Felix Ostrovschi*
bibliotecar - Cercetare bibliografică
Din lungul traseu al istoriei am ales de această dată să coborâm într-o gară situată geografic în Cluj și cronologic în anul 1937. Am fi putut alege orice altă locație și orice alt moment al istoriei. Însă, cercetările noastre ne-au coborât de această dată pe peronul Clujului din anul 1937.
Marea particularitate a secolului XX și a celui contemporan nouă este faptul că „omul nu se mai concepe ca un individ liber, autonom, independent e o lume pe care o influențează fără să o determine. Devine conștient de sine în istorie, se simte solidar cu lanțul timpurilor și nu se poate concepe izolat de continuitatea vârstelor anterioare. Manifestă curiozitate față de istorie ca față de o prelungire a sa, a unei părți a ființei sale”.1 Curiozitatea ne-a îndemnat să răscolim ungherele umbrite ale Clujului, pentru a vedea cum trăiau și simțeau generațiile de clujeni anterioare timpurilor noastre.
În rândurile următoare vom aduce câteva clarificări cu privire la sursele noastre de inspirație. Avem astfel, ziarul Națiunea Română, despre care vom spune că a fost un cotidian politic, economic și social care apare la Cluj în intervalul 5 aprilie 1935 – 3 aprilie 1938, avându-l ca director și redactor pe Ioan Petruca.2
Pe de altă parte, avem trei jurnaliști care publică în paginile acestui ziar articole și „reportagii”. Unul dintre aceștia a fost Emil Boșca-Mălin (Milu Mălin), născut în anul 1913 în satul Maieru. După absolvirea Facultății de Drept a Universității din Cluj, a colaborat la gazetele România Nouă și Națiunea Română, apoi la Tribuna condusă de Ion Agârbiceanu. După Dictatul de la Viena, s-a refugiat la Câmpia Turzii unde a funcționat ca judecător. Din anul 1942 a intrat în redacția Tribunei de la Brașov, condusă de Gavril Pop, apoi în cea a ziarului Curentul, condus de Pamfil Șeicaru.
Cel de-al doilea ziarist asupra căruia se oprește atenția noastră este Valentin Strava sau, pe numele său real, Gavrilă Pop. După ce a frecventat cursurile Facultății clujene de Litere și Filosofie, a colaborat la un număr impresionant de publicații. De asemenea, s-a remarcat și ca un foarte talentat traducător al poeziilor lui Ady Endre.
Și, nu în ultimul rând, îl amintim pe Horia Stanca, născut în anul 1909 în localitatea Vulcan, care s-a remarcat ca un important cronicar dramatic, memorialist și traducător. Din activitatea jurnalistică a acestuia subliniem diverse colaborări la ziare ca Națiunea, Națiunea Română, Tribuna (din Cluj), Ardealul, Sfarmă-Piatră.
Ei bine, toți acești trei gazetari realizează o serie de reportaje pe care le publică în primăvara-vara anului 1937 în paginile ziarului Națiunea Română. De ce s-a oprit atenția noastră în special asupra acestor reportaje? Pentru că reportajul este „o specie publicistică, având drept scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru publicul larg, în urma investigării la fața locului, apelând adesea la modalități literare de expresie”, subliniază Luminița Roșca.3
Dacă Jean-Dominique Boucher consideră că reportajul este „o poveste în care se spune: o poveste adevărată”4, Philippe Gaillard subliniază faptul că cel mai bun reportaj este acela care „nu oferă cititorului nici cel mai mic raționament gata făcut, nici cea mai mică sinteză, ci acela care îl conduce discret dar ferm să realizeze această sinteză printr-un demers simplu și personal, pornind de la fapte”.5
Mai mult decât atât, reportajul de „atmosferă vizează transportarea cititorului la fața locului, transformându-l în martor vizual. Jurnalistul va încerca să redea cu fidelitate atmosfera evenimentului, ajutându-l pe cititor să vadă și să simtă ca și cum ar fi fost el însuși martor la eveniment”.6
Milu Mălin, Horia Stanca și Valentin Strava reușesc prin intermediul reportajelor să ne introducă în atmosfera Clujului din anul 1937, purtându-ne pe străzile orașului, prezentându-ne oameni, clădiri și instituții.
De ce am simțit nevoia să rescriem materialele care descriau cartierele Clujului ȋn anul 1937? Pentru că, dacă „o generație nu este cuprinsă pe hârtie și dacă nu este fixat cadrul general al istoriei sale, fie de către contemporani, fie imediat după aceea, istoricul din viitor este blocat”, susține M.I. Finley.7 Cu ajutorul acestor materiale publicate în anul 1937, riscul pentru noi de a rămâne blocați este mult diluat. Nu numai că putem reconstitui imaginea unei întregi generații, dar putem chiar să-i identificăm trăirile, sentimentele, dorințele, decepțiile și speranțele.
A te cunoaște înseamnă „a deveni istoricul trecutului tău, psihologul caracterului tău, psihanalistul inconștientului tău”, susținea Raymond Aron.8 A cunoaște astfel viața orașului în anul 1937 înseamnă a cunoaște o parte din istoria acestuia, din psihologia locuitorilor săi.
Și ajungem în punctul în care ne punem întrebarea: în ce măsură aceste reportaje, aceste articole de ziar, aceste texte se pot constitui într-o sursă de cercetare istorică, într-un instrument de reconstituire a trecutului? Documentul istoric este destinat arhivei și manualului, prin urmare se bucură de o memorie limitată și dirijată. Scenariul său, fixat de exegeți meticuloși, este liniar și înghețat: tiparul oral repetabil în personalități și epoci tipice, își găsește expresia în forme narative consacrate, mitul, legenda, basmul, cântecul epic; este o memorie vie, exersată, care menține conștiința în stare de anamneză. Chiar dacă formele retorice specifice „în vremea de demult”, „era odată”, „pe timpul când”, proiectează informația în trecut, cunoașterea capătă sens prin repetiție și rememorare. Uitarea înseamnă atât moartea legendei cât și a istoriei, căci nimic nu există în afara memoriei, fie depozitată în arhivă, fie exersată în forme narative, convenționale.9
Adevărata diferență nu se află între faptele istorice și faptele fizice, ci între istoriografie și științele fizicii. Fizica este un corp de legi, iar istoria este un corp de fapte. Câmpul istoric este complet nedeterminat, cu o singură excepție: trebuie ca tot ce se află acolo să se fi petrecut cu adevărat. Este cu neputință să hotărâm că un fapt este istoric și că un altul este o anecdotă vrednică de uitare, deoarece orice fapt intră într-o serie și nu are importanță relativă decât în seria din care face parte. Tot ceea ce alcătuiește viața cotidiană a oamenilor, inclusiv ceea ce nu putea fi observat decât de un virtuoz al jurnalului intim, pentru istoric, este un vânat ce i se cuvine; căci nu vedem în ce altă zonă a existenței decât în cea a vieții de zi cu zi s-ar putea reflecta istoricitatea. Un eveniment nu are sens decât într-o serie; numărul de serii este nesfârșit; ele nu se înșiruie ierarhic și nici nu converg spre un geometral din toate perspectivele. Ideea de Istorie este o limită inaccesibilă sau, mai precis, o idee transcendentă. Impresia pe care ne-o dă continuum-ul istoric de a se împărți într-un anumit număr de civilizații nu este decât o iluzie optică și ar fi aproape la fel de interesant să discutăm despre numărul lor ca și despre gruparea stelelor în constelații.10
Autorii articolelor publicate în ziarul Națiunea Română, și reproduse de noi în paginile de față, au avut ambiția de a construi un inventar zilnic de întreruperi mici și mari ale vieții de zi cu zi. Citindu-le, coborâm din „marea” istorie printre locuitorii Clujului anului 1937, surprinzându-i în manifestările lor de zi cu zi.
Raymond Aron, în lucrarea Introduction a la philosophie de l`histoire, apărută în 1938, susținea că „toate analizele care urmează sunt dominate de afirmația că omul nu este doar în istorie, ci că poartă în el istorie pe care o explorează […] Istoria nu aparține ordinului vieții, ci al spiritului”. Prin urmare, istoricul, pe baza acestei puneri în mișcare, nu trebuie să dezvăluie legi sau evenimente individuale, ci „posibilitatea care a fost efectiv existentă în trecut”.11
Despre oameni, despre sentimente, despre vise sunt tocmai și rândurile adunate în paginile acestei lucrări. Sunt pagini care respun povestea Clujului și a posibilităților sale în anul 1937.
Pentru a exemplifica cele dezvoltate mai sus, vom prezenta Cartierul Mănăștur, așa cum, de altfel, ȋl radiografiau ziarele clujene ale anului 1937.
„În cartierul lui Mureșianu (știți acel «diplomat» care a dat, prin legația italiană din Cluj, răspuns Ducelui Mussolini), în Mănășturul atâtor lupte românești trebuie să poposesc mai mult. Nu pentru că sfătoșenia notorie a mănășturenilor ne-ar încurca în ițele vorbelor și nici pentru că ne-ar interesa în o oarecare măsură pasiunile politice, acțiunile adesea de învrăjbire ale câtorva cocoși turmentați, ci pentru că «satul» acesta de bătrânească vânzoală valahă e vechiu, mai vechiu poate decât însăși cetatea care-l îmbrățișează azi cu pasiune, cu doriri electorale și cu mângâieri ademenitoare de promisiuni.
Dragostea aceasta dintre Cluj și fostul sat Mănăștur, dintre un «fecior domnesc» străin de tradiția, obiceiurile și aspirațiile românești, și fecioria vie, frumoasă, cu miresme de vestală, cu sâni de in – dragoste legalizată de toate registrele Municipiului – este dăunătoare acesteia din urmă.
Timp de peste 40 de ani de căsnicie Mănășturul a trebuit să îndure toate umilințele, toate împilările și sudălmile unui soț puțin omenos. Cu ură bestială i-a rupt straiele mândre din străbuni, a alungat departe doinele de jar românești, a sugrumat ȋn fașă copilăria poveștilor bătrâne, a lovit brutal ȋn legănările jocurilor noastre de Dumineca...
Peste tămâia sufletelor curate s-a pornit ciclonul devastator al pasiunilor urbane sămânând pierzanie, suferință, desnădejde, moarte. În locul unde creșteau idilele în poezia dragostelor cu miros de busuioc s-a întins revărsarea spasmodică a orașului.
Ce teribilă căsnicie!
Mănășturul de ieri
A uitat undeva în hrisoavele, mărturii ale luptelor, scrise în grandoarea nedefinită a altor leaturi, dar a căror poveste înfrigurată nu o spune nimeni. Tinerețea răscoalelor valahe frământată ca o jertfă a vremilor, n-a încrestat-o nici un popă pe margine de ceaslov. Sufletul acela, topit în baladă și doină, în durere și bucurii n-a fost descifrat încă din cartea veacurilor trecute...
De aceea năzuința mea de a desgropa – fie și în cadrele unui reportaj de ziar – tot sufletul național, insultat și răstignit al mănășturenilor, bătutu de vijelii, dar mereu limpede – e grea, ingrată chiar.
Să începem așa bătrânește cu povestea Mănășturenilor. Era poate prin leatul acela al ultimilor năvălitori când, din adâncimea tăcerii văilor de munte s-au scoborât trudiți valahii, după vremi multe îndurate în izbeliștea codrului.
Coborau poate fără ură, fără blăstăm de vorbe grele, cu suspinul doinelor, cu tămâia rugii nădejdilor...cetatea aceasta a Clujului, din care spune legenda, n-au fost rămase decât câteva ziduri ȋn mijlocul unui codru des, era ocupată acum de venetici.
...Pe vremea aceia se trezise și Papa de la Roma că ar fi bine, pentru întărirea nu prea cereștii împărății, să aducă la catolicism pe valahii sălbatici cari – după spusa unor «misionari» - ar fi un fel de păgâni «de rit grecesc». Din lăcomia acestor gânduri, s-a ridicat în anul 1059 până în anul 1063 o mănăstire în partea de răsărit a cetății căreia i-au dat numele de «Calvaria», pentru ca să fie un adevărat calvar pentru valahi. Și era multă nație de aceasta de vreme ce pe zidurile ei s-au scris în limba latinească” «pentru ȋncreştinarea valahilor mulți, se ridică cu voia Domnului acest locaș». În mănăstirea aceasta au fost aduși călugării benedictini, tot unul și unul...Noroc că zâzania dintre ei le îndepărtă gândurile de «ȋncreştinare» a valahilor. Călugării se purtau autoritar nu numai cu populația românească – declarată încă la sfârșitul secolului al XI-lea ca iobagă mănăstirei «Calvaria», - ci chiar cu mai marii bisericii din Alba-Iulia, fapt ce determină pe episcopul Adorioan să desființeze mănăstirea în 1204.
Papa Honorius al III-lea, în 1221 dă ordin să fie reînființată, fapt ce se împlini în timpul domniei lui Andrei al II-lea. Vine însă peste 20 de ani prăpădul năvălirii tătare cari omoară pe toți călugării, făcând una cu pământul mănăstirea. Bela al IV-lea și Andrei al III-lea au refăcut-o însă, dându-i chiar dreptul de arhivare și chiar lucrare, a diplomelor nobililor ardeleni. De la această dată începe «epoca înfloritoare» a mănăstirei Calvaria și «calvarul» populației românești situată în satul dintre mănăstire și orașul Cluj, sat proprietate a călugărilor.
Acum, dacă vorbim de călugării aceștia, trebuie să scriem și mărturia cronicii, că erau tare lacomi, doritori de îmbogățire și cu gânduri hiclene. Lucrurile au mers din an ȋn an tot mai rău; iară atunci când nu s-a mai putut duce greutatea jugului, robii au pus mâna pe sape și au făcut revoluția din 1437. Se zice că focul revoluției ar fi fost aprins chiar de robii mănăstirei «Calvaria».
Iată cum stau stările: Biserica romano-catolică din Ardeal avea dreptul să încaseze o «zecime» de la toți credincioșii săi. Era un fel de dare bisericească. De la o vreme însă ea a cerut această dare și de la Românii din Ardeal, cari, pe atunci, n-aveau nimic cu biserica de la Roma. Romano-catolicii n-aveau nici un drept să le ceară Românilor «zecimea» și totuși îi puteau sili să o plătească. Vor fi și plătit-o câtva timp. Până când s-a întâmplat o dată că darea a crescut așa de mult încât le-a fost cu neputință să o mai plătească, după cum nu au mai putut-o plăti nici țăranii unguri. Aceasta s-a întâmplat tocmai prin anii 1436-1437.
«Căci se făcuse în vremea aceasta o schimbare a banilor, care schimbare, pe cât se pare, a avut de urmare o creștere a prețului banilor. Adecă erau bani mai putini dar ei aveau mai mare preț. Lepes, care a prevăzut schimbarea, n-a mai încasat zecimea câțiva ani și după ce au venit banii cei noui, el a cerut de la toată lumea să-și plătească datoria cu banii aceștia. Poporul, firește, n-a putut face lucrul acesta. Atunci episcopul a hotărât închiderea bisericilor. A și stors învoirea regelui pentru îndeplinirea hotărârii sale. Cu asta s-a umplut paharul. Poporul s-a răsculat să-și facă dreptate».
Așa s-a început revoluția cea mare.
Mănășturenii ocupă Clujul
Primul val al răscoalei din 1437 este înfrânt prin prinderea și tăierea tuturor capetelor revoluționarilor în frunte cu Anton Lungu din Buda, Toma Lungu din Secu, Mihai și Gaiu din Girac, Ion judele mănășturenilor și pe mulți alții. La începutul iernii anului următor răscoala s-a pornit iarăși. Mănășturenii valahi sunt în fruntea noului val de revoluționari care amenința să cuprindă întreg Ardealul.
Răsculații au pus stăpânire pe cetatea Clujului și au stat câtva timp între zidurile ei. Nobilii au început să asedieze Clujul, spre a-l cuceri din mâinile țăranilor. Întâia încercare le-a fost zadarnică. Puterea răsculaților trebuie să fi fost însemnată deoarece vedem că nobilii sunt nevoiți să ceară, în ziua de 9 ianuarie 1438, ajutorul Sașilor, în virtutea învoielii din cursul lunii septembrie trecute.
Armata Sașilor nu vine curând. Nobilii primesc însă un ajutor din altă parte, anume din Ungaria, și izbutesc astfel să alunge pe țărani din Cluj. Când s-au văzut cu puterile istovite, țăranii s-au gândit să se refugieze în munții Apuseni și au ieșit pe poarta dinspre Apus a cetății. Dar n-au putut scăpa.
În Mănăștur i-a ajuns oastea dușmană și i-a oprit. Cade tăiat în bucăți Antonius Magnus «Regele poporului». O mare parte din armata poporului e prinsă. Cu aceasta răscoala e înfrântă.
Blăstămul lacrimilor valahe
Din înfrângerea acestei răscoale valahe, înainte de toate, călugării și nobilii unguri au rămas cu frica și cu «drepturile» întărite. În special, mănăstirea Calvaria din Mănăștur era atât de puternică – căci nici ordinele lui Matei Corvinul nu erau ascultate. Când li se trimitea călugărilor vreo poruncă, ei își întăreau zidurile cetății ce înconjurau mănăstirea. În definitiv și Matiaș Corvinul era tot un fel de valah! Acesta în 1466 le dărâmă o fortăreață, punându-i la respect. Drepturile călugărilor sunt tot mai mult îngrădite până ce în 1507 însuși Papa Iuliu al II-lea protestează contra știrbirii vechei autorități.
Se vede însă că Mănăstirea Calvaria era ajunsă de blăstămul valahilor. Principele Mihail Apaffi, în 1733, printr-un decret, ia toate veniturile mănăstirei, dându-le o parte călugărilor iezuiți, iar o altă parte trecând în veniturile statului, care la rândul său, în 1776, le trece nou înființatei Academii de Agricultură. În mănăstire nu se mai găseau decât câțiva călugări. În anul 1818, iezuiții din Cluj își edifică un liceu, pentru a cărui terminare, după ce au reușit să desființeze complet ordinul benedictinilor, au folosit material de zidire pereții mănăstirei Calvaria. Chiar acoperișul acesteia a fost dus pentru acoperirea liceului, în așa fel că, din toată «gloria» unui trecut, n-a rămas decât altarul, care, în 1894, se dărâmă.
Blăstămul lacrimilor valahe!
...Și a fost scris apoi că după Unirea noastră să vie «valahii barbari» și să repare mănăstirea Calvaria din Mănăștur, unde azi se înalță rugă fierbinte, rugă românească de popă valah, pe nume protopop Domșa.
Cartierul Mănăștur de azi, până în 1869 a fost comună separată, fără însă a se ține socoteală în registrele Municipiului că face parte din «oraș», până târziu, la sfârșitul secolului trecut.
Și școală valahă
În reportajul acesta țin să isprăvesc cu partea istorică referitoare la cartierul Mănăștur. Dar capitolul nu-l pot încheia fără să amintesc în fugă despre «prima școală primară valahă» din Cluj, înființată aici în Mănăștur prin anii 1860-1863. Domnul director al actualei școli primare nr.4, Ion Pescariu, mă informează cu bătrânească amabilitate:
- În suburbia aceasta, în era maghiară, era numai școala românească greco-catolică din 1860, susținută prin contribuția românilor uniți, fără ajutor de la stat. Din 1860 până la anul 1880 s-au părândat patru învățători, plutonieri și sergenți reformați din armată, cari printr-un examen au fost primiți de autoritățile bisericești în rândul învățătorilor și anume: Sălăgean Teodor, Ion Ghită, Niculae Cojocaru și Popa Alexandru. Ultimul a și câștigat diplomă în regulă, la bătrânețe.
- Școala era foarte populată, de la 80-100 elevi. Un singur învățător propunea în două sale de clasă, împreunate printr-o ușă la mijloc. La început disciplina se întreținea prin metode drastice, întrebuințându-se «virgașul», un fel de băț făcut din nuele de mesteacăn, iar pentru liniștea în clasă cu ocupațiuni «silente» se întrebuința «gălușul», un bățișor cilindric cu diametrul de 1 cm și lung de 3-5 cm, care instrument era obligatoriu a-l avea fiecare elev...
- Ciudat obicei, domnule director...
- Ciudat, dar n-ar strica și azi...”.
[„Națiunea Română”, Anul XI, nr.89, Cluj, 20 aprilie 1937, Milu Mălin].
Mănășturul de azi
„Accentuăm de la început că Mănășturul este singurul cartier cu care Municipiul Cluj se poate mândri. Mănășturenii sunt în majoritatea absolută români. Din vremuri vechi ei n-au tolerat așezarea a nici unei «nații» străine printre ei. Abia la începutul secolului acesta câteva familii ungurești au îndrăsnit să se așeze în mijlocul acestor neastâmpărați locuitori, gata totdeauna de răsmeriță și niciodată mulțumiți cu starea lor.
Viețuirea aceasta în imediata apropiere a Clujului aristocrat le-a imprimat în suflet o oarecare mândrie, superioritate, față de țăranii români din împrejurimi. Au totdeauna pretențiunea, mai ales în chestiuni politice, că sunt un fel de clarvăzători a evenimentelor ce vor urma. De altcum, politica este marele lor păcat. Le-a intrat în sânge, îi antrenează în lupte care adesea degenerează în bătăi sângeroase – de dragul nu știu cărui șef de partid. Când se strănută în cluburile politice din oraș, e de știut, mănășturenii au guturai.
La înăsprirea pasiunilor politice au contribuit desigur politicienii clujeni. Dacă din Capitală se plănuia o adunare «de forțe» în capitala Ardealului – totdeauna – Mănășturul scotea din încurcătură pe nu prea popularul șef de organizație. Glasurile mănășturenilor erau închiriate după bine cunoscutul nostru sistem. În felul acesta, să mă credeți, sufletul lor a fost pervertit. Regisorii iluziilor populare le-au cariat sufletele. Măgura de pofte și pasiuni a fost răscolită adânc, până la evidența unei revolte, până la pâlpâirea aceasta a pasiunilor politice cari alterează logica, sfidează previziunea.
Toți mărunții agenți electorali, cu idei de omnibus, toți acei ce așteaptă introducerea cât mai grabnică în loboda afacerilor, își fac în Mănăștur «intrarea în arena politică», în râgâieli de cocoși turmentați.
...Și așa desgustul și nemulțumirea își capătă forme mai pline. De ce oare nu se gândește nimeni la asta? De ce nu se poate lua aici nici o măsură fără să fie viciată de corectivul obligațiilor electorale?
Realizări românești
Domnul director al școlii primare nr.4 din Mănăștur are o comoară de nestemate. Să tot stai să-l asculți. Vorba lui domoală știe să-ți evoce amintiri, oameni și timpuri, cum rar întâlnești. Ca orice elev al «Micei noastre Roma» e un pasionat cercetător al trecutului. Din un act sfârtecat, din o notiță pe margine de ceaslov, ori din spusa unei întâmplări bătrâne, reconstituie o întreagă lume de mult uitată.
- Îmi aminteați de «școala veche» românească din Mănăștur înființată în 1860. Ce ați putea să ne istorisiți?
- Din 1860 până la anul 1880 s-au părândat patru învățători, plutonieri și sergenți reformați din armată, cari printr-un examen au fost primiți de autoritățile bisericești în rândul învățătorilor și anume: Sălăgean Teodor, Ion Ghită, Niculae Cojocaru și Popa Alexandru. Ultimul a și câștigat diplomă în regulă, la bătrânețe. Școala era foarte populată, de la 80-100 elevi. Un singur învățător propunea în două sale de clasă, împreunate printr-o ușă la mijloc. La început disciplina se întreținea prin metode drastice, întrebuințându-se «virgașul», un fel de băț făcut din nuele de mesteacăn, iar pentru liniștea în clasă cu ocupațiuni «silente» se întrebuința «gălușul», un bățișor cilindric cu diametrul de 1 cm și lung de 3-5 cm, care instrument era obligatoriu a-l avea fiecare elev...
Câțiva din învățătorii de mai sus, pe lângă toate lipsurile și greutățile avute, au desfășurat o muncă rodnică și au introdus obiceiuri frumoase, cari se mai păstrează azi, de exemplu, cântarea Sfintei Liturghii la sărbători etc.
Paralel cu alipirea la orașul Cluj a comunei Mănăștur, printre populația românească, s-au așezat maghiari, aduși de înalta școală de agricultură, cari azi e ridicată la Academie și de Statusul romano-catolic ca servitori, cărora confesiunea romano-catolică le-a înființat școală cu două posturi, pe care au susținut-o până în 1904, când a trecut la stat, împreună cu învățătorii Portie Andrei și Gross Ida, punându-se bază la școala primară de stat, azi școala primară de stat nr.4.
Școala românească în anul 1919 și-a început activitatea cu 6 învățători și cu un efectiv de 222 elevi români. A funcționat trei ani numai cu secție română, sporindu-și elevii la 349.
În anul 1922-1923 s-a înființat secția maghiară cu trei învățători.
Numărul elevilor crește necontenit așa că azi avem peste 750 elevi.
În proporție ce creștea numărul elevilor, sporesc și puterile didactice, astfel în 1926 funcționează 14 învățători, în 1936 16 și în 1937, 19 învățători.
În anul 1934 s-a închiriat o sală nouă de clasă în casele parohiale greco-catolice, unde se adăpostesc două clase. Se clădește din inițiativa comitetului școlar local, a cărui președinte este părintele Petru Domșa, membrii dr.Ioan Drăgan, Ioan Crișan, Ioan Boțoc și Gheorghe Ticușan, secretar Ioan Pescariu, un atelier pentru lucru manual al băieților.
Tot în anul 1934 s-a înființat aici o nouă școală, școala primară de stat nr.18.
Dar afară de aceste realizări pe teren școlar, de la război s-au făcut și alte lucruri frumoase:
- Repararea bisericei «Calvaria», despre care am vorbit în reportajul trecut.
- Repararea bisericei greco-catolice din deal, numită și biserica parohială.
- Pavarea străzii Mănăștur de la berărie până dincolo de Ferma Academiei de Agricultură, pe o distanță de 3 km.
Sub actualul regim s-a pavat apoi Strada Câmpului și Strada Lingurarilor. - S-au parcelat locuri de case pentru mănăștureni.
- Clădirea unei biserici ortodoxe.
Așezăminte culturale
Un program tot atât de îmbucurător se înregistrează în anii aceștia și pe teren cultural. Încă din 1922 d. Ion Pescariu și d. Șerban, au înființat o Bancă Populară care a adus reale servicii poporenilor și cu ajutorul căreia s-a pus bazele unui comerț aci, astfel că azi poți număra trei prăvălii străine și nouă românești.
Secția culturală a bătrânei «Astra» a fost din totdeauna la datorie. Acum mănășturenii vreau să-și facă «Casa Națională», de aceea tineretul grupat în societatea «Raza de lumină» desvoltă o intensă propagandă.
Pe teren religios hărnicesc cei doi protopopi, prin A.G.R.U. înființat în 1931 și prin societatea religioasă «Sfânta Maria».
Cuvine-se apoi să amintim aici strădania doamnelor conducătoare a secției Societății Principele Mircea cari conduc un dispensar și un leagăn pentru copii.
Dar societatea sportivă «Victoria» care aduce cu atâta tinerețe gloria Capitalei Ardealului? E și ea din Mănăștur. «Echipierii» sunt răsfățații lor, când înving tresaltă întreg sufletul românilor din cartier. Și au de ce.
Mai nou – având în vedere că o bună parte din locuitorii acestui cartier sunt pavatori de străzi – se preconizează înființarea unei societăți românești care va lua în antrepriză toate lucrările de pavare a Municipiului. Dar, nu numai atât. Chiar și cărăușii de nisip vreau să se organizeze.
...Toate acestea sunt frumoase și ne bucură, mult, nespus de mult.
Oare lăudăroșenia mănășturenilor nu e justificată?
Nevoi
- Înființarea câtorva sale de învățământ.
- Canalizare.
- Pavarea străzilor Calvaria și Sub-deal”.
[„Națiunea Română”, Anul XI, nr.91, Cluj, 22 aprilie 1937, Milu Mălin].
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* Email: felix.ostrovschi@bcucluj.ro
1 Philippe Ariès, Timpul istoriei, trad. Răzvan Junescu, București, Editura Meridiane, 1997, p. 51.
2 Ion Hangiu, Dicționar al presei literare românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987, p. 217.
3 Luminița Roșca, Producția textului jurnalistic, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 56.
4 Elena Anca David, Genurile presei, Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2010, p. 67.
5 Marc Capelle, Ghidul jurnalistului, București, Editura Carro, 1994, p. 57.
6 Sorin Preda, Tehnici de redactare în presa scrisă, Iași, Editura Polirom, 2006, p. 171.
7 Moses Isaac Finley, Uz și abuz de istorie, trad. Ioana Costa, București, Editura RAO, 2000, p. 24.
8 Raymond Aron, Introducere în filozofia istoriei, trad. Horia Gănescu, București, Editura Humanitas, 1997, p. 71.
9 A. Van Gennep, Formarea legendelor, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 8.
10 Paul Veyne, Cum se scrie istoria, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, p. 37.
11 apud. Jean-François Lyotard, Fenomenologia, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 93.
