autori și Etică și malpraxis (pe site-ul revistei). În cazul în care textul respectă criteriile de bază enunțate în locurile respective, este trimis specialiștilor de resort din Colectivul editorial şi de Avizare. Evaluarea calității științifice este întotdeauna făcută double-blind.

Într-o versiune foarte „crudă”, sistemul poate fi cel mai bine ilustrat astfel (diagrama îmi aparține; majoritatea diagramelor care descriu un proces editorial tind să omită pasul în care un text se poate întoarce la un autor de multe ori, cu multe revizuiri, înainte de publicare):

bb_numar1_articol8_fig1.jpg

Interacțiunea fizică lipsește, deci, cu desăvârșire. Textul singur trece, virtual desigur, printr-o serie de mâini evaluatoare care îi caută toate dimensiunile: congruența dintre subiectul ales și profilul revistei, calitatea științifică a textului în ansamblu, calitatea limbii, nivelul de originalitate al abordării, relevanța textului în interiorul propriului domeniu, relaționarea lui cu alte texte care discută același subiect, din unghiuri diferite, cunoașterea bibliografiei primare și secundare. Forța textului de a sta singur, în absența numelui-părinte, este astfel testată pe un teren caracterizat la modul absolut de politica faceless. Facelessness nu e, însă, sinonimul anonimatului. Facelessness a fost dictat lumii ca una dintre opțiunile de comunicare odată cu măsurile impuse de criza sanitară. Revistele științifice au operat, în schimb, sub egida ambelor concepte, simultan. Comunicarea faceless este absolut firească într-o corespondență continuă cu cadre didactice, cercetători, reprezentanți de instituții, de baze de date etc. din toate colțurile țării (și uneori, ale lumii). 

Anonimatul este, desigur, temporar. Numele își reintră în drepturi odată ce evaluarea a fost făcută, iar textul reintră sub semnătura originală. Apare, așadar, un hiat în marele teren al auctorității. Poziția auctorială problematică, anunțată de Roland Barthes prin „moartea autorului” a cauzat o serie de reacții și dispute (Jacques Derrida a venit cu replica ironică "The Deaths of Roland Barthes"), însă extrapolarea întregii polemici poate duce la deschiderile (postumane?) actuale. Făcând un pas teoretic în față, „funcția de autor” definită de Michel Foucault8 poate (cu multă permisivitate conceptuală) să facă un exercițiu de contorsionism semantic și să intre mai mult sau mai puțin grațios în cutia disproporționată a procesului de peer review. Hiatul găsește astfel textul undeva pe drumul navetei făcute de autor între „moarte” și „cine vorbește în text”9, însă este un hiat plauzibil, sustenabil și necesar, în cazul de față, nu pe terenul hermeneuticii, ci cel pur metodologic al procedurilor de validare a calității științifice a unei scrieri.

Așadar, practicile nu s-au schimbat foarte mult. Schimbări metodologice majore nu au avut loc, cu excepția, poate, a imposibilității autorilor sau a posibililor autori de a bate la ușa redacției pentru a întreba personal care este stadiul în care se află textul trimis. Este de înțeles de ce e mai reconfortantă primirea unui răspuns produs de corzi vocale biologice, însoțit de un contact vizual radiind de amabilitate, însă răspunsul nu va fi niciodată diferit de unul trimis electronic. Nu spun asta în calitate de susținător furibund al postumanismului care abia așteaptă să comunice exclusiv prin holograme, ci dintr-o poziție pragmatică, a eficienței transmiterii și păstrării mesajelor. „Viitorul nostru postuman” (fie el în termeni fukuyamici sau nu) cade în prăpăstii distopice doar din unele puncte de vedere, termenul în sine a avut parte de nenumărate dezbateri în ceea ce privește corectitudinea formei – „prefixul post- contribuie la interpretrea (eronată, din puctul meu de vedere) a postumanismului ca om + smartphone. Ambele chestiuni fac postumanismul susceptibil la a fi deturnat către un soi de discurs al «apărării»umanului și umanismului în fața dezumanizării produse de tehnologie, discurs total în contra celui pe care încearcă să-l dezvolte postumanismul, de fapt”10. Strict din perspectiva practicilor academice, cursul lucrurilor merge pe o traiectorie (cu riscul de a adopta o poziție, poate, cinică) firească.

Dacă problemele ridicate de secolul XXI relației Autor-Text-Cititor au rășchiat triunghiul în dreptunghiul Autor-Computer-Text-Cititor11, bucătăria internă a redacției unei reviste științifice funcționează, după cum am arătat, pe baza unor pași electronici care nu pot fi eliminați. O analogie simplă ar funcționa după modelul Autor-Text-Redacție-Text Anonim-Evaluator Anonim-Redacție-Autor-Revistă. Evoluând (în sens postuman?), o platformă dedicată întregului proces ar rezolva problema anonimizării manuale prin automatizarea pașilor. Un exemplu ar fi Submittable, de pildă12.

Trecând peste problema auctorială, problema comunicării sau problema procedurilor, este foarte probabil să existe și tranziția de la formatul print la cel complet digital. Dacă, în cuvintele lui Eco, „pentru a încheia o discuție, a susține o teză sau a nimici un adversar se spune: «Așa stă scris»”13, scrierea odată ce a primit girul comunității academice, mai contează dihotomia palpabil-virtual? Totuși, da. De dragul posterității, obligația depozitului legal susține conservarea informației și în (puțin probabila) situație postapocaliptică în care virtualul a dispărut complet. Mai mult, există 43 de instituții din afara spațiului românesc care primesc, prin schimb internațional de publicații, revista Philobiblon în format fizic. 

Trecerea la practicile digitale a fost forțată de contexul sanitar, însă a fost anunțată de mai demult – „DH (Digital Humanities N.A.) practitioners utilize digital tools and innovative pedagogy to deeply examine cultural, architectural, and historical records. (...) archives, museums, and libraries provide much of the physical and virtual space where the digital humanities «happen»”14, ceea ce nu înseamnă că „științele umaniste digitale” vor folosi Ctrl+F ca instrument principal de cercetare, dar bibliotecile academice par a fi terenul cu cel mai mult potențial în acest sens – „academic libraries are nexuses of research and technology – resources made available to students and faculty regardless of discipline or departmental affiliation”15.

Revenind la politica „publish or perish”, aceasta poate fi recentrată asupra revistelor, mai ales ținând cont de faptul că autorii par să fi înțeles foarte bine imperativul de a ține pasul cu lumea.

Bibliografie

 Email: anca_chiorean91@yahoo.com

Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.

1 Sintagma a fost folosită pentru prima dată în Sociology and Social Research, Volume 12, University of Southern California, 1927, p. 325. În timp, a devenit aforismul care definește presiunea de a publica regulat lucrări academice (în număr cât mai mare), creând astfel un climat care a dus la o criză a repetiției ideilor, a reproducerii ideilor neverificate sau a diminuării calității științifice prin scurtarea perioadei de timp alocate cercetării în sine.

2 Mai pe larg, vezi „Peer Review: A Critical Part of the Publishing Process”: https://blog.submittable.com/peer-review/ (Accesat în octombrie 2020).

3 Versiunea 2020, în termenii „versiunii 2.0”: „Being 2.0 means embracing something brand new, something different, revolutionary, totally revamped from the old 1.0 that’s just not as good. It’s simple math, really. 2.0 is twice of 1.0.” în Howard Chen, „The Meaning of 2.0”, Figure Stuff Out, 30 Martie 2015:
https://blog.howardpchen.com/2015/03/the-meaning-of-2-0-in-health-care/#:~:text=Being%202.0%20means%20embracing%20something,2.0%20is%20twice%20of%201.0 (Accesat în septembrie 2020).

4 „Coronavirus & Society: Call for Papers”, Social Sciences & Humanities Open: https://www.journals.elsevier.com/social-sciences-and-humanities-open/call-for-papers/coronavirus-society-call-for-papers (Accesat în iulie 2020).

5 Stephen Marche, „The Epidemic of Facelessness”, The New York Times, 14 Feb. 2015,
https://www.nytimes.com/2015/02/15/opinion/sunday/the-epidemic-of-facelessness.html (Accesat în aprilie 2020).

6 Ibidem.

7 Margit Osterloh, Alfred Kieser, „Double-Blind Peer Review: How to Slaughter a Sacred Cow”, Incentives and Performance, ed. Isabell M. Welpe, Jutta Wollersheim, Stefanie Ringelhan, Margit Osterloh, Springer, Cham, 2014, pp. 307-321: https://link.springer.com/chapter/10.1007/978-3-319-09785-5_19 (Accesat în septembrie 2020).

8 Cf. Michel Foucault, Ce este un autor? Studii și conferințe, trad. Bogdan Ghiu și Ciprian Mihali, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2004.

9 Cf. volume de rechemări ale autorilor în scenă, de pildă Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, postfață și referințe critice de Andrei Terian, București, Univers Enciclopedic Gold, 2013.

10 Daniel Clinci, „Bios, techne și postumanismul”, în Postumanismul, coord. Alex Ciorogar, București, Tracus Arte, 2019, p. 103.

11 Cf. Jane Yellowlees Douglas, The End of Books – Or Books Without End? Reading Interactive Narratives, University of Michigan Press, 2001, apud Daniela Petroșel, „Moartea electronică a autorului”, 2015: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A22532/pdf (Accesat în septembrie 2020).

12 https://submittable.help/en/articles/904856-how-do-i-submit ; https://blog.submittable.com/category/submissions-reviews/

13 Umberto Eco, Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie, trad. Anamaria Gebăilă, București, RAO International Publishing Company, 2008, p. 14.

14 Laying the Foundation. Digital Humanities in Academic Libraries, ed. John W. White, Heather Gilbert, Charleston Insights in Library, Archival, and Information Sciences, Purdue University Press, West Lafayette, Indiana, 2016, p. xi.

15 Ibidem, p. xiv.